Ferma de fluturi

 

Constantin Cubleşan

 

 

La o primă vedere, poemele Rodică Marian din volumul Ferma de fluturi (Floreşti-Cluj: Editura Limes, versiunea engleză de Mihaela Mudure) pot să pară elegante comentarii eseistice în versuri sau ilustrări nostalgice ale lungilor şi constantelor sale călătorii prin lume. Numai că lumea e, de fiecare dată, poeta însăşi, fiinţarea sa, iar călătoriile se fac în propriile trăiri („în infernul dinăuntru al vieţii mele zilnice“). Fiecare popas (exotic: Angkor Wat, Shiraz, Golful Oman ş.a., dar şi Sankt Petersburg, Lourdes etc.) e, de fapt, o clipă de reflecţie asupra sinelui, decantând momente emoţionale, poeta întorcându-şi privirea asupra propriului destin, ce rezonează profund în realitatea unei alte realităţi, cea dinafară, cu care se întâlneşte anume, parcurgând banalul drum al cunoaşterii. Al cunoaşterii de sine, fireşte, care nu este câtuşi de puţin banal. Contemplarea locurilor străine, vizitate, vibrând profund de fapte ale unor vechi/străvechi istorii, nu este altceva decât o întoarcere într-un timp al său, revolut, la care mereu revine, căutându-şi motive de înţelegere a sensului existenţial: „De-acolo, de sus, văd liziera pădurii de-argint/ cum tremură ca salcia lui Montezuma,/ şi toate spaţiile respiră prin uriaşe magnolii/ (la Lourdes bogăţia lor magnifică/ mi-acoperă cu gheaţă misteriosul izvor),/ acolo, sus, mă năpădeşte – catifelat – mirosul/ scoruşelor coapte la început de toamnă/ tocmai în clipa când umple/ cu mângâieri patul de orhidee al mamei“ (Cuib de lăstuni). Locurilor natale li se suprapun adesea imaginile din copilărie, imagini ale mamei şi chiar ale propriei prezenţe juvenile: „Nici nu ştii tu cât erai de frumoasă/ îmi spun mereu cei ce m-au cunoscut cândva,/ de parcă ar şti într-un fel, poate le-a spus cineva,/ că am trăit fără să bag de seamă/ – cu adevărat –/ ce vedeam în oglindă,/ şi n-aş înţelege prea bine nici azi această minunată absenţă/ – minunată fiindcă a fost salvatoare de orice noroc – dacă n-aş fi ajuns/ la albul blând al Muscatului din ianuarie,/ bogat şi minuţios îngrijit în opulenţa lui,/ mai plin de flori decât grădinile anticei Semiramide“ (Poveste).

Poezia Rodicăi Maria are ceva, în rostire, din moleşeala catifelei şi din unduirea faldurilor mătăsoase ale unor veşminte sărbătoreşti, cu care îmbracă stările de extaz ori de copleşitoare meditaţie îndurerată asupra sufletului copleşit de o linişte adesea trufaşă, zice ea: „printre fiorduri încinse şi stinse de veacuri/ de soarele ferit într-un alb mătăsos,/ dincolo de toate durerile şi dincolo/ de capătul căinţei,/ într-o grădină edenică/ unde stă acum rodnicia pustietăţii,/ stăruind să-i amintească inuitului/ cât de neunic este sufletul lui/ şi tocmai l-am visat mereu în destinul/ proiectat în valurile mulţimii uriaşe de la Mecca“ (Darul somnului).

Din zone subterane ale trăirii se ridică discret acel mister ezoteric ce dă iluminărilor sale o anume notă de religiozitate, discretă, dar vie şi tenace: „Versul meu – prea gingaş – nu-l bănuie nimeni/ Dintre toţi acei care-n apusul misterului mişunau cu/ evlavie” (Mausoleul poetului). Reflecţiile vizează condiţia unei comuniuni cu eternitatea, percepută prin elementele ei dramatice sedimentate în suflet: „oricât de vrăjmaşe şi necunoscute,/ Nu mă tem de nici unul din eu-rile mele,/ Nici de cele văzute, ori de cele nevăzute,/ Nici de cele auzite sau neauzite,/ De nimic din cele pipăite, ori încă nepipăite…/ Sufletele mele diurne stau mereu/ Într-o fermă de fluturi fără cer deschis,/ înghesuite în umbre topicale,/ Fâlfâind de neputinţa de a-şi împlini/ Destinul transcontinental“ (Ferma de fluturi).

Nu e o poezie livrescă, deşi subtextualitatea culturală bogată se face în totul evidentă. Rodica Marian face parte dintr-o elită intelectuală, nu doar aceea a eminescologilor, ci şi a cercetătorilor lingvistici, fapt care îi permite o largă gesticulaţie ideatică, în deschiderea căreia îşi construieşte laborios edificiile poematice ale introspecţiilor. Aşa îşi face şi denunţul diagnostical asupra propriei rostiri lirice: „vocea mea, puţin alături de mine,/ surprinzându-mă precum o fiinţă străină,/ care-ar sta mereu în preajmă-mi,/ urmându-mă ca o umbră pe care n-o iei în seamă/ decât, poate, când o poţi vedea mai departe de tine,/ dincolo de ziduri, ascunsă prin cotloane/ demult părăsite, precum cele şapte străvechi biserici/ dinlăuntrul bolognesei bazilici a sfântului Ştefan“ (Scoruşa).

E constant preocupată de propriul scris, de poezia ce se degajă din emoţiile vârstelor şi mai ales din emoţiile întâlnirilor cu spectacolul ţinuturilor necunoscute, al oamenilor şi al culturilor, pe care caută a şi le apropia, a şi le asuma în vibraţia versului. Tocmai de aceea e firească privirea retrospectivă, de fiecare dată, asupra sinelui, asupra poemelor sale, în momentele întâlnirii cu surprinzătoarea lume spre care călătoreşte, fie ea o lume palpabilă turistic, fie una percepută din asumate incursiuni cărturăreşti. E, de fiecare dată, o întoarcere în timp, în vârste şi, mai ales, în trăiri esenţiale: „Marile mele poeme le-am scris demult,/ în minte ori în vis, şi le-am pierdut după câteva/ clipe de bucurie nepământeană,/ pe celelalte, poate şi mai bune,/ le-am pierdut prin dosare ori printre alte hârtiuţe,/ fără să le plâng cum s-ar fi cuvenit,/ numai manuscrisele uitate la Valea Vinului/ mă mai bântuie uneori când văd câte-o poiană/ sălbatică, câte-o stâncă prăpăstioasă/ ori serile când îmi închipui moartea/ ca un secret al Exilului Vieţii,/ care împlineşte toată căldura şi calmul/ definitivei îmbrăţişări din somn/ şi-mi amintesc atunci/ călătoria fantastică în tărâmul cristalelor/ neînchipuit de colorate, alunecând frenetic/ în vidul plin de forme mişcătoare, cu toată/ muzica boreală şi boreala lor cortină, nesfârşită în nuanţe şi desene,/ un caleidoscop uriaş în memoria mea“ (Jocuri de forme).

Comentariul evocator, descriptivist, rememorator al poemelor Rodicăi Marian nu este decât o formă lirică de a se mărturisi continuu, într-o nesfârşită decantare emoţională provocată de întâlnirile neaşteptate cu lumea dinafara sinelui şi, mai ales, cu aceea din sinele însuşi. 

Constantin Cubleşan

Ferma de fluturi (Rodica Marian, Ferma de fluturi, Floreşti‑Cluj: Editura Limes, versiunea engleză de Mihaela Mudure)

» anul XXVIII, 2017, nr. 5 (324)