Figuranţii

(11)

 

Gelu Ionescu

 

 

The Life of Henry the fifth este un model de piesă istorică, o categorie dramatică nu prea clar definită teoretic. Model, pentru că îndeplineşte toate, sau aproape, condiţiile impuse de gen: un eveniment important al unei istorii, de presupus naţionale, care aduce la rampă un erou încununat de gloria unei mari victorii etc. În cazul nostru, este Henry al v-lea al Angliei, care a zdrobit armata Franţei la Azincourt (Agincourt, pentru englezi), la 24 octombrie 1415. Pusă în contextul pieselor shakespeariene de inspiraţie istorică, e singura în care idealizarea regelui şi mîndria poporului prosperă dimpreună, în aplauzele unui public măgulit. Se mai poate spune că Henry al V-lea este, ca personaj al scenei, şi nu numai!, total opusul altui rege celebru – dar odios ca prezenţă istorică şi ca fiinţă –, nu altul decît Richard al iii-lea. Ambii sînt eroii pieselor istorice în care marile teme sînt tronul şi războaiele; căci războaiele au fost două, cel de o sută de ani cu Franţa şi celălalt, numit al rozelor – cea albă şi cea roşie – sub semnul cărora nobilimea Albionului s-a măcelărit fără milă.

Al cincilea Henry nu e un personaj necunoscut pentru noi, căci făcuse parte din banda de cea mai proastă reputaţie în vremea istorică a primei sale tinereţi, cînd Rege era Henry iv, tatăl; dar de cea mai bună reputaţie şi glorie în teatrul de peste aproape un veac şi jumătate, din vremea reginei Elisabeth. Căci este vorba de banda magnificului Falstaff, de care cu greu abia ne-am despărţit. Se numea pe-atunci prinţul moştenitor Hal şi-şi făcea reputaţia ferfeniţă prin locandele Londrei interlope – furtişaguri, farse, zbenguieli nu prea inocente –, scandalizînd curtea regală şi pe Regele-tatăl, care, bolnav şi sfîşiat de remuşcare fiind, era pe cale să părăsească lumea noastră şi regatul, cu nesfîrşita, tragica teamă că-l lasă pe mîna unui netrebnic. Numai că Hal nu era un netrebnic: întîi, pentru că îl omoară în luptă pe rivalul său, gloriosul Henry Percy Hotspur, aflat în fruntea revoltei nobilimii; al doilea, pentru că la încoronare, înălţîndu-se la rangul Marii Istorii, îl exilează pe Falstaff, neîntrecutul său magistru de ieri, condamnîndu-l să nu mai fie de găsit în preajma coroanei şi nici măcar a Londrei. Gest de o cruzime demonstrativă pentru Curte şi sfîşietoare pentru izgonit. Scenele morţii celui de al patrulea Henry şi ale încoronării celui de al cincilea ar fi putut figura în oricare dintre cele două piese, fie ca scene de final, fie ca unele de prolog. Ceea ce poate face orice cititor care realizează că s-a întîlnit cu două dintre cele mai extraordinare personaje shakespeariene – cum spuneam: Falstaff şi al cincilea Henry. Şi, ca să fac o nepripită şi completă evaluare, spun că prima tetralogie, care reuneşte piesele istorice Richard ii, Henry iv (partea 1 şi partea 2) plus Henry v – însumînd istoria Engliterei între 1377 şi 1422 – a adus scenei shakespeariene patru personaje demne de rîndul prim al muzeului nostru de ceară (numai cu condiţia de a le da un spaţiu de citire şi reflecţie suficient spre a le binevedea). Ele sînt: neînarmatul, ezitantul, filosoful Richard al II-lea, dîrzul său duşman care îl şi detronează şi ucide (rămînînd urmărit de nesfîrşite remuşcări) Henry al iv-lea, fiul său cel zburdalnic Henry al v-lea (despre care va fi vorba în cele de mai jos) şi, în jurul lui, acel falnic cavaler al deriziunii, Sir John Falstaff. Nu e destul?

Personajul Henry V aduce, în piesa ce-i poartă cifra, strălucita povară a zece monologuri în cinci acte, cam 400 de versuri şi proză. În ele se aud gîndurile şi simţirea unui monarh ce are de împlinit mari datorii regale: de a restitui regatului Angliei partea franceză ce i s-ar cuveni prin ascendenţe; de a întări, în slujba vieţii, domniei şi supuşilor săi, credinţa nedezminţită în Pronia Cerească; de a judeca cu crîncenă cruzime trădarea; de a înfrunta, cu un drastic calm, orgoliile ridicole ale duşmanilor (curtea fanfaronadei franţuzeşti); de a invoca şi deplînge mereu, cu glas gîtuit, înfricoşătoarele orori inevitabile ale războiului (morţi, infirmi, schingiuiri, violuri, văduvii, incendii, crime). În fine, de a exalta, într-o impresionantă tiradă, victoria engleză ce avea să vină în memorabila zi a Sfîntului Crispian („Tomorrow is Saint Crispian... etc.). Regele mai vorbeşte (în proză) cu soldaţii săi, în tabără, în noaptea premergătoare bătăliei, despre moarte, vină şi păcate, ba mai are timp să mediteze (în versuri) la răspunderea ce apasă umerii regali. Înţelepciune, datorie, purificare. Actul al patrulea este unul dintre cele mai desăvîrşite din repertoriul shakespearian.

În jurul tronului şi regelui sînt fapte, prezenţe, simboluri care completează o frescă – căci asta se iveşte şi se impune cu măreţie dacă privim contururile, siluetele, gesturile şi fizionomiile de-a lungul povestirii. O întreagă, epică desfăşurare, în care fragmentarea inerentă a acţiunii şi a timpilor se face pe nesimţite (o specificitate a teatrului din epocă, în care Shakespeare e un maestru - aşa cum spun reputaţi comentatori). Sensurile ei se adună într-o limpezime perfectă, lipsită deci de ambiguităţi. Aşa, chiar la început: după ce face elogiul, în spirit fiziocratic, al ordinei ierarhice dintr-un regat ce trebuie să fie aşişderi celeia dintr-un stup de albine, Arhiepiscopul de Canterbury se mai osteneşte în a (ne) explica ce înseamnă legea salică, prin care moştenirea tronului nu se poate face decît în descendenţa masculină; o lege neavenită la Londra, unde altfel n-am mai fi putut vedea cu ochii istoriei glorioase nici pe prima Elisabeth, clinurile mantiei sale (de un roşu generos, tivit cu hermelină) fiind purtate de gloria atîtor vestiţi bărbaţi şi dramaturgi, şi nici pe cea de a doua Elisabeth, mult cinstita noastră contemporană care, vai, greu trebuie să mai sufere de brutalitatea riscantă a vulgarului brexit! Cum insularilor puţin le păsa de legea salică, îşi cereau, aşadar, partea frîncă la care regele avea dreptul, prin ascendenţă din linia femeiască.

Apoi, fresca n-ar fi animată dacă n-ar aduce printre siluete de vajnici şi nobili căpitani toate marile seminţii ce se află în regatul unit al Marei Britanii, adică galezi, scoţieni şi irlandezi. (Aşa, ca la binecunoscutul turneu de rugby...) Galezul Fluellen are cele mai multe de spus şi cele mai multe intrări în acţiune, în registrul ostăşesc, mai comic sau mai regalist, după faptă. Fiecare din ei vorbeşte o engleză colorată de accent specific – situaţie foarte greu de rezolvat în traduceri. Cum să faci? pronunţia galeză să o aduci la cea... oltenească, de pildă? şi aşa mai departe cu alte graiuri daco-romane? Nu se potriveşte, Ion Vinea, renumitul traducător, a preferat schimbări de consoane şi topici mai bizare.

Fundalul sclipitoarei evoluţii regale mai avea nevoie deci, în afară de trupe, şi de... duşmani: nobilii, prinţii, Regele francez. Sînt, aşadar, mai multe scene, deloc scurte, în care vedem partea cealaltă, duşmanii. Ei se semeţesc crezîndu-se în faţa unei sigurissime victorii, dispreţuindu-i pe invadatori chiar şi după debarcarea engleză şi prima mică înfrîngere franceză de la Harfleur; trimit ambasadori care-i cer răspicat şi „de sus“ Regelui să renunţe la revendicare şi la luptă, chiar să plătească despăgubiri, să se încline – gesticulaţii de suveranitate feudală. Numărul şi numele mai marilor nobili (din ambele părţi) care figurează în distribuţie sînt luate după cronicile lui Holinshed şi Hall, bază fundamentală de inspiraţie pentru Shakespeare & co. Istoria loveşte tare, iar francezilor nu le-a fost uşor după dezastrul de la Azincourt, în care ar fi pierit zece mii de continentali şi numai şase sute de năvălitori. Aşa spun cronicile, aşa ne e impusă desfăşurarea bătăliei din spusele engleze. (Ştim noi povestea asta cu cel slab şi demn care învinge pe cel tare şi fălos, ca în Scrisoarea a treia, nu?) Ce este sigur, dincolo de pomelnicul de nobili preluat din sursele pomenite, este că, rănit fiind, cade prizonier nu altul decît Charles d’Orleans, văr cu Regele Franţei şi, mai ales, unul dintre cei mai mari poeţi francezi din Evul de Mijloc, adesea comparat ca valoare cu François Villon, deşi în cu totul alt registru: lamenturi, elegii, graţioase cîntări etc. Bietul Charles a rămas ostatec la Londra peste douăzeci de ani şi a fost recuperat contra unei frumoase răscumpărări. A avut deci timp să plîngă în splendid-cavalereşti stihuri desţărarea, exilul, dorul etc. (Atenţie: de pus în seria Ovidiu.)

În fine, în acest context belicos, apare şi o gracilă siluetă feminină: Catherine, fiica regelui Charles al vi-lea şi a reginei Isabelle, jună sortită căsătoriei cu învingătorul, ca parte din zestrea cîştigată cu spada. Întrevederea prenupţială e o scenă destul de comică, dacă ne luăm după modul cum se desfăşoară conversaţia împricinaţilor – care cunosc destul de puţin limba celuilalt. Multe replici sînt deci în franceză sau în frangleză, cum se spune (în actul anterior Prinţesa începuse deja să ia lecţii de engleză, lecţii care seamănă cu cele din metoda Assimil, nu alta decît cea după care încerca şi Eugen Ionescu să înveţe limba absurdului: din asta a ieşit o cîntăreaţă cheală de toată frumuseţea...). În acest al cincilea act, tensiunea istorică a căzut, regii par a se fi înţeles (da’ de unde! războiul abia aştepta să înceapă, reprezentaţia cu Henry vi, trei părţi, e plină de lupte, Franţa va recuceri ce-a pierdut, va veni şi Jeanne d’Arc, bine batjocorită de xenofobia marelui Will). Ceea ce e de reţinut este că aulicul, rigurosul, încordatul Henry v se destinde în conversaţiile cu viitoarea lui soaţă regală, vorbeşte degajat de dragoste şi de fidelitate, mai flatează, mai glumeşte – ca orice supus al său aflat în peţit. Ba o mai şi sărută ostăşeşte pe Kate! E, pur şi simplu, un altul: a revenit la felul de-a vorbi de dinaintea încoronării? sau a învăţat şi felul de a vorbi al popularului „omul de treabă“. Recitindu-l acum pe Hal, cel în compania lui Falstaff, am sesizat că faţă de acesta – care, evident, îl iubeşte şi-l răsfaţă cu toate atenţiile dulci-groteşti – rîsul său are un ton rece, „sticlos“ chiar cînd glumeşte (mai ales cînd glumeşte!). Fluşturatecul e atras de un stil de viaţă cu totul scandalos, dar în admiraţia clamată pentru Jack Falstaff se aude şi o undă de sarcasm. Aşa că, grosso-modo (şi în cincisprezece acte!), avem de a face cu trei ipostaze ale eroului Henry v: cel din anii zurbagii, cel din victoria armată şi, în fine, cel al „flăcăului“ vrînd să-şi cucerească o nevastă gata dată prin tratative de nuntă şi presiuni militare scrîşnite. Istoric, între Azincourt şi nuntă vor trece 5 ani de tratative princiare. Aşa că, după finalul magistral al actului al patrulea, cu toată gloria şi entuziasmul patriotic insular, actul al cincilea (ce pare a continua, aproape imediat, războiul) nedumereşte prin lipsa lui de tensiune şi turnura domestică a acţiunii. Văd o explicaţie, cu siguranţă că s-au dat şi altele: publicul trebuie să plece cu sentimentul că Regatul Franţa aparţine Regatului Anglia şi prin... cununie, chiar dacă fusese aşa de demult, de foarte demult... Publicul voia pace şi cumetrie – de ce nu şi o Franţă?

 

*

Ar mai fi de spus cîte ceva. Întîi, că Henry, Rege absolut, a devenit foarte pios şi, cum n-am fi crezut înainte de încoronare, un orator de o elocinţă înflăcărată. Personajul e prea cu totul acaparat de sarcina regală pentru a mai avea şi complicaţii psihice; cu sau fără dubii existenţiale, e capabil, în urletul cruzimii eterne, să ordone masacrarea prizonierilor... În al doilea rînd, că umbra lui Falstaff trece din cînd în cînd prin amintiri şi aluzii (nu ale prinţului, desigur): aflăm şi cum a murit – „cu inima zdrobită de Rege“. Supraponderalul cavaler mai e evocat ca fost vinovat, responsabil pentru tinereţile destrăbălate – îi mersese faima proastă pînă şi în Franţa! – ale acum atît de admiratului şi sobrului Rege. Supravieţuitorii din banda declasaţilor au şi ei parte de un rău final: Bardolph e executat pentru hoţie în biserică, Mistress Quickly, hangiţa, moare inexplicabil, iar Pistol, decăzut, a devenit hoţ de buzunare. În total, un sfîrşit lamentabil al veselei, neruşinatei echipe de zurbagii. Al treilea lucru de spus este că găsim exact formulată (oare pentru prima oară? nu-mi vine a crede..) opoziţia simbolică între produsul alcoolic simbolic al Franţei contra celui al Angliei: vin contra bere! Aşa se zice şi astăzi, cînd e vorba de „Europa Unită dar cu două viteze“, între care berea e cea mai iute...

 

*

Între toate piesele istorice, Henry v este singura care are cîte un prolog la fiecare act şi un epilog. (Henry viii are prolog şi epilog pentru întreaga piesă, dar e diferit ca argumentaţie, iar în Henry iv, înaintea părţii a doua apare, ca o introducere, un text rostit de Rumour – Zvonul – ce ne avertizează că asupra evenimentelor care vor urma au existat zvonuri pe care acţiunea le va dovedi ca false.) Henry v se bucură deci de o specială şi unică atenţie auctorială, fără îndoială datorită acţiunii şi semnificaţiei eroice, triumfale. Personajul care rosteşte – mai bine zis declamă – aceste şase texte, destul de lungi (în total cam două sute de versuri), ia numele Corului, fireşte de la teatrul antic. Tonul este omagial, înalt emoţional; textul e destinat „completării“ acţiunii dramatice cu precizări descriptive, comentînd şi, mai ales, avertizînd publicul asupra a ceea ce urmează să vadă, propunîndu-i, în acelaşi timp, o evaluare a importanţei scenelor următoare. Dar, mai ales şi în primul rînd, asumîndu-şi repetat evidenţa că scena nu poate reprezenta decît o iluzie! Publicul este îndemnat insistent, chiar patetic, să îşi imagineze ceea ce nu poate fi înscenat. Rolul acestui Cor ad-hoc este şi să ofere un fundal poetic mai amplu, mai „mobilizator“. Cum altfel decît invocînd imaginaţia publicului şi scuzînd sărăcia de mijloace a scenei? Căci, de exemplu: nici febra pregătirii bătăliei, nici tropăitul nerăbdător al cavaleriei, nici chiar posibilul rău de mare de care ar suferi armata ce trece Marea Mînecii nu pot fi înscenate. Cum să poată fi înţeleasă, în afara imaginaţiei şi participării publicului, încleştarea luptei înscenată doar de mînuirea cîtorva florete în figuraţie? Desigur, înainte de orice, Corul glorifică Regele şi Ţara: „O England! – model to thy inward greatness,/ Like little body with a mighty heart,/ What mightst thou do, that honour would thee do,/ Were al thy children kind and natural?“ (O, Anglie, tu pildă-a măreţiei/ Cu firav trup dar inimă vitează/ În numele onoarei ce n-ai face/ De-ar fi toţi fiii tăi leali şi buni? – Prolog, actul ii).

Cît despre epilog, Corul deplînge faptul că gloria lui Henry v nu va fi confirmată, continuată de istoria lui Henry vi, un rege slab: pierderea Franţei, războaiele, intrigile nesfîrşite etc. (Să nu uităm că cele trei părţi ale lui Henry vi fuseseră scrise şi înscenate cu aproape un deceniu înainte. Deci precizarea din Epilog e o trimitere directă la trecutul carierei autorului.)

 

Desigur, în nici un alt gen dramatic decît acela conceput să însceneze o acţiune istorică de atari proporţii nu e simţită mai acut puţinătatea mijloacelor, a limitelor pur şi simplu materiale ale scenei şi „efectivului“ actoricesc. (Deşi, cum ne arată istoria spectacolului, autosacramentalele spaniole şi „dramele“ istoriilor sacre creştine medievale ajunseseră la mari, uluitoare performanţe tehnice şi la mobilizarea unor mase de interpreţi şi figuranţi. Şi nu sînt de uitat nici performanţele înscenărilor alegorice, intens baroce, de la curtea Franţei, ulterioare teatrului elisabethan.) Astfel că scuzele din prologuri sînt asumări ale unor evidente şi generale limite ale convenţiei scenice din teatrele Londrei. Nu ştiu dacă şi cît sînt ele invocate de alţi contemporani. Mi se pare evident că posteritatea le va da acestor texte, într-un tîrziu, satisfacţie, spaţiul larg şi mulţimea de actori care să împlinească „visul“ (ca să zic aşa) oamenilor scenei de atunci: filmul. Cu Henry v s-au făcut două ecranizări: una de Laurence Olivier ca interpret şi regizor, în 1944 – deci în plin război şi cu directă miză patriotică –, a doua de Kenneth Branagh, tot ca regizor şi interpret principal, în 1989. L-am revăzut de curînd: e un bun, cu momente perfecte, spectacol shakespearian, iar bătălia mi s-a părut a fi o combinaţie între capodopera filmică a lui Eisenstein, Alexandr Nevski, şi pînzele lui Paolo Uccello intitulate Bătălia de la San Romano. Dacă e, totuşi!, ceva ce se pierde în ecranizări, este o parte din frumuseţea incantatorie a versului. Dar preţul merită plătit, căci poezia poate fi auzită şi acasă, între cărţile cu henryci... 

Gelu Ionescu

Figuranţii (11)

» anul XXVIII, 2017, nr. 5 (324)