Viaţa mea de noapte

 

Irina Petraş

 

 

Plănuită de mult, ca o urgenţă introdusă în ritmurile scrisului meu de amănuntul că visez enorm, Viaţa mea de noapte. Fragmente onirice porneşte de la două, pentru mine, adevăruri. Mai întâi, ceea ce vezi, simţi, înţelegi, pe scurt, trăieşti în vis/prin intermediul viselor este o experienţă de consistenţă şi însemnătate egale cu ale experienţei diurne, în stare de veghe. Şi visele intră în definirea de sine, şi ele lasă urme, şi ele te construiesc. Pe de altă parte, povestea-vieţii-în-stare-de-veghe şi povestea-viselor-nopţii (voi face această distincţie între zi şi noapte fiindcă nu dorm niciodată în timpul zilei, iar cartea e a viselor mele) sunt ambele interpretări subiective şi larg condiţionate de contexte, sunt ficţiuni la distanţă egală de Adevărul absolut, niciodată nouă la îndemână. Le desparte, poate, o singură trăsătură: faptele şi ficţiunea vieţii tale diurne au sau pot avea martori, cele ale viselor tale, nu. Ele sunt o insperienţă. De aici şi circumspecţia – firească, de altfel – cu care sunt priviţi povestitorii de vise. Nimeni nu poate proba „adevărul“ şi acurateţea relatărilor tale de dincolo. Nici măcar aparatura sofisticată a psihiatrilor şi neurologilor de azi care măsoară, orbeşte, pe dibuite, impulsuri şi crispări ale trupului/creierului care visează. Dar e de precizat imediat că nici lectura vieţii diurne, nici a celei nocturne nu sunt ultime şi definitive, în cazul amândurora încap oricând remanieri, re-lecturi, funcţie de date noi, de o ştiinţă/înţelegere mai adâncă a detaliilor. Şi amândouă sunt acte ale creierului tău. Cel puţin deocamdată, însă, visul e o experienţă strict individuală, o aventură singuratecă – nu te poate însoţi nimeni, nici un om în carne, oase şi gând! – şi, de cele mai multe ori, neclară şi stranie chiar şi pentru visătorul însuşi. Dar asta nu înseamnă nicidecum că visul nu e parte din tine, din enciclopedia ta personală, cu voia ori fără voia ta. Nu ştiu cum apar visele, spunea Jung, dar, „dacă meditezi destul asupra lor, totdeauna iese ceva din ele…“ Ele ar putea fi materia neagră, partea copleşitor de importantă a universului personal la care accesul e limitat şi alunecos. Lichtenberg (care credea că visele sunt reprezentări dramatizate ale gândurilor, asocierilor şi chiar ale conflictelor din viaţa în stare de veghe), citat de Albert Beguin: „Trăim şi simţim la fel de bine în vis, cât şi în starea de veghe şi tot noi suntem şi unul şi celălalt. Ştiu din experienţă că visele duc la cunoaşterea de sine“.

Cartea mea nu urmăreşte să propună o metodă, o teorie, nici măcar un rezumat de metode şi teorii asupra visului. E o situare strict personalizată, subiectivă, liberă şi dezinhibată. Mă minunez în faţa unora dintre vise tot aşa cum mă minunez în faţa unor întâmplări ale zilei. Câteodată, uimirea îmi ajunge. Disecarea pretins ştiinţifică ori pretins „magică“ le-ar dăuna, sunt sigură. Cum s-a spus deja, produs spontan al gândirii, visul e alcătuit din haos şi umbre, dar e şi un spaţiu al libertăţii, al originalităţii. Deşi o explicaţie biografică poate fi identificată în spatele fiecărei secvenţe luxuriant-onirice, cred că în haosul lor există o propensiune autonomă spre formă, una care se iveşte de la sine fără cauze identificabile şi fără intervenţii divine. Vezi morfogeneza lui Turing.

Să aflăm de ce visăm şi cum anume se nasc visele e o sarcină veche şi grea. Ţinutul lor „natal“ e creierul uman, despre care nu ştim încă totul. Dar am bănuiala că una dintre cauze şi unul dintre scopuri ţin de imaginar, de imaginaţie. O dovadă în plus că, fără artă, omul îşi pierde trăsăturile esenţiale de om. În stare de veghe şi în vis, deopotrivă, suntem imaginativi, ficţionăm, emitem ipoteze infinit remaniabile, dar foarte adesea încântătoare. Mintea mea doldora de imagini acumulate şi create o viaţă întreagă poate dezlănţui şi în stare de veghe panorame bogate, scene bizare, anamorfotice, curgând din una în alta, de la un punct încolo autonom, fără provocarea clară a voinţei mele, doar cu o lăsare în voia lor.

Cartea se aşează la distanţă egală de proza egografică şi eseu. Poveste şi încercare. Nu voi insista pe diferenţa dintre realitate şi iluzie, pe motivul viaţa e vis etc. Nu mă visez altceva decât om, sunt mereu eu, chiar dacă în ipostaze, cu costumaţie şi înfăţişări schimbătoare. Nu pot să mă întreb, ca Zhuangzi (Chuang Tzu), dacă eu sunt cea care visează fluturele sau fluturele mă visează pe mine. E limpede – pentru mine – că eu mă visez pe mine. Aş glumi spunând că în ambele situaţii, în ambele direcţii. Irina de zi şi Irina de noapte sunt inter-relate strâns. Şi „adevărate“ amândouă.

În Peştera, cartea lui José Saramago, citesc: „aşa sunt visele oamenilor, câteodată iau lucrurile reale şi le transformă în viziuni, alteori pun delirul să se joace de-a v-aţi ascunselea cu realitatea, de aceea spunem atât de frecvent că nu ştim pe ce lume suntem, visul trage într-o parte, realitatea în cealaltă, linia dreaptă nu există decât în geometrie, şi chiar şi acolo nu e decât o abstracţiune […] Aşa sunt visele, fără cap şi coadă, sau au şi cap şi coadă, dar aproape întotdeauna coada e într-o parte şi capul în cealaltă, aşa se explică de ce sunt visele atât de greu de interpretat“. Ca în Omul duplicat, al aceluiaşi, poate că „visul nu e totul, noaptea, probabil, sunt şi alte gânduri în capul nostru care trag o cortină şi continuă să gândească fără să ştie nimeni“. Căci truda de noapte nu lasă urme pipăibile.

 

 

Ipoteze

 

Din tot ce am citit, mult, despre vis, aleg doar ceea ce ar putea ajuta încercării mele de lectură a viselor şi de transformare a lor în poveşti cu sens. Fie el şi provizoriu, parţial, relativ. Cum altfel? Preiau şi radicalizez ce mi se pare „dovedit“ de visele mele.

Reţin, de pildă, ipoteza continuei activări. Funcţia somnului ar fi aceea de a transfera datele din memoria temporară în cea de termen lung. De aceea, visele au continuitate în interiorul aceluiaşi vis, dar suportă şi comutări bruşte între două vise. Memoria de lungă durată e verificată în timpul veghei prin confruntare permanentă cu realitatea, ceea ce nu se întâmplă în timpul somnului. Jie Zhang (autor al unei Continual-Activation Theory of Dreaming – studiu accesibil pe internet) presupune că, în timpul somnului paradoxal, REM (Rapid eye movement sleep), partea inconştientă a memoriei e ocupată să proceseze memoria procedurală, în vreme ce activarea în partea conştientă a creierului (cea care ţine de memoria declarativă) coboară la un nivel foarte jos, căci impulsurile transmise de simţuri sunt, de fapt, deconectate. Activarea creierului are loc ca un puls şi ritmul lui (alt „iamb fundamental“, alături de cel al inimii şi al limbajului, numit de Claudel?) induce visul. Studii relativ recente arată că locurile şi personajele „ilogice“ din vis ajută creierul să facă legătura şi să consolideze amintirile semantice într-o formă narativă. După Freud, pentru a nu fi tulburat în munca sa nocturnă, subtextuală, creierul ştie să fabrice poveşti de răspuns la stimulii exteriori, contextuali (care, desigur, nu încetează în timpul somnului nostru), visele fiind o formă ficţională de răspuns. Visând, nu ne trezim imediat pentru a răspunde vreunui stimul sonor, de pildă, fie el indiferent ori care ne vizează anume, iar creierul, scutit de responsabilităţi prin intervenţia visului, îşi poate vedea mai departe de codificarea şi stocarea datelor.

O ipoteză atrăgătoare: visul ca şcoală, ca antrenament oniric de răspuns la emoţii negative reale. Profesorul finlandez de neuroştiinţe cognitive Antti Revonsuo (tot pe internet citit) crede că, în timpul somnului, creierul nostru scanează memoria emoţională. De îndată ce identifică urme ale unei emoţii negative, construieşte un coşmar în jurul ei. Un fel de, zic eu, alertare de celule albe (leucocite) în jurul unei infecţii. Un fenomen imunitar oniric. Coşmarul detonează ameninţarea, o rezolvă şi, deci, o neutralizează. O problemă ar fi că invazia in-otică („aproape de urechea noastră“, opus lui ex-otică, „departe de urechea noastră“) a imaginilor horror înregistrate peste zi poate fi receptată ca ameninţare şi prelucrată printr-un coşmar, dar unul inutil, căci ameninţarea e fictivă. Poate că nu e inutil. Ororile rămân orori indiferent cum le experimentăm.

Visele premonitorii ar ţine de conexiunile subconştiente ale unor informaţii pe care le deţinem despre acţiuni viitoare. Visătorul poate integra gânduri pe care nu îndrăzneşte să le lege în stare de veghe. Visele ajută şi la a ţine departe creierul, prin fantezii satisfăcătoare, de probleme şocante. Ele pot împăca lucruri incompatibile, pot fi compensatorii pentru acţiuni ţinute în frâu în stare de veghe.

S-a făcut şi analogia cu operaţiunea de curăţare a unui computer de legături şi programe inutile. Visul ar putea fi zona în care delete şi undo funcţionează şi la fiinţele umane! Apoi, visele pot armoniza starea de spirit operând o selecţie naturală – ele aleg ceea ce e sau poate fi folositor fiinţei şi resping ceea ce nu, într-un fel de darwinism oniric. Mark J. Blechner (psiholog şi psihiatru american; cele mai multe informaţii le-am cules de pe internet, mai degrabă ca lectură de plăcere, decât ca documentare ştiinţifică) propune prin Oneiric Darwinism teoria că anumite vise, fie că ni le amintim ori nu, pot provoca mutaţii în gândire dezvoltând ideile folositoare şi anulându-le pe cele nefolositoare ori greu adaptabile. După Ernest Hartmann (profesor de psihiatrie la Tufts University School of Medicine, preşedinte al International Association for the Study of Dreams şi primul Editor-in-Chief al publicaţiei Dreaming.), visele au rol psihoterapeutic, fac conexiuni într-un loc sigur şi-l ajută pe cel care visează să integreze părţi disociate ale vieţii/gândirii sale. Visul ţine activă funcţia integratoare a eului care începe din primele clipe de viaţă. Mai multele euri disociate cu care se naşte omul sunt selectate sever pentru a obţine o rezultantă integrată – personalitatea, cu alte cuvinte. „Visele contextualizează emoţia“ şi o fac mult mai liber, mai fluid decât o poate face starea de veghe, cea controlată de restricţii sociale. În plus, conexiunile nu sunt realizate de vis la întâmplare, ci sunt dictate de cele mai adânci şi mai secrete emoţii ale visătorului. Visele sunt „metafore explicative“, lămuritoare. Lumea viselor, mai spune el, e foarte asemănătoare cu lumea din starea de veghe, iar detaliile vizuale/spaţiale se dezvoltă la copii simultan în viaţa, în stare de veghe şi în vis. Limite există deopotrivă în lumea interioară şi în cea exterioară. Însă aceste limite slăbesc în timpul visului. De aceea, studiind visele se pot afla detalii inedite despre viaţa noastră.

Sunt de acord cu Jacques Montangero (vezi Rêve et cognition, Editions Mardaga, 1999), specialist în psihologie cognitivă, când spune că visele merită atenţia noastră nu doar fiindcă îşi au locul în treimea din timpul nostru pe care o dedicăm somnului, ci şi fiindcă au o surprinzătoare creativitate: ele sunt „simulări narative ale unor episoade biografice“. Multe scene din vis au într-adevăr valoare estetică şi putere expresivă. Au şi mister, rememorarea unui vis şi interpretarea lui pot furniza plăceri detectiviste, ca la rezolvarea unei enigme. De acord şi că atenţia ştiinţifică pe care o merită visele nu pune în pericol aspectul lor emoţional şi misterios. Dar nu cred că e întrutotul valabilă observaţia că reamintirea viselor are loc în paşi succesivi dinspre momentul trezirii spre începutul poveştii. La trezire, dacă e memorabil şi nu se lasă uşor şters de lumina zilei, visul e o poveste ştiută deja întreagă, rotundă. O povesteşti în curgere firească de la început: „Se făcea că eram pe malul mării…“, şi o depeni spre momentul trezirii, care e şi finalul poveştii. Uneori brutal. Nu o dată s-a întâmplat să-mi doresc atât de puternic continuarea visului întrerupt de vreun puternic stimul extern, încât să mă întorc în somn, în vis, pentru a-l încheia.

Lucrând după comandamente mai puţin stresate de cerinţele zilei sociale, familiale etc., visul selectează urmele trecerii noastre şi le dă alte înţelesuri. Interpretările sale sunt mereu ambigue şi nu de puţine ori de neînţeles. Interpretarea viselor o înţeleg mai ales cu visele ca subiect: ele interpretează date acumulate de creier, nu ca genitiv care suportă, aşteaptă interpretări: ele trebuie interpretate. Le descriu încercând să aflu care le e punctul de plecare, ce anume din trecut le-a stârnit povestea, nu le interpretez pe ele ca semne premonitorii. Apropo de interpretarea viselor, am citit undeva anecdota cu elefantul „văzut“ de orbi. Fiecare pipăie un anume segment al imensei vieţuitoare, cel din imediata sa apropiere. Urmează deducţii de genul: e o prelată (spune orbul care pipăie urechea), un şarpe (cel care pipăie trompa), o coloană de templu (piciorul), un odgon (coada). Comentatorul, ironic la adresa psihanalizei, conchide: Freud i-a pipăit, desigur, testiculele… Reţin, dincolo de toate astea, imensitatea visului (un fel de elephantiasis epic precum cel descris de G. Călinescu în Zgomotul liniştii) şi greutatea de a-l prinde într-o imagine panoramică. Cu ajutorul viselor pot aprofunda ştiinţa semnelor şi simbolurilor, nu în manieră ocultă, ci ca exerciţiu hermeneutic. Albert Einstein nota în autobiografie: „Pentru mine nu e nicio îndoială că drumul gândirii noastre se împlineşte în mare parte fără a utiliza semne, cuvinte, şi că ea înaintează în mare măsură în manieră inconştientă“. De acord, atâta doar că, abia odată interpretate, memoria, visul, lumea devin ficţiuni, deci realităţi. Iar interpretarea e chemată de muritudine. Nemuritori, nu ne-am mai bate capul cu întrebări, în căutarea unui sens. Nemurirea ar fi chiar absenţa absolută a sensului.

„Înţelegerea în istorie“ s-ar putea datora, cum presupunea Gilbert Durand, faptului că pot strecura „gândirea mea prezentă şi urzeala meditaţiei mele“ pe sub ţesătura trecutului. Tot astfel, visul, cel care se strecoară pe sub ţesătura stării de veghe, ar putea contribui substanţial la înţelegerea de sine. Ideea deseori avansată că visul se exprimă prin simboluri nu e neapărat de contrazis – nu am suficiente argumente –, dar rămâne ciudată: nici cel mai liber mod de a „gândi“ nu are curajul să vorbească direct?

Ei bine, toate acestea şi altele la fel vor apărea în Viaţa mea de noapte, însă ele nu vor fi decât relansatori ai lecturii mele singuratice. Un soi de „galerie“ care să mă îndemne să „citesc“ mai departe. Până la capăt.

 

 

Teme onirice

 

Cititoarea. Fireşte, multe dintre vise îmi sunt legate de vechea îndeletnicire de cititoare. Sunt un fel de metafore ale lecturii, contaminări ale gesturilor nesupuse cititului. De pildă, visul mic şi ascuţit – care mă trezeşte cu un fior – despre plapuma pe care n-o pot strânge prea tare în jurul meu fiindcă n-aş mai putea întoarce pagina; cel cu pelerina cea frumoasă, moale, unduitoare, admirată de ceilalţi – eu zic: staţi că încă n-aţi citit-o! şi mă trezesc cu sentimentul că am descoperit un mare adevăr – toate lucrurile sunt mai frumoase dacă sunt citite. Apoi visul cu raftul de cărţi: se întâmplă ceva în vis şi constat că etajera nu mai e pe hol, unde tocmai am meşterit-o din scânduri mirosind puternic a lemn. L. îmi spune, în vis, că mă aflu într-o poveste dinainte de existenţa etajerei. Mă întorc în prezent (tot în vis), ea tot nu e, dar se re-întrupează treptat, întoarcerea/revenirea mea spre prezent nu e bruscă, are nevoie de timp – un timp al amintirii? Lucrurile există câtă vreme le ţii minte, ţi le aminteşti, altminteri se pierd. În uitare.

O hală mare şi rece, cu multe zone stil amfiteatru, la înălţimi diferite. E plin de scriitori din toate zonele ţării şi de toate vârstele. Eu sunt un fel de coordonator, am grijă să aibă fiecare loc, dar sunt şi obsedată să plec cât mai repede, îmi tot adun lucrurile într-o sacoşă neîncăpătoare, mi-e frig, podeaua e alunecoasă, mă uit la ceas care, ca de atâtea ori în vis, nu dă o oră, ci mai multe, tot mai încălecate. Intră o poetă, anunţată ca franţuzoaică. E mică, cu plete lungi negre, îmbrăcată în catifea vişinie: se învârte lent pe scenă, lent, ca în vis (!!), parcă plutind, apoi recită ceva despre viitor şi poezie, graseind prelung, într-un huruit de roţi ruginite pe şine. Se retrage. E anunţată alta, o englezoaică. Lungă, slabă, filiformă, cu părul retezat scurt, alb, alb, şi faţa e albă, prea albă. Are unghii lungi, vopsite în verde şi începe să cânte, modulat, trăgănat, cu dese schimbări de tonalitate şi ritm, despre poeeeeziiiia mea mă roade, mă muşcă, mă zgârie, încercaţi s-o smulgeţi de pe pielea mea, nu se va lăsa…

 

Zborul/Căderea. Nenumăratele reveniri ale visului în care îmi ridic uşor genunchii la piept şi încep să plutesc razant cu pământul – zborul se petrece totdeauna în locuri cu iarbă şi flori, cu fântâni şi tufe înflorite şi nu e niciodată înalt, departe de pământ. Îmi zic, fericită, uite că zbor şi nu e în vis, ce încântare, eu care crezusem că numai în vis pot zbura! Sunt atât de convinsă că e aievea, încât mă trezesc cu ochii plini de lacrimi. Lacrimile dezamăgirii – vreau să revin în starea de veghe pentru a verifica iute realitatea zborului, deşi cu inima strânsă, căci ţin minte „deja“ că nu-i adevărat, de unde şi lacrimile. Îmi spun în gând versul lui Adrian Popescu: „Odată am ştiut să zbor, odată, / Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte“… Apoi căderile de pe verande înalte, secundele nesfârşite ale prăbuşirii, cu inima cât un purice, gâtuită, sufocată, înnebunită de groaza atingerii pământului şi dorind să se întâmple odată. Să ies din lumea care cade.

 

Casele din vis. Cele mai multe dintre vise îmi sunt despre case, locuri, aşezări. Încerc să-mi explic de unde frecvenţa caselor din vis. Mai multele case ale copilăriei mele dintâi, din Chirpăr, Marpod, Nocrich, Cincu, înainte de a ajunge în Agnita, la nici 4 ani, m-au obligat la o periodică reconsiderare a situării mele faţă în faţă cu lumea. Nici la Agnita lucrurile n-au fost mai aşezate. Mutându-ne la intervale scurte mereu în alte case/camere, în vreo cinci locuinţe provizorii în nici 3 ani, firea mea statornică de ardeleancă a deprins temporare abilităţi de nomad: o acomodare rapidă, o luare în posesiune a unor spaţii străine, încropirea unor unghere „marcate“, ale mele, cu ascunzişuri, poveşti, taine. Până astăzi, oriunde m-ar purta slujba ori călătoriile, mişc mobile, împodobesc oricât de sumar, impun o rânduială a mea, în care să mă pot simţi acasă. Casele succesive din copilăria mea n-o incomodează pe ultima, cea la clădirea căreia, pe Aleea teilor, am asistat şi pe care ai mei o ridicau, trudnic şi cu poticniri, în jurul nostru, dar şi cu o mare bucurie de a avea, în fine, locul tău, oricât de modest. Locurile sunt sentimente, neîndoielnic. Spaima de ceva teribil mi-a rămas în minte în secvenţe uitate din această perindare prin multe case improvizate şi provizorii. Spaima de a te afla ilegal în întâmplarea tocmai trăită, de a nu fi unde trebuie/ar trebui să fii? Spaimă urmată de încercarea încăpăţânată de a te re-găsi pe tine, după o rătăcire, de a te realiza ca entitate autonomă şi legitimă. Suntem fiinţe formate din întâmplări, dar nu toate se lasă traduse în vorbe pe-nţeles. Câteodată, viaţa ţi-e spusă „de o străină gură.“

Mă aflu, iarăşi, în casa-cu-multe-încăperi, pe care o am, e a mea, dar am uitat-o. Aceeaşi uimire – cum am putut uita de toate aceste încăperi în aşteptare, de terasele deschise spre mare, de pădurile la doi paşi, toate ale mele? Ajung, în fine, în ultima încăpere, cea oprită, ca în poveşti. Acolo mă aşteaptă uşa care nu poate fi încuiată, care se deschide ameninţător şi nu poate fi închisă, aruncând în aer rostul de adăpost al celorlalte încăperi. Mă zbat s-o prind în ţâţâni, s-o fac să stea în canat, să închidă, să apere. În van. Cade, e îngustă, elastică, alunecoasă, mă lasă în voia unui afară străin şi rău. Adesea, deschide spre o scară suspendată, frântă înainte de a ajunge jos, lăsându-mă între etaje, cu golul dedesubt. Fac un efort, mă întorc la uşa cea mare, de la intrare, să refac drumul, să încerc lecturi cu final fericit.

Nu mai e casa mea! Deschid încet şi intru. Lanţ de încăperi tăcute, cu mobile elegante şi reci. Trec repede dintr-una în cealaltă, ştiu că altceva caut. Ajung la ultima încăpere. E goală, înaltă, cu pereţii vopsiţi în pete roşu-sângeriu şi verde-fiere, culori putrede şi vii, care nu au nevoie de privirea mea. Deschid uşa înaltă cu un scârţâit atât de puternic, încât ştiu deja că voi fi descoperită, ştiu că nu sunt la mine, că am intrat pe un teritoriu străin. Mă izbeşte mirosul de alge, de soare. O plajă îngustă, caldă, cu nisip mărunt, câţiva copaci răzleţi lângă o stâncă joasă, cenuşie, şi Marea. Valuri vineţii tighelite cu spumă albă, pure, vin şi se sparg la picioarele mele. Privesc orizontul de o limpezime ireală, ca un geam de acvariu, trag în piept mirosul sărat şi proaspăt al mării. Aud foşnetul palmierilor de pe mal, dar şi paşii grăbiţi, nervoşi, ai cuiva. Apare, ţăcănind din tocuri, o femeie mică, negricioasă, aspră. Se înfige la un pas de mine şi se răsteşte ascuţit, isteric: nu am ce căuta acolo, e casa ei, plaja ei, nu pot intra aşa, ca la mine acasă, oriunde mi se năzare. O privesc peste umăr, apoi mă întorc încet spre ea, cu o lentoare calculată, prelungesc gestul anume, zâmbesc alb, mijesc ochii amuzată, ştiu deja ce-i voi spune. E însoţită de încă doi sau trei oameni fără chip, nu-i iau în seamă nici pe ei. Mă aplec încet spre ea, o prind uşor de bărbie şi îi şoptesc blând, degustând îndelung clipa, simţindu-i aromele iuţi pe vârful limbii: „Îmi pare rău, îmi pare tare rău, văd cât eşti de supărată şi ştiu, o, ştiu prea bine că n-o să mă crezi, dar stau aici cât poftesc, nu poţi să mă împiedici, fiindcă, ha, ha, eşti în visul meu, nu exişti cu adevărat… Iar aici, eu sunt stăpână! O las să-şi rumege uimirea. Mă aşez pe nisipul călduţ…

Visuri care revin periodic, în variante uşor modificate, sunt cele ale rătăcirii: visul cu pivniţa/beciul în care cobor adânc, adânc, iar jos sunt făpturi tăcute, fără ochi, ameninţătoare. Mereu aceleaşi detalii – lumânări, umbre transparente, aşteptări fără nume. Visul cu noaptea pustie, eu în mijlocul oraşului, singură, încercările repetate şi repetat eşuate de a ajunge acasă – totul are ceva cald/ameninţător, un miros de animal hăituit, de lucruri bine ştiute, dar de neştiut. Ştiu, net, că am mai văzut toate astea, că nu-s adevărate, dar realitatea lor e, cumva, pipăibilă. Toate miresmele îmi sunt familiare până la greaţă. Paşii îmi răsună pe caldarâm, îi aud, îi simt cu un fior, mă ştiu urmărită, încolţită. Întorc brusc capul şi văd – cupola înaltă, grea, jumătatea de sferă a catedralei, luminată de jos, cu o lumină verzuie, de mlaştină rece, se înalţă la un singur pas lângă mine, tăcută, insinuantă, strivitoare. Turnul bisericii săseşti (de la Chirpăr, de la Agnita) îmi apare în vis mereu vătuit, ocrotitor, cu umbre sepia şi cu o duioşie/înduioşare de ceva pentru totdeauna pierdut. Imaginea lui se leagă de copilărie, de părinţi, de locul meu. Clopotele de turlă săsească sunt ale mele, cântă pe limba mea. Ele au ritmul sferturilor de oră, intră în componenţa orelor mele. Nu au nimic de sărbătoare ori de alarmă a tuturor, nu sunt comunitare decât în subsidiar...

Sunt condusă într-o cabană la un capăt de stradă întunecată. Acolo urmează să locuiesc. Intru. E o încăpere mică, podeaua e extrem de înclinată, mă caţăr ca să mă uit pe fereastră. Încerc să mă ţin de pervaz. Dar nu perete e acolo, ci o deschidere neagră, spre o pădure umedă, deasă, sumbră. Casa nu are unul dintre pereţi. La câţiva metri, e o altă cabană, şi mai mică, rotundă, neagră. Nu vreau să locuiesc aici! Ies în stradă. E pustie, năpădită de buruieni. Trag după mine o saltea şi o pătură, voi dormi afară. Mi-am făcut culcuşul lângă un perete de piatră, în spatele unui container uriaş, înalt cât trei vagoane. Mă pregătesc să adorm. Deodată, containerul începe să alunece tot mai aproape de mine. Mă va strivi, nu am timp să-i fug din cale, abia mai respir, mişcarea e înceată şi implacabilă. Mă sufoc, mai e puţin şi mă va strivi de zid. Mă concentrez aproape dureros, trebuie să fac ceva să scap. Trec rapid în revistă variante, niciuna valabilă. Nu-mi rămâne decât o soluţie: să mă trezesc! Şi o fac! Sunt în camera mea, respir greu şi inima îmi bate zbătându-se. Am scăpat…

 

Umori. Apropo de vise/visuri, Bachelard îl citează pe Lessius, cu Arta de a trăi mult: „bilioşii visează focuri, incendii, războaie crime; melancolicii, înmormântări, morminte, spectre, fugi, gropi şi alte lucruri triste; flegmaticii, lacuri, fluvii, inundaţii, naufragii; temperamentele sanguine, zboruri de păsări, festinuri, concerte, ba chiar şi tot felul de lucruri pe care nu îndrăznesc să le numesc.“ În visele mele se amestecă toate umorile, sunt rând pe rând şi simultan bilioasă, melancolică, sanguină şi flegmatică. Aş putea, poate, mărturisi o oarecare aplecare neagră a viselor mele. Ele restabilesc, astfel, o complementaritate necesară. Eul meu integrat, al zilei, e echilibrat, lucid, senin, înţelegător, exersându-şi neîntrerupt ori cu rare şi trecătoare ruperi stăpânirea de sine. Eul nopţii nu se sfiieşte să lase libere frâiele, să împlinească la adăpost de ochi străini porniri reţinute la lumina zilei. Cum nu-mi pot imagina ceva mai dezgustător decât patima beţiei, am, uneori, vise în care pedepsesc beţivani jalnici, decăzuţi din demnitatea de om-care-gândeşte. „Vorbeşte gura fără el“, zice românul. Cea mai terifiantă dintre decăderile din umanitate. Vorbele îngălate ale beţivului care nu mai e slujit nici de ochii minţii, nici de cei ai limbii. Căzut de bună voie în haosul care este. Pedeapsa din aceste vise scurte şi eficiente e de o violenţă care spune ceva despre apriga mea jumătate maramureşeană. Lovesc scurt, sec şi repetat, cu deznădejdea neagră a celui care ştie că nu (mai) există altă cale, până la transformarea beţivanului într-un terci duhnind a alcooluri proaste şi stătute. Chiar dacă nu sunt nicidecum violentă în viaţa la lumina zilei, nu păstrez, când mă trezesc, nici o umbră de părere de rău, nu roşesc la eventuale argumente umanitare, nu-mi regret lipsa de „înţelegere“. A înţelege e, pentru mine, strict şi definitiv legat de mintea trează.

 

Moartea. Mama şi Tata au murit de ani mulţi. În 1996, mama, în 2000, tata. Ei, bine, imaginea celor două morţi petrecute sub ochii mei nu mă (mai) părăseşte. Văd mereu fiecare detaliu şi neputinţa mea în faţa treptatei, sfâşietoarei lor plecări. Murind, mi s-au încredinţat. Cele mai tulburătoare vise ale nopţilor mele încărcate de imagini sunt cele cu moartea şi învierea lor repetată, cu amănunte mereu mai sfâşietoare, întâmplări în care nu pot interveni şi în miezul cărora ajung mereu prea târziu pentru a mai putea face ceva. Neputinţa mea în faţa muririi lor, nu a morţii în general, e o vină aproape insuportabilă, alunecând în coşmar. Uneori, scenariul se umanizează, dar lucrurile nu-s nicidecum mai bune, căci visul propune atunci varianta uitării mele vinovate. În vis, îi uit, cum nu i-am uitat niciodată, vii sau morţi, iar această uitare ficţionată oniric e cel mai atroce dintre coşmaruri. Toate încercările de a ajunge la ei sunt grele, imposibile – telefonul nu are disc ori îi sunt cifrele alandala, uit numărul şi îl tot refac înnebunită de urgenţa de a le auzi glasul, semn că totul e în regulă; autobuzele mă scot afară din oraş, mă poartă în cartiere necunoscute şi ameninţătoare, mă lasă în câmp, e mereu noapte, frig şi urât, inima mi-e grea („am inimă rea“, se spune pe la noi când tristeţea fără nume şi presimţirile negre se amestecă), încerc să fug, genunchii se înmoaie, noroiul e negru şi lipicios; vreau să le duc ceva bun, dar orice aleg e vechi, stricat, se împrăştie în resturi urâte, degradate. Dacă ajung la ei, scena e atât de atroce, încât mă trezesc sufocată de durere. Scenele de la spital ori de acasă ale morţii lor, scene „fireşti“, adică normale, cu acea normalitate rece şi matematică a îngrijirilor ultime faţă de muribunzi şi morţi, sunt acum, în coşmar, întâmplări din viaţă, din viaţa mea cu ei. Mama zace într-un colţ de cameră, slăbită şi resemnată, uitată de luni în şir, tata atârnă în balcon, într-un soi de hamac mizer, cade şi recade din viaţă în moarte, asigurându-mă că totul e în regulă, balconul se surpă şi nu-l pot opri, casa nu mai e a noastră, e un loc-de-trecere cu reguli străine, nu pot reface relaţia noastră de altădată. Uşurarea din zori că totul a fost doar un vis abia de mai poate pune lucrurile la locul lor.

Mă îndrept spre un tunel de ierburi încâlcite. Sper să ajung dincolo, unde ştiu, vag, că sunt aşteptată. P. mă ajunge din urmă, îmi vorbeşte despre moartea lui. L. îl opreşte. Nu mai vorbi, a trecut. Moartea trece.

 

(fragmente din Viaţa mea de noapte. Fragmente onirice,
volum în curs de apariţie)

Irina Petraş

Viaţa mea de noapte

» anul XXVIII, 2017, nr. 5 (324)