Privatissima

 

Ion Vartic

 

 

Păstrez şi acum o carte pe care, în copilărie, am găsit-o în biblioteca părinţilor mei: Caragiale, Nuvele, Cartea Românească, 1938, 414 pagini. Un volum format mare, antologic, alcătuit cam bizar – dar, la urma urmei, în spiritul autorului – ca unul cu ofertă multiplă pentru cititor, conţinînd nuvele, momente, povestiri, eseuri programatice şi încheindu-se cu faimosul reportaj al vizitei la castelul „Iulia Hasdeu“ (reportaj care, în ciuda recitirilor mele insistente, mă lăsa, pe-atunci, mereu într-o stare de contrarietate, neştiind dacă să-l iau sau nu în serios). Pe deasupra, ilustrat cu desenele lui Aurel Jiquidi, care ar fi putut deveni pentru Caragiale ceea ce a devenit Josef Lada pentru Hašek şi bravul soldat Švejk. Lectura mea infantilă – mereu reluată, mai ales duminica dimineaţa, în pat, în aşteptarea micului dejun – era întregită de colorarea siluetelor lui Jiquidi, pe care o executam cu minunatele creioane colorate trimise de o mătuşă din America.

Îmi plac şi astăzi siluetele pe care Jiquidi le-a schiţat amicilor care îşi transmit „ultimele informaţiuni“ şi zvonuri sau joacă „la chilometru“, ca şi acelea, volante peste oraş, ale samsarului şi chiriaşului din Caut casă..., amintind de Chagall sau de Kandin­sky şi grupul „Blauer Reiter“ (cînd au ca tematică mica urbanitate rusească, cu iz evreiesc).

Mult mai tîrziu, deşi aveam de-acum trei dintre volumele ediţiei Zarifopol-Cioculescu şi ediţia Cioculescu-Rosetti-Călin, preferam, pentru că era uşor de mînuit, superba ediţie, în două volume, de la Minerva, format de buzunar, scoasă în 1971 pe „hîrtie velină ţigarete“. Multă vreme, aproape seară de seară, o deschideam la întîmplare şi citeam din ea cîteva pagini ca dintr-o biblie. Cam acelaşi lucru făcea şi Marian Papahagi, care îi spunea lui nenea Iancu „Nemuritorul“, aşa că ajunsesem să vorbim între noi codificat, folosind tot felul de sintagme caragialiene. Jucînd, caragialeşte, o serie de istorioare şi scenete mai mult sau mai puţin fantasmatice, nu numai că ne consumam o teatralitate spontană, adică nervoasă, ci ne exorcizam faptul că, vrînd-nevrînd, trăiam într-o existenţă publică şi socială îmbibată, pînă în profunzimi, de imbecilitate, totalitarism, inerţie, birocraţie, filistinism. De jocul nostru s-au contaminat rapid şi Mircea Zaciu, şi Ion Pop, fie în vagabondajul nostru de „conjuraţi“ pe străzile Clujului, fie în întîlnirile de seară din casa profesorului de pe Bisericii Ortodoxe. Iar caragialismul nostru psihodramatic, intens practicat, se încheia, invariabil, cu replici din celebra scrisoare de la Berlin: „Mprţ! ... Stup’pizi! ... Nu vezi, mă, că sunt imbecili!...“.

Însă în tot acest timp – „Ciudat lucru, ce-i drept... Al dracului!..“ – nu simţeam deloc nevoia să şi scriu despre Caragiale. Oricum, nu-mi trecea nimic prin cap. Îl citeam pur şi simplu. Mă şi consolasem cu ideea că nenea Iancu e scriitorul meu preferat, dar că nu pot să scriu despre el. Asta era cam în vremea Colocviilor de critică de la Sibiu. Or, nouă ne plăcea Sibiul, fiind toţi patru şi mateini pe deasupra. (Cred că pe-atunci nici unul dintre noi nu conştientiza clar că şi Caragiale-Tatăl se legase treptat de spaţiul central-european prin succesivele lui opţiuni pentru Sibiu, Braşov, Cluj, Berlin.) Aşa că, în mai 1980, mă căzneam, ajuns „în culmea iritaţiunii“, să concep ceva „despre text“ pentru acele colocvii. Cum altfel să-mi revăd oraşul natal „aşa, fără ţal?“ Voiam neapărat să merg şi eu la Sibiu, cu prietenii mei, cu atît mai mult cu cît acolo făceam joncţiunea, în jocuri psihodramatice şi farse, cu Ulici, Gelu Ionescu şi Ianoşi („foarte «kuk»“). Şi, dintr-o dată – tot vorba lui nenea Iancu – mi-a venit „o inspiraţie excentrică“ să fac, pur şi simplu, în locul acelui text astringent, un fel de „viaţă paralelă“ între nenea Anghelache şi domnul profesor Belikov. Căci: „aşa e în lumea asta – a se plăti orice consumaţie!“.

Eseul acesta, care se potrivea ca nuca-n perete printre comunicările teoretice, a avut la colocvii, din cauza surprizei, desigur, un anume impact. De pildă, conform stenogramei discuţiilor, Victor Ivanovici – păstrînd implicit proporţiile în privinţa asocierii – spunea că „mi-a plăcut foarte mult prima, în ordinea aceasta inversă, comunicare ascultată, cea a lui Ion Vartic“, în care „este vorba, aş zice, de un caz ideal de critică ironică, aşa cum era cunoscutul eseu călinescian Domina bona, care pornea în investigarea figurii femeii sanctificate de la «Să trăiască coana Joiţica, că e damă bună!»“. Apoi: „În ceea ce priveşte comunicarea tov. Vartic, care a descreţit frunţile, este normal, aici este deajuns să te referi la textul lui Caragiale ca să se producă o reacţie artistică“, cum a constatat, cu aerul lui îmbufnat de om sucit, Alexandru George, care mi-a dat pe loc o replică orală, transformată mai apoi într-un eseu publicat în România literară (din 11 septembrie 1980), în care, însă, nu mă mai pomenea. Asta l-a iritat pe Mircea Zaciu, care a reacţionat într-o notă din Steaua (nr. 5, 1981) adăugată cronicii sale despre volumul La sfîrşitul lecturii (III). Alexandru George n-a răspuns imediat, ci mai tîrziu (... Şi, totuşi, – de ce, nene Anghelache?, în  România literară, nr. 5, 1983), polemizînd nu numai cu mine, ci şi cu Valeriu Cristea. În fine, Valeriu Cristea i-a răspuns în nume propriu şi, indirect, şi în numele meu (Nenea Anghelache faţă cu dublii săi, în România literară, nr. 23, 1983). Apoi, Valeriu Cristea şi-a inclus intervenţia polemică în volumul Modestie şi orgoliu (1984), iar Alexandru George, pe a sa, în La sfîrşitul lecturii (IV, 1993).

Ce îmi reproşa, în esenţă, Alexandru George? Că interpretarea mea la Inspecţiune ar fi „din capul locului transpusă într-un registru prea înalt“, consideraţiile mele „depărtîndu-se de planul real al situaţiei imaginate de Caragiale“. Îi răspund, deşi cu atîta întîrziere, că pînă şi austerul Kierkegaard a schiţat asemenea istorioare banale, ce sînt interpretate într-un registru înalt-prea înalt, fiind considerate, de fapt, nişte „parabole religioase pe teme contemporane şi burgheze“, cum observă Borges. Acesta şi reţine una dintre aceste povestioare despre falsificatorul de bani pus să verifice, periodic, bancnotele de la Banca Angliei. Iar interpretarea dată, chiar în sens kierkegaardian, se depărtează binişor de planul real al situaţiei imaginate de filosoful danez, sugerînd că e vorba despre păcătosul pe care Dumnezeu îl încearcă, dîndu-i o misiune, tocmai pentru că îl ştie „învechit în rele“. Pot să indic şi eu o asemenea istorioară virtuală din Jurnalul lui Kierkegaard: cea despre comisarul de poliţie care ar fi putut, la fel de bine, să devină un asasin şi care a ajuns „slujitorul Justiţiei“ şi cel mai bun agent. Istorioara ar fi stupidă, dacă sensul ei ascuns n-ar depăşi planul empiric al situaţiei schiţate. Or, aici, „slujitor al Justiţiei“ înseamnă în sens mozaic „slujitorul lui Dumnezeu“.

Destinul lui Anghelache însuşi e interpretabil printr-o altă istorie a lui Kierkegaard: un individ foarte dotat din punct de vedere spiritual – care ar fi avut „forţa să domine existenţa“ şi să-şi supună semenii – îşi descoperă un punct vulnerabil, „o mică nebunie“, o idee fixă; devine atît de exasperat, încît se decide să se sinucidă, căci această obsesie „nu face din el decît un subaltern (s.n.), decît un biet om“. Or, de ce ar fi funcţionarul lui Caragiale – „subalternul“ fără păcat care nu concepe, în ruptul capului, să se considere cinstit decît odată cu binecuvîntarea „superiorului“ său – mai prejos decît falsificatorul sau comisarul lui Kierkegaard? Să nu aibă „tragedia exasperată“ a lui Anghelache chiar nici o legătură cu exasperarea impulsiv-suicidară a personajului creionat de Kierkegaard?

În cursul acelor menţionate discuţii critice despre Inspecţiune şi Omul în carapace, tot Victor Ivanovici a observat că „în ceea ce priveşte implicaţiile mai serioase, tragice, ale comunicării lui Ion Vartic, după cum am remarcat cu toţii, paralela pe care o întreprinde nu este o simplă paralelă Caragiale-Cehov, ci aduce în discuţie un sistem de referinţă din tragedie“, reanimat de acel „sentiment ambivalent, teama şi nevoia de zei, care ne trimite la un concept teologic antic, pe care l-au vehiculat grecii, conceptul de «deisidaimonia»“, cu diferenţele de rigoare dintre lumea veche şi cea modernă: „Deosebirea dintre tragedia antică şi aceste tragedii cotidiene care erau cunoscute de Caragiale şi Cehov se evidenţiază tocmai în această sacralizare a administrativului, care porneşte de la prezumţia de culpabilitate“. Livius Ciocârlie a adîncit această direcţie de interpretare, povestindu-şi o experienţă personală de-a dreptul kafkiană: „Fiind elev, se întîmpla ca din clasă să dispară un obiect al cîte unui coleg. Se făcea percheziţie, ceea ce-mi producea cea mai mare nelinişte. Mă ştiam nevinovat şi ştiam foarte bine că nici din greşeală n-aveam să fiu considerat vinovat […]. Totuşi eram neliniştit – o nelinişte nedefinită. […] Cu cele spuse, vreau să sugerez că Anghelache, personajul lui Caragiale, este înţeles mai adecvat dacă, aşa cum a făcut Ion Vartic în comunicare, e pus în legătură cu zona profundă a unei nelinişti inexplicabile“, întrucît „cred că schiţa este lucrată în aşa fel, încît permite o deschidere mai mare şi mai adîncă a lecturii către experienţa umană“. Mi-am dat însă seama că, pentru un chiţibuşar încăpăţînat şi apter, asemenea sugestii şi argumente rămîn în continuare „prea înalte“ şi, aparent, fără legătură cu istoria tragică, dar banală, a lui Anghelache, aceea a unui casier pe care afirmaţia colegilor că ar fi corect îl scoate din minţi, atîta vreme cît faptul acesta nu este confirmat, mai întîi, de inspectorul financiar. Simţeam că mai lipseşte ceva în argumentare, că mai lipseşte încă o probă. Şi aceasta a venit, pe neaşteptate, mulţi ani mai tîrziu, cînd situaţiei imaginate de Caragiale realitatea cea mai anodină i-a adăugat, în oglindă, o situaţie reală. Într-o seară, am auzit-o, din întîmplare, pe o moderatoare tv întotdeauna nevricoasă, chiar excesiv de nevricoasă, cum îşi descria reacţia pe care a avut-o după ce provocase un accident. A sărit din maşină, ţipînd halucinată: „Am omorît pe cineva?“. Cîţiva pietoni au încercat să o liniştească, spunîndu-i că n-a ucis pe nimeni. Şoferiţa însă le-a tăiat vorba, continuînd să strige exasperată: „Vreau să-mi spună asta un poliţist!“. Q.e.d.

De fapt, dacă mă gîndesc bine, cel care cade, întîi şi întîi, în păcatul reproşat de Alexandru George este Caragiale însuşi. Căci tocmai el are, adeseori, obiceiul să pornească de la „planul real al situaţiei imaginate“, ca apoi să se depărteze „într-un registru prea înalt“, scoţînd la suprafaţă o semnificaţie abisală. Iată un asemenea moment emblematic. Caragiale stă în restaurantul gării din Ploieşti şi se uită cum domnul Gherea, restauratorul, taie în felii o pulpă de viţel şi apoi aruncă deoparte ciolanul gol, cum ia iarăşi o altă pulpă şi repetă operaţiunea, sfîrşind-o în acelaşi fel. Acesta e planul empiric, „vulgar“ al situaţiei narate, din care, însă, privitorul sare într-un registru „prea înalt“, căci ajunge brusc la Kant: „Pulpa de viţel reprezintă natura, lucrul în sine; cuţitul lui Gherea reprezintă spiritul nostru: el nu poate face alta decît să taie felii, mai mult sau mai puţin subţiri, după cum e mai mult sau mai puţin ascuţit, mai dibaci sau mai stîngaci mînuit. A tăia o felie, a tăia cît de multe, nu va să zică a pătrunde în esenţa pulpii de viţel. După fiecare tăietură ne vom afla în faţa altei suprafeţe: pulpa de viţel nu va voi să ne arate decît suprafeţe, ascunzîndu-şi sistematic sinele, aşa încît, cînd vom rămînea pe farfurie cu cea din urmă bucăţică şi cu ciolanul în mînă, ne vom găsi în faţa unei suprafeţe... [...] Atunci vom face ce a făcut d. Gherea: cu un zîmbet ironic, vom arunca ciolanul deoparte – şi iată scepticismul!“. Ş.a.m.d.

Cred, vorba Sfîntului Pavel, că, de fapt, sîntem cam „leneşi la pricepere“ în privinţa lui Caragiale, căci, din cauza unei prejudecăţi străvechi, moştenite de la Aristotel, considerăm că scriitorul comic nu poate fi o „fire serioasă“, ci o natură inferioară, de rînd, care se ocupă doar de isprăvile oamenilor de rînd, rămînînd la suprafaţa lucrurilor. Or, cred că nenea Iancu face parte dintre creatorii privilegiaţi în care, uneori, coboară harul şi care, atunci, cufundă în inconştientul textelor lor mesaje şi revelaţii transestetice, transindividuale. Dacă el nu ştie de ce s-a sinucis Anghelache, textul său însă ştie. În acest sens, Caragiale nu e autor, ci transmiţător, devine din scriitor, mesager. Octavian Goga l-a surprins într-un asemenea moment extraordinar de metamorfozare: „Deschidea vorba lin, cu bunătate, şi-o muia într-o lene orientală, într-o clipă schimba resortul ca să-ţi arate o seamă de jonglerii capricioase şi deodată se oprea brusc, faţa i se crispa, buzele i se strîngeau convulsiv, în fundul ochilor îi juca o lumină stranie... Era clipa cînd din creierul lui Caragiale răsărea un fulger nou... Universul devenea mai bogat cu o minune...“. În fine, în momentele lor de inspiraţie, hermeneuţii textelor pot descifra măcar fragmente din aceste revelaţii şi mesaje. Căci şi hermeneutica literară are legătură cu „metafizica interpretării“, şi ea conţine ceva din acea gratia interpretandi pe care o explică Moshe Idel, pornind de la Abélard, Gioacchino da Fiore şi diverşi cabalişti. Axiomatic, creatorul are harul de a primi o revelaţie, iar interpretul, harul de a o explica.

Respingînd, nemulţumit, o asemenea viziune, ieşită după el din „romantismul filosofic“, Blaga (căruia, nu întîmplător, îi plăcea, în primul rînd, La hanul lui Mînjoală, pentru atmosfera organică de magie şi „aventură suprareal crescută în poveste“ realizată „cu personaje de burghezie incipientă“) ar reformula astfel problema: „Prin ea însăşi lumea concretă dată, naturală, este cum ne apare şi nimic altceva. Cerem atenţia cititorilor la o nuanţă. Lumea concretă naturală nu ne invită prin ea însăşi la o depăşire în mister; lumea concretă poate fi desigur atrasă în perspectiva misterului, dar numai după ce acest orizont s-a declarat în noi“, declanşînd „plăsmuirile umane, născute de-a dreptul din existenţa noastră în mister şi pentru revelare“. Or, Caragiale, care, uneori, îşi actualizează „orizontul misterului şi al revelării“, atrage lumea în perspectiva misterului, ilustrînd-o, ferindu-se să le explice, cu destinele ciudate ale lui Anghelache, Lefter Popescu şi Cănuţă. Cineva a şi descoperit, de altfel, la Caragiale, rudimente ale unei „filosofii a misterului“. E un scriitor pe placul lui Blaga: nu lămureşte un mister, ci îl preface într-altul şi mai mare.

Oricum, fie că am, fie că n-am dreptate, îmi dau astăzi seama că mai toate eseurile mele caragialiene au ieşit din „inspecţiunea“ lui Anghelache.

Ion Vartic

Privatissima

» anul XXVIII, 2017, nr. 5 (324)