Calea cu sens unic

 

Iulian Boldea

 

 

Fire „enunţiativă“, cum zice Cristian Livescu, cu temperament echilibrat şi o scriitură asociativă, în care efluviile verbalităţii se conjugă cu o asumată „poză“, construită din documente ale trăirilor şi ipostaze ontice diverse, Gellu Dorian este un creator cu alură polimorfă. A publicat poezie (Esopia, Poeme introductive, În căutarea poemului pierdut, Infernul migrator, Cafeneaua Kafka, Cartea tăcută etc.), romane (Scriitorul, Cartea fabuloasă, Sfârşitul sau momente din viaţa unui om falsificat, Insula Matriochka, Împotriva noastră), critică literară (Cititorul de poezie) şi dramaturgie (Caţavencii). Una dintre temele recurente ale poemelor lui Gellu Dorian este călătoria, prezentă programatic în volumul Cafeneaua Kafka, unde accentul e plasat asupra dimensiunii simbolice şi imaginative, prin care, dincolo de traseul petrecerii în spaţiul şi timpul fizic, se întrevăd constelaţii semantice ale iniţierii şi desăvârşirii interioare, existând un continuu şi constant echilibru între referentul exteriorităţii şi frazările ontologice sau gnoseologice ale interiorităţii („Îţi faci bagajele, pleci,/ trenul în care urci e o epavă din care nu te/ poţi salva,/ femeile călătoresc şi ele cu tine în gând,/ îţi vor ieşi prin lacrimi, încremenite/ ca în peşteri siluetele printre care trece/ umbra uşoară, sălcie a mâinii ce caută forma/ în care să se aşeze,/ pleci,/ trenul din care cobori se opreşte brusc/ în faţa celor ce-aşteaptă să te iveşti, nu/ apari decât foarte târziu deznădăjduit,/ fugind să te ascunzi...)“. Tot aici, recurent şi semnificativ mi se pare toposul alienării, al înstrăinării sinelui prin intermediul privirii celuilalt, care provoacă un fel de reducere la obiectualitate a fiinţei percepute vizual, amorsând astfel incapacitatea dialogului şi comuniunii autentice („cine oare stă locului, nimeni, nici tu/ menit să rămâi pe loc din cauza aerului tău enigmatic,/ se uită lumea la tine şi te uită/ după primul pas, nu schiţezi nici un gest,/ nu strigi, nu ţi-a fost dat să ţipi, taci/ pentru că aşa ştii să te exprimi mai bine,/ vor găsi alţii de cuviinţă să te întrebe/ ce faci zilnic în colţul acela de stradă/ în cartierul evreiesc, ce scrii, ce gândeşti,/ pe cine aştepţi, pentru că de fiecare dată/ vii tu şi numai tu te aştepţi/ deloc răvăşit, poate doar cu gândul la femeia/ care te aşteaptă în scrisorile tale,/ personal tu nu vei fi acolo decât foarte rar,/ când vei considera că merită să te expui ridicolului,/ deşi am clare convingeri că dragostea/ este singura prezenţă a divinităţii printre oameni)“. Atent şi la clipa prezentă, cu inefabilul ei inconsistent, dar şi la trecutul imposibil de revelat în datele sale autentice prin intermediul amintirii, poetul transcrie relieful unor melancolii fragile, rafinate şi livreşti, din care nu sunt absente reprezentări ale thanaticului sau un vizionarism al interogaţiilor tensionate ori reculese („nici gândul nu o putea atinge,/ nu venea de nicăieri,/ nu pleca nicăieri,/ nu stătea locului,/ nici himeră,/ nici iluzie,/ fiinţa i se putea împlini numai atunci când / se rostea,/ în acea clipă se puneau întrebările“).

Recentul volum Calea de urmat (Editura Cartea Românească, 2017) continuă şi legitimează, încă o dată, reperele, dimensiunile şi timbrul lirismului lui Gellu Dorian, pe care critica literară le-a interpretat în nu puţine rânduri, pe trasee hermeneutice dintre cele mai diverse. Regăsim, şi aici, acuitatea reflecţiei asupra avatarurilor realului, în imagini de incontestabilă claritate, prin care, totuşi, perspectivele devin mobile, limitele par fluctuante, iar obiectele, chiar cele mai comune, transmit o boare simbolică a nevăzutului ce adastă în cele văzute. Titlurile celor trei secţiuni care structurează cartea sunt edificatoare: Disperările, Perspectivele şi Calea. Ca Addenda, cartea lui Gellu Dorian mai cuprinde un poem de amplă respiraţie, cu deschidere programatică, în care, dincolo de valoarea estetică, important mi se pare subtextul etic: Ce să faci într-o lume ca aceasta. În imagini dense, structurate în constelaţii simbolice, scenariul poetic oscilează între jos şi înalt, între empiric şi metafizic, între dinamica refuzului compromisului şi viziunea elevată, desprinsă de fragmentarismul cotidianului. Cu aspect întortocheat, desfăşurat în ample volute care construiesc liric scenarii existenţiale lipsite de emfază, cu reveniri, metamorfoze ale viziunii şi multiplicări ale perspectivelor asupra lumii, poemele recurg, cu aplomb, dar fără ostentaţie, la procedee postmoderne (ironie, tentaţie a specularităţii şi autoreflexivităţii, livresc, intertextualitate, narativitate asumată etc.). Un poem extrem de relevant pentru disponibilităţile lirice ale lui Gellu Dorian, pentru amprenta sa simbolică proprie şi pentru sugestivitatea discursului este Sens unic, în care sugestia agonalului e dată de cuvinte învestite cu conotaţii ale negativităţii (cenuşă, ţărână, rătăcire, părăsit etc.): „Cînd întinzi mîna peste umărul celuilalt care/ se strecoară prin mîna întinsă a celuilalt, simţi/ cum aerul se face vin prin venele celui care se uită la tine/ şi nu te vede decît în mîna lui atinsă/ de o vagă ameţeală,/ aşa cum din senin privesc spre tine o mie de ochi/ şi nu ştii care sînt ai celuilalt care priveşte prin ochii tăi/ în gol/ şi tocmai de acolo se iveşte mîna care întinsă/ spre umărul tău se face cenuşă din care/ se iveşte cel căruia i-ai trăit viaţa/ şi el aruncă peste tine ţărîna/ care sfîrîie ca jarul peste care arunci apa/ care urcă la cer,// cînd nu întinzi mîna, e mult mai simplu,/ celălalt nu se mai iveşte, ochii/ stau sub pleoape ca ouăle în cuiburi părăsite,/ golul în care priveşti nu se mai umple cu tine,/ iar cenuşa stă în focul neaprins/ sub cerul în care nu urcă nimeni.// Atunci vezi cum calea se îngustează/ ca orizontul în spatele ochilor tăi/ prin care rătăceşti pînă la dispariţia/ celui care te-a purtat pînă acolo unde/ deşi totul este deschis, totul se închide.“ Modificările de timbru şi de accent liric, spectacolul deriziunii şi al glisărilor imperceptibile dintr-un registru în altul, dintr-o lume într-alta fac din acest poem un scenariu al antinomiilor: identitate/ alteritate; apropiere/ depărtare; continuitate/ ruptură; închidere/ deschidere. Dialogul antinomiilor este, astfel, perceput prin dioptriile reculegerii şi ale reflecţiei metafizice, prin care obiectelor şi fiinţelor li se aplică un contur de autentică vibraţie simbolică, în timp ce ochiul şi privirea devin instrumentele privilegiate ale cunoaşterii, ale asumării relaţiei paradoxale dintre eu şi ceilalţi, într-un cadru referenţial cu conotaţii ale neantului şi dinamicii negativităţii, între ochii tăi şi ochii altora configurându-se un flux şi reflux al recunoaşterii asumate („privesc spre tine o mie de ochi/ şi nu ştii care sînt ai celuilalt care priveşte prin ochii tăi“).

Calea cu sens unic este, astfel, una a frustrărilor, a agoniei necontenite, a închiderii graduale, e o cale fără ieşire şi fără orizont („deşi totul este deschis, totul se închide“). Poezia lui Gellu Dorian are, în datele sale esenţiale, o ţinută problematică, un subtext etic, o alură imaginativă care aduce în prim-plan teme, motive, fiinţe şi obiecte cu aparenţe umile, care însă pun în criză cunoaşterea, amorsând interogaţii grave asupra destinului şi asupra vieţii, cu aura ei de coruptibilitate, efemer şi grandoare inutilă. În poemele de dragoste, efluviile sentimentului se revarsă parcă în afara cadrului tabloului poetic, într-o viziune densă şi aluvionară, ce nu exclude abstragerea din cotidian sau rafinamentul expresiei, după cum nu exclude nici gestica ritualică sau hieratică ce însoţeşte ceremonialul sentimentului, precum în poemul Trupul ei frumos ca o lumînare care arde într-o biserică părăsită („Ce ochi are această femeie care nu eşti tu/ spălînd rufele cu un detergent mîlos/ prin care curg apele în care nu s-a înecat nimeni/ deşi toţi s-au aruncat şi acum prin ele/ înoată doar inima mea/ într-un pustiu fără capăt,// ochi frumoşi,/ ape adînci,/ trup ca malurile pline de flori,// cum să mori într-o astfel de dimineaţă/ cînd prin oraş trupul ei vine spre tine/ şi nu te găseşte acasă,/ dîră de fum abia perceptibilă/ din ţigara care se stinge odată cu ea“). 

Elegiac, uneori, alteori reflexiv, livresc şi fantezist în limitele unui spectacol al gândului poetic temperat de luciditate, Gellu Dorian exersează, în versurile sale, asumarea experienţei biografice ca experienţă poetică revelatorie, aşezând, în alambicul poemului, tristeţile, ludicul, reveria şi ironia, dramele cotidianului şi metamorfozele interiorităţii.

Iulian Boldea

Calea cu sens unic (Gellu Dorian, Calea de urmat, Cartea Românească, 2017)

» anul XXVIII, 2017, nr. 4 (323)