Orfeu în infernul de zi cu zi

 

Marta Petreu

 

 

Viaţa şi opera, adică lumea noastră şi sticlirea îndepărtată dar uneori perceptibilă a sublimului platonician atins prin, ce să facem, opera de artă, la asta se referă titlul celui mai recent volum de „momente“ al lui Cristian Tudor Popescu. Autorul, fiinţă sarcastic-doloriferă prin excelenţă, are drept materie a textelor sale sordidul vieţii noastre (româneşti, cel mai adesea, nu întotdeauna) de zi cu zi, iar drept formă, „momentul“, specia în proză inventată de Caragiale şi perpetuată de la sine prin diverşi urmaşi. Că despre „momente“ e vorba a spus-o, în textul însoţitor de pe coperta a patra, Nicolae Manolescu: „Viaţa şi Opera e o culegere de proze scurte, în mare parte, care s-ar fi putut intitula, dacă nu era atît de potrivit titlul ironic pus de autorul însuşi pe copertă, Momente şi schiţe. Graţie unui spirit fundamental caragialian“.

Titlul cărţii lui ctp, ca să-i spun cum îi spune toată lumea, are acoperirea în proza intitulată chiar aşa: „Viaţa şi Opera“, precum şi în alte cîteva momente („Biblioteca Babardel“, „La Iunion“, „Să frîngi zborul floricelei către epiglota Ginelei“, poate şi în altele). E vorba despre texte care surprind întîlnirea dintre insul uman de rînd cu „transmaterialul“ sau, ca să-l numim altfel, cu sublimul, cu lumea Ideilor, cu transcendentul adus de cunoaşterea abstractă ori de creaţia de mare artă. Merită să prezint succint asemenea întîlniri ca fulgerul.

În „Viaţa şi Opera“, este descrisă o coadă de pe vremuri, din epoca răposatului regim, la: brînză, ceea ce înseamnă îmbulzeală şi vociferările de rigoare; şi-n coada la brînza aceea nu de toate zilele, un bărbat se postează la vedere şi cîntă, „cu voce de basm“, pe o „linie melodică dumnezeiască“, ceva de genul: m-a lăsat nevasta, am fost pe front, am pensie mică, lăsaţi-mă să intru în faţă, sînt bolnav de inimă şi nu pot sta la coadă... Aşa cum Orfeu îmblînzea „pădurile, fiarele sălbatice şi stîncile“, şi „sunetul acela supraomenesc“ scos de bătrînul tenor îi încremeneşte pe inşii de la coadă, adierea „anamorfozată a suprafizicului“ (cum formulează ctp) îi îmbunează pe toţi, efect care rămîne şi după plecarea lui („În tot sfertul acela de oră nimeni n-a mai îmbrîncit pe nimeni, nu s-a mai auzit nici un cuvînt, lumea murmura aproape în şoaptă...“). Iar martorul-narator rămîne pentru totdeauna cu nostalgia acestei lumi transcendente, pe care o caută „deasupra fiecărei secvenţe de real“. 

În „La Iunion“ – proză cu un vag aer eliadesc, de strada Mîntuleasa –, revelaţia este adusă de un ins iubitor şi rezumator de filme, Hidoşel, care a văzut „Solarisul“ lui Tarkovski: „Suntem atît de puţini şi de singuri... Un kilometru cub de materie vie... Toţi locuitorii Pămîntului, puşi unul lîngă altul şi împachetaţi strîns fac circa un kilometru  cub... Suntem o mînă de oameni...“, recită acesta, pălindu-l pe narator în centrul conştiinţei şi trezindu-l la natura lui umană: „Am rămas încremenit minute în şir... Am vrut să-l iau în braţe pe Hidoşel, să-l sărut...“. De aceeaşi natură orfică, chiar dacă mai puţin transparentă, este naraţiunea „Biblioteca Babardel“, în care numitul Babardel, analfabet şi primitiv, înţelege subit, cu „privirea umedă şi strălucitoare de parcă ar fi băut o juma’ de votcă“, faptul că există o cunoaştere de tip general, matematic, la care unii oameni au acces pe bază de învăţătură.

Iar în momentul „Să frîngi zborul floricelei către epiglota Ginelei“, prozatorul descrie pur şi simplu trei tinere spectatoare la filmul lui Von Trier, „Melancholia“: trei mîncătoare de floricele, care, în timpul vizionării filmului, la o imagine, încremenesc – efectul artei autentice asupra omului – cu mîna la jumătatea distanţei dintre punga cu floricele de porumb şi propria lor gură. Căci, notează crud şi exact scriitorul, imaginea de pe ecran „o dezvirginase metafizic pe Verginela“. Prozele lui ctp spun că viaţa umană (dusă la un nivel oricît de jos, de utilitar-biologic), dacă este scurtcircuitată de-o întîlnire miraculoasă cu „Opera“, se transmută, începînd să zvîcnească spre propriul ei „transmaterial“. Iar modelul orfic al întîlnirii este declarat ca atare: „Să frîngă zborul floricelei către epiglota Ginelei înseamnă, pentru un artist, să fie asemeni lui Orfeu, cel ce cîntînd făcea lupii să plîngă. Băieţi, aceasta este arta!“.

Corect.

Am scris cîndva, demult, despre Cristian Tudor Popescu cum că ar avea o expresivitate lingvistică pe linia lui Eminescu şi Cioran, şi, după ce i-am citit Viaţa şi Opera, îmi menţin afirmaţia: aşa e matricea stilistică a literaturii/ sau chiar a culturii/ noastre, inconştientă, vorba lui Blaga – primul care a vorbit despre ea, conceptualizînd-o; iar tiparele ei, ori numai fragmente de tipare inconştiente, se autoplasează în cîte un autor – Popescu, Ionescu, nu conteză cum îl cheamă –, care le scot din adîncuri la suprafaţă, întrupîndu-le. Altfel, lumea prozei lui ctp este ca o mare cu peşti electrici, te curentează. Literatura lui se hrăneşte de preferinţă din aspectul infernal şi grotesc al umanului, dar nu ocoleşte iluminările de felul celor exemplificate mai sus. N-aş spune că ctp priveşte lumea asta cu simpatie, ci cu furie, cu oroare, uneori cu durere, o durere încifrată într-o scriitură de-o uimitoare tensiune, ce o face să pară rece, cînd e de fapt magmă acoperită de gheaţa stilului precis. Cîteva dintre textele cărţii se înalţă ca nişte coloane albe deasupra suprafeţei sumbre a acestui real; preferatele mele sînt Eye contact şi Copil Pur.

21 martie 2017

Marta Petreu

Orfeu în infernul de zi cu zi (Cristian Tudor Popescu, Viaţa şi opera, Polirom, 2016)

» anul XXVIII, 2017, nr. 4 (323)