Pavel Chihaia – 95

 Între mitul personal şi revelaţiile ştiinţifice

 

 

Ovidiu Pecican

 

Mitul personal

 

Scriindu-şi cartea manifest De la metaforele obsedante la mitul personal, Charles Mauron propunea naşterea psihocriticii. După el, în textele oricărui autor, sub elaborarea care îşi ascunde, chiar şi celei mai atente priviri, nucleul incandescent trebuie căutat în visul profund al autorului. Cu asta s-ar ocupa psihocriticul: „el izolează, în operă, expresiile probabile ale proceselor inconştiente, le studiază formele şi evoluţia şi caută să le lege de rezultatele obţinute pe alte căi“ (Charles Mauron, De la metaforele obsedante la mitul personal, trad. de Ioana Bot şi Raluca Lupu, Cluj-Napoca: Ed. Dacia, 2001, p. 26). Prin combinarea analizei diverselor teme cu aceea a viselor şi a metamorfozelor lor se poate stabili mitul personal al autorului analizat. Acest mit, ca şi avatarii săi sunt consideraţi ca expresii ale personalităţii inconştiente şi ale evoluţiei acesteia (ibidem, p. 34). Mitul personal se cuvine interpretat ca expresie a personalităţii inconştiente a autorului, prin prisma dublei sale relaţii cu eul creator şi cu eul social (p. 35).

Mitul personal se compune dintr-un mic număr de scene dramatice, a căror acţiune este la fel de caracteristică pentru scriitor ca şi pentru „actori“ şi reprezintă „fantasma cea mai frecventă la un scriitor“, „imaginea care rezistă suprapunerii operelor sale“ (p. 209). Figurile mitice formate în subconştientul autorului prin identificări succesive ale eului ascuns cu diverse figuri exterioare transfigurate, tocmai prin acest proces, în „obiecte interne“ devin imagini încărcate de iubire sau de teamă şi sunt proiectate asupra realităţii (p. 210). „Această fantasmă persistentă care este mitul personal diferă de un vis treaz sau nocturn. Ea pare a se prezenta scriitorului când acesta lucrează şi fără îndoială că uneori îl bântuie, dar rămâne, în cele din urmă, în fundalul unei gândiri normale şi adesea superioare“, neconfundându-se în niciun fel cu o manifestare nevrotică (p. 212).

Mitul personal are o geneză şi o istorie complexă. În cazul lui Pavel Chihaia – istoric pornit de pe poziţiile unui autor de roman, deci ale unui scriitor – chestiunea mitului personal se pune ca ipoteză de lectură preferenţială, căci circumstanţele vieţii lui (pierderea părinţilor naturali foarte devreme, pierderea ulterioară a mamei-substitut şi, în fine, pierderea României burgheze, garant al libertăţii de creaţie personală, odată cu intrarea în totalitarismul roşu de mare longevitate şi stabilitate) sunt jaloanele unui traseu biografic care oferă de timpuriu posibilitatea înţelegerii mitului personal. Totodată, dublul profil al autorului, cel de scriitor şi cel de istoric, permite aplicarea – laxă şi permeabilă, nu în literă, ci doar ca schemă generală interpretativă – la o operă istoriografică a preceptelor psihocriticii, care în general se rezumă la considerarea operelor literare, beletristice.

Aşa cum am spus deja, mitul personal al lui Pavel Chihaia este cel exprimat, la nivelul capodoperei anonime, de balada populară Mănăstirea Argeşului. („Ce alt subiect de cercetare îmi putea fi mai atrăgător decât vechile morminte voievodale din Curtea de Argeş...?“ (Pavel Chihaia, Opera omnia IX: Căutări în orizontul timpului, Constanţa: Ed. Ex Ponto, 2010, p. 9), se întreba istoricul în mod retoric.) Se regăsesc acolo marile „figuri“ profund interiorizate de autor, precum şi temele şi motivele care, mai târziu, începând cu anii 1960, îi populează opera: mitul întemeietorului (Negru Vodă), mitul artistului (meşterul Manole), mitul edificiului sacru (mănăstirea Argeşului), mitul începuturilor statului (descălecatul lui Negru Vodă la sud de Carpaţi, invocat indirect prin însăşi prezenţa voievodului legendar în baladă), mitul sacrificial (imolarea, martiriul creştin), mitul fondărilor şi surpărilor succesive (în baladă, zidăria lui Manole; în istorie, continua confruntare cu Islamul cotropitor a domnitorilor Ţării Româneşti). Toate acestea sunt prezente direct sau sugerate în balada muntenească Mănăstirea Argeşului (ibidem, p. 9: „Încă de la începutul cercetărilor am aflat că biserica Sfântul Nicolae Domnesc şi biserica lui Neagoe Basarab, cu hramul Adormirii Maicii Domnului, erau legate de o taină comună, care le despărţea totodată“.) şi chiar dacă aceasta lipseşte dintre menţiunile exprese din studiile istorice ale lui Pavel Chihaia, ea constituie fundalul mitologic, folcloric, literar al eforturilor lui.

Cazul unei opere istoriografice inspirate dintr-o creaţie literară cu caracter folcloric sau legendar nu este o noutate decât pentru cultura română, care nu a avut încă răgazul să îşi exploreze şi din acest punct de vedere izvoarele. Exemplul cel mai notoriu în plan universal rămâne cel al lui Heinrich Schliemann, a cărui carieră arheologică de uriaş răsunet, soldată prin descoperirea Troiei la Isarlâk, a pornit de la încântarea stârnită de capodoperele homerice. S-ar mai putea însă invoca şi alte acţiuni de anvergură sprijinite pe convingerea că miturile, legendele au un miez de adevăr istoric. Credinţa în existenţa unui hombre dorado sau a unui rey dorado, ajunsă să exprime o localitate utopică desemnată ca El Dorado, a inspirat nu doar aventurile americane ale exploratorilor germani Nikolaus Federmann şi Georg von Speyer, expediţiile englezeşti ale lui Walter Raleigh, ci şi pe cele ale conquistadorilor Sebastian de Belalcázar, omul lui Francesco Pizzaro, Gonzalo Jimenez de Quesada, Pedro de Ursua şi Lope de Aguirre ş.a.

În istoriografia română, un precedent – din păcate insuficient de întemeiat ştiinţific –, rezultat de pe urma combinării surselor istorice, folclorice şi mitice într-o hermeneutică inspirată de filosofia preromantică a lui Giambattista Vico, a condus la formularea Daciei preistorice de Nicolae Densusianu. La rândul ei, aceasta a dat la iveală un şir de opere şi de demersuri de teren care, nevalidate din punct de vedere ştiinţific, întreţin totuşi până astăzi convingerea că Dacia a adăpostit o mare civilizaţie antică, una dintre cele mai prestigioase ale lumii străvechi şi vechi.

În cazul lui Pavel Chihaia însă, mitul personal a condus la rezultate valoroase, omologabile ştiinţific. Contribuţiile lui referitoare la mitul lui Negru Vodă, la bisericile de la Curtea de Argeş şi de la Câmpulung Muscel, cele referitoare la primele reşedinţe voievodale ale Ţării Româneşti şi la primii dinaşti atestaţi istoric cu certitudine din aceste centre sunt de cea mai mare importanţă. Chiar dacă în unele cazuri cercetările au avansat de la publicarea cărţilor lui Pavel Chihaia încoace, contribuţiile lui au însemnat jaloane importante pe un drum al cărui final nu se poate întrezări, căci continuă prin noi descoperiri şi noi treceri în revistă ale materialului disponibil.

Din iţele cercetărilor iniţiale s-au desprins şi altele, cum sunt cele referitoare la stema lui Vlad Dracul, stema lui Neagoe Basarab şi cea a lui Radu cel Mare. Acestea au condus, la rândul lor, la precizări şi nuanţări referitoare la epoca domnitorilor respectivi, a mentalităţilor şi reprezentărilor caracteristice fiecăreia dintre domniile pomenite. La fel, descoperirea bisericilor şi schiturilor în stâncă din munţii Buzăului, de pus în legătură tot cu interesul istoricului pentru originile româneşti – de astă dată în ceea ce priveşte viaţa creştină, bisericească –, a îmbogăţit cu un nou filon ansamblul de probleme abordate de istoric, fără a-l îndepărta însă de nucleul lui viu, de „mitul personal“ de la care au pornit toate. Charles Mauron nota că „Procesele inconştiente ale unui individ uman depind, într-o oarecare măsură, şi prin intermediul unor ecouri complicate, de evenimente ale existenţei sale. În măsura (în aparenţă foarte mare) ... în care viaţa imaginativă depinde la rândul său de procese inconştiente, ea este funcţie de evenimente biografice“ (Ch. Mauron, op. cit., p. 211). Şi în cazul lui Pavel Chihaia această observaţie se verifică...

La vremea când asemenea tendinţe latente se developau în subconştientul lui Pavel Chihaia, Mircea Eliade apucase deja să noteze în jurnalul lui portughez – apărut pentru prima oară abia în... 2007 – că „... o istorie universală nu se poate face pe bază de documente scrise, ci numai pe documente spirituale, adică pe mituri şi credinţe. Europa, dar în special Occidentul, trebuie comparat Orientului şi stepelor nomazilor nu prin documentele sale, ci prin miturile sale.// Bunăoară, istoria românească trebuie omologată istoriei occidentale prin miturile noastre: Mioriţa, Meşterul Manole, baladele eroice, Făt-Frumos etc.“ (Mircea Eliade, Jurnalul portughez şi alte scrieri, I, ed. de Sorin Alexandrescu, Bucureşti: Ed. Humanitas, 2007, p. 154. Însemnare din 17 noiembrie 1942). Convingerea lui s-a regăsit, după Al Doilea Război Mondial, în strădaniile ştiinţifice ale mai multor savanţi. În domeniul istoriei, Pavel Chihaia rămâne numele de referinţă. În cel al cercetărilor etnografice, Ion Taloş, autorul unor cărţi monografice dedicate mitului meşterului Manole şi baladelor româneşti, a asumat, şi el, un program de aceeaşi factură, inclusiv la nivelul tratării comparatiste a subiectelor în cauză, prin convocarea unor izvoare occidentale. Ion Taloş a migrat, şi el, în Germania, stabilindu-se chiar la München, unde locuia, începând cu anii 1980, şi Pavel Chihaia. La acea dată însă, opera principală a istoricului era deja publicată; parţial, şi cea a etnografului. Ei s-au putut întâlni în şedinţele cenaclului münchenez românesc Apoziţia.

În ce priveşte raportarea la acest mit personal, Pavel Chihaia – care scria într-o Românie oprimată prin dictatură poliţienească şi prin drastică cenzurare stalinistă, la începuturile carierei lui istoriografice, nu îl putea aborda altminteri decât în registrul ştiinţific al năzuinţei de a-i reconstitui configuraţia istorică românească. El se încadra astfel acelui orizont ştiinţific pe care Eliade îl observase în comentariile sale referitoare la legenda Meşterului Manole: „... aproape toate [metodele de interpretare a documentelor spiritualităţii arhaice – n. O. P.] au urmărit mai degrabă istoria (exact sau inexact înţeleasă) [a] unui document folcloric sau etnografic decât descoperirea sensului spiritual pe care l-a avut acest document, restaurarea consistenţei lui intime“ (Mircea Eliade, Comentarii la legenda Meşterului Manole, Bucureşti, Ed. Humanitas, p. 6-7). În acelaşi timp însă, Pavel Chihaia avea în vedere acelaşi tip de reconstituire care îl preocupa şi pe tânărul Eliade. „Nu istoria baladei ca atare, ci studiul lumii pe care o înfăţişează ea. Fiecare produs folcloric – legendă, vrajă, proverb etc. – poartă în sine universul mental care i-a dat naştere... [...] Studiem ... lumea pe care o înfăţişează balada, şi toată grija noastră este de a explicita şi comenta această lume ca atare, fără să ne punem, deocamdată, problema validităţii ei şi a cauzelor istorice, psihologice, religioase care eventual i-au dat naştere“.

 

Cele patru revelaţii

 

În contextul discuţiei despre dimensiunea spirituală a cercetării ştiinţifice (în particular, a celei istorice), căutarea unor repere suplimentare în tradiţia istoriografică românească pare legitimă. Existenţa altor înţelegeri, mai mult sau mai puţin similare, ar permite stabilirea unei linii de înaintare româneşti ce ar putea fi socotită, eventual, o tradiţie creştină şi observaţia că „Extazul unei mari descoperiri, zbuciumul şi neliniştea arheologilor au fost rareori descrise..., biografii urmărind mai degrabă desfăşurarea epică a faimoaselor aventuri decât viaţa lor interioară, neglijând fantasmele, prejudecăţile sau idealurile, îndoielile şi încrederea care îi poartă la capătul drumului lor“ (Pavel Chihaia, IX, ed. cit., p. 22) este pe deplin întemeiată. Şi asta pentru că este întotdeauna mai la îndemână să urmezi firul vizibilului decât pe cel al invizibilului. Pe acesta din urmă nu poţi decât să îl deduci din mărturii „oblice“, indirecte sau din confesiuni presărate ici şi colo într-un ansamblu al creaţiei mult mai vast.

Întreaga operă istoriografică a lui Pavel Chihaia se sprijină pe câteva revelaţii. Ele nu pot fi numite în mod riguros revelaţii istorice, după cum nu se reduc nici la condiţia unor revelaţii artistice ori religioase. Foarte probabil că mai potrivit, în ceea ce priveşte caracterizarea lor, ar fi să se vorbească despre nişte revelaţii ale condiţiei lor de realitate enigmatică, semnale ale unor aspecte misterioase ale realităţii trecute, locuri de unde poate începe aventura cunoaşterii. Asemenea momente au valoarea unor impulsuri creatoare de elanuri în cunoaştere, fiind adevăraţi pivoţi ai interesului de natură ştiinţifică, dinamizând activitatea de cercetare şi împingând, în multe cazuri, limitele cunoaşterii în direcţii nu neapărat premeditate. Aventura cunoaşterii, la Pavel Chihaia – ca la toţi marii aventurieri ai spiritului, de la Charles Darwin, care s-a îmbarcat pentru mai mulţi ani pe nava Beagle spre a-şi face cercetările, ori de la Heinrich Schliemann, care şi-a realizat descoperirile troiene pornind de la cunoaşterea aprofundată a textului homeric şi interpretarea indicaţiilor acestuia în cheia realităţii, şi până la fictivii C. Auguste Dupin al lui E.A. Poe şi Sherlock Holmes al lui Conan Doyle, care şi-au sprijinit mereu raţionamentele pe o cât mai atentă observaţie „de teren“ –, a presupus mereu nu numai documentarea în bibliotecă şi în arhivă, studiul metodic şi perseverent, ci şi descinderea in situ, acolo unde anumite indicii sau repere îl chemau nemijlocit pentru a găsi firul Ariadnei la capătul căruia se afla răspunsul dorit. Observarea acestei particularităţi permite avansul dincolo de declaraţia autorului că „A fost mai complicat să îmi stabilesc epoca de cercetare din jumătatea de mileniu de cultură medievală în ţările române, ca să nu mai vorbesc de această schimbare a preocupărilor mele, de la interesul nedisimulat pentru aventurieri, vagabonzi şi prostituate la frescele bizantine şi vechile biserici pe care se cuvenea să le studiez şi ale căror trăsături urma să le înfăţişez“ (Pavel Chihaia, ix, p. 12). Ea semnalează că la baza ambelor dinamici interioare, adică a interesului prozatorului pentru marginalii sociali şi a curiozităţii cărturăreşti pentru vestigiile eminente ale trecutului medieval stă acelaşi mecanism: atracţia pentru enigmă, pentru misterul care se cuvine desluşit. Acest interes a fost însă depăşit major în câteva cazuri, întâlnind aşteptări şi fibre mai profunde, venind în întâmpinarea unor aspiraţii mai înalte.

Enunţate succint, revelaţiile menţionate sunt: identificarea mormântului lui Vladislav I (anii 1960), descoperirea celor două pietre cu simboluri heraldice ale lui Vlad Dracul şi Neagoe Basarab (la începutul anilor 1960: „A fost o zi frumoasă – nu îmi mai amintesc în ce anotimp – când am traversat muzeul, după ce am străbătut aleea îngustă străjuită de viţă sălbatică şi de statui sfărâmate, foarte probabil pentru a întâlni un coleg sau o veche prietenă, frumoasă şi inteligentă, care lucra în administraţia muzeului. Oricum, nu era vorba de o cercetare legată de studiile mele... [...] Nu îmi amintesc cum am ajuns în faţa celor două steme de piatră...“; Pavel Chihaia, ix, p. 12), descoperirea complexului ecleziastic rupestru din munţii Buzăului prin caietele lui Al. Odobescu şi Henri Trenk (1965 – 1970), şi întâlnirea cu mormântul cavalerului de La Serra (1971).

Se poate spune, aşadar, că opera aceasta stă pe patru piloni; patru „tresăriri“, patru orientări ale atenţiei dincolo de previzibilul şi de eventuala rutină profesională a unor explorări incluse în planul de cercetare individual al angajatului la Institutul de Istoria Artei. Toate cele patru revelaţii au survenit, practic, în plină maturitate creatoare, în timpul unui deceniu de viaţă, anume cel cuprins între 1960 şi 1971, pe când istoricul avea între treizeci şi patruzeci de ani. Ele reflectă decantarea care s-a produs, pe seama lecturilor şi a muncii asidue alături de colegii apropiaţi din cadrul secţiei de artă medievală, ca şi în interioritatea celui care se vedea adus în situaţia de a nu mai cultiva ficţiunile, ci de a resuscita elementele odinioară atât de reale ale unei epoci istorice revolute. Dar mai reprezintă şi un anumit mod al sensibilităţii proprii de a reacţiona la stimuli socotiţi îmbietori, indiferent cât de diverşi puteau ei fi. Nu în ultimul rând însă, rezonanţa, ecoul de care au beneficiat aceste semnale în conştiinţa lui Pavel Chihaia se datorează convingerii – mărturisite mai mult sau mai puţin direct – că întâmplarea care l-a condus către ele era mai mult decât un simplu rod al hazardului.

Frânturi din trăirea intensă, mobilizatoare de energii, de care a avut parte, în asemenea cazuri, Pavel Chihaia, s-au păstrat în rememorările sale. Într-un loc, autorul mărturiseşte: „... trăirea [subl. O. P.] pe care am avut-o la identificarea mormântului lui Vladislav I, la stabilirea identităţii lui «Negru Vodă», mi-a fost asemănătoare fericirii cu care traduceam poemele lui P. B. Shelley sau ascultam cantatele lui Johann Sebastian Bach“ (Idem, Opera omnia, V: Cultura română şi cultura europeană, ed. cit., p. 44). Caracterul de subliniată satisfacţie, de subliniată bucurie pe care un asemenea moment l-a putut avea asupra lui răzbate cu claritate din rândurile de mai sus. Totodată, nu este întâmplătoare asocierea acestei jubilaţii ştiinţifice cu cea prilejuită de aventurile estetice ale unei traduceri literare. Ea relevă, încă o dată, tulpina comună a vocaţiei lui Pavel Chihaia adusă la împlinire când în plan literar, când în planul descoperirilor istorice.

În ce priveşte desluşirea viziunilor ideologice şi a mentalităţilor voievozilor Vlad Dracul şi Neagoe Basarab, istoricul îşi aminteşte că la originea acestora a stat întâmplarea care l-a dus la o dublă descoperire: „... a fost vorba de două lespezi de piatră, de vreo 60 centimetri înălţime, fiecare având sculptată pe una din feţe încăierarea dintre două animale heraldice“ (Pavel Chihaia, IX, p. 11). Faptul rămâne cu atât mai remarcabil, cu cât el nu s-a produs pe teren, în vreo periegheză plănuită din vreme, ci cu totul întâmplător, în cadru muzeistic. În general piesele expuse în muzee au fost descoperite deja, se pot considera a fi clasificate şi valorizate, nu doar stocate. Cu atât mai important a fost că, văzând lespezile menţionate, Pavel Chihaia nu s-a oprit la aparenţa lor de obiecte ale căror mistere au fost deplin elucidate, ci a ştiut să treacă, perseverent, de această eventuală primă impresie, acordându-le întreaga, stăruitoare, atenţie de explorator al trecutului încă neclar.

Un alt moment cardinal a fost cel al iniţierii pe un traseu livresc, de bibliotecă şi de arhivă, care, în cele din urmă, avea să îl conducă spre descoperirea – sau mai degrabă scoaterea din uitare culturală şi ştiinţifică – a complexului de bisericuţe rupestre din zona Buzăului. Primele urme ale explorărilor de teren ale lui Al. Odobescu le-a întâlnit către sfârşitul anului 1965. „Nădăjduiam să găsesc carnetele de teren, pierdute, ale lui Alexandru Odobescu, cu desene după pietrele de mormânt sau frescele de la biserica Sfântul Nicolae Domnesc, din Curtea de Argeş“ (ibidem, p. 20). De aici istoricul a ajuns la caietul cu desene din bisericuţe rupestre greu de localizat al lui Henri Trenk. Abia mai târziu, la vreo şapte ani distanţă, a descoperit şi caietul lui Al. Odobescu cu notiţele lămuritoare care i-au adus la cunoştinţă existenţa complexului ecleziastic rupestru buzoian, din preajma satului Nucu. A doua zi pornea la drum, împreună cu soţia, Maria Ioana (Moussy, pentru cei apropiaţi), în trabantul personal, către destinaţia dorită. Era o zi de februarie 1972. Urgenţa şi pasiunea cu care întreprindea această expediţie rezultă cu limpezime din programarea ei fără întârziere. Oricum, până în acea clipă se scurseseră deja, de la primele semnale enigmatice referitoare la acest traseu, şapte ani buni. Peste un arc de timp, în 8 august 1983, internat în clinica din Mallersdorf-Pfaffenberg, din Bavaria Inferioară, Pavel Chihaia conspecta volumul al viii-lea din Filocalia lui D. Stăniloae, „... poate în legătură cu un eseu mai mare despre cuibul isihast din Munţii Buzăului, poate pentru un roman... “ (ibidem, p. 8-29), semn că simţea că nu-şi încheiase complet socotelile cu tema respectivă.

Ceea ce recomandă atenţiei unui public mai larg aventura cunoscătoare în materie de trecut a lui Pavel Chihaia este aspectul ei de questă spirituală. El are ceva romanesc şi, dincolo de întâmplare, presupune o polivalenţă demnă de a fi reţinută. Căci Pavel Chihaia s-a dovedit gata şi să descifreze tainele unor morminte voievodale, şi să remarce într-un ungher de ambianţă muzeală două pietre acoperite de simboluri animaliere de bestiar medieval, şi să urmărească insistent nişte caiete de însemnări rătăcite în labirinturile – borgesiene – ale unei biblioteci cu diferitele ei compartimente, şi să ia, mai apoi, calea muntelui, într-o zonă parţial inaccesibilă, printre necunoscuţi, în condiţii climatice relativ ostile, asumând riscurile improvizaţiei ardente.

Este de recunoscut că astfel de împrejurări aprind imaginaţia şi amintesc aventuri livreşti care îmbină impresii rămase ba din lectura Cărăbuşului de aur al lui E.A. Poe, ba din Castelul fetei în alb, roman din ciclul „cireşarilor“, de Constantin Chiriţă. Rămâne un excelent prilej de meditaţie observaţia lui Pavel Chihaia că „Viaţa unui cercetător poate fi asemănată cu un copac ale cărui crengi în creştere apar de-abia răsărite din trunchi, altele atingând rotunjimea coroanei, oricum, cu rădăcinile în continuă căutare a temeiurilor, a documentelor. Mai totdeauna, la moartea unui cercetător rămân căutări la jumătatea drumului, altele părăsite dintr-un motiv sau altul.

Materialul nepublicat este transportat de către cel în drept într-o arhivă şi inseriat sub un număr oarecare. De multe ori fişele, însemnările, paginile scrise prezintă un caracter confuz şi deconcertant, deoarece nu mai există gândirea care le ordona şi le purta către lumina revelării lor. Investigaţii de mare importanţă zac sub vălul începuturilor, al lipsei de concluzii. Un itinerar pare ciudat atâta vreme cât ignorăm ţelul propus, iar acesta din urmă nu are valoare fără treptele argumentării“ (Pavel Chihaia, ix, pp. 18-19). Cine doreşte să se iniţieze în tainele descoperirii de lucruri neştiute poate începe, nu doar în materie de istorie, tocmai de aici, la fel cum Constantin Noica vedea drumul iscoditorului într-ale filosofiei pornind de la explorarea istoriei filosofiei.

Revelaţiile ştiinţifice ale lui Pavel Chihaia au deschis drumuri nebătătorite şi, în unele cazuri, virgine pentru cel care a păşit pe ele.

 

Ovidiu Pecican

Pavel Chihaia – 95. Între mitul personal şi revelaţiile ştiinţifice

» anul XXVIII, 2017, nr. 4 (323)