Românistica, la Napoli

 

Marta Petreu

 

 

Chiar la intrarea în L’Università „L’Orientale“ din Napoli, un afiş, decorat cu imaginea unor sculpturi ale lui Brâncuşi, încearcă să-i ispitească pe studenţi să vină la studiile de românistică din universitate: Merită să veniţi, le spune afişul – conceput de Giovanni Rotiroti, grafică de Andreea Dragomir (am cunoscut-o la Barcelona...) –, pentru că româna e limba străină cea mai vorbită în Italia, pentru că e o limbă romanică şi deci uşor de învăţat, pentru că filmele româneşti au luat mari premii la festivalurile internaţionale, pentru că la studiile româneşti afli despre Cioran, Eliade, Ionesco, Celan, Tzara, Gherasim Luca, Brâncuşi, Wiesel şi alţii, pentru că... în felul acesta faci ceva ce nu face toată lumea. (Ştiam afişul, l-am publicat şi noi în numărul 11 pe anul trecut al -ului, şi mă gîndesc ce bine-ar fi fost dacă aş fi avut încă de-atunci ideea care-mi vine abia acum în minte: să caut CD-uri Enescu, Lipatti şi Clara Haskil pentru studenţii napolitani ai lui Giovanni Rotiroti, Irma Carannante, Magda Arhip, Camelia Sanda Dragomir). Se pare că studenţii au ascultat chemările explicite şi subliminale din afiş: dacă în urmă cu 7 ani, cînd Giovanni Rotiroti şi-a început munca la această universitate, românistica era încadrată la limbile slave – acum a ajuns în sfîrşit la limbile romanice; şi, tot aşa, dacă atunci erau 4 studenţi – acum sînt peste 100. Dar, adaugă imediat universitarul italian, în condiţiile în care universitatea se orientează tot mai mult spre eficienţa economică şi desfiinţează ceea ce nu e foarte productiv, ca să nu fie periclitate, studiile de românistică ar trebui să crească: mai ales că în Italia se află o comunitate foarte mare de români, care îşi pierd foarte repede identitatea de origine, subli­niază Giovanni Rotiroti.

Româniştii italieni pe care i-am cunoscut de-a lungul timpului, de la Marco Cugno şi Roberto Merlo pînă la Giovanni Rotiroti, au văzut şi văd în meseria lor nu numai aspectul  academic – la care sînt cît se poate de atenţi –, ci şi acela foarte concret relativ la România şi la români. Îmi amintesc că Marco Cugno m-a impresionat nu numai printr-o cunoaştere enciclopedică a culturii noastre, ci şi prin sensibilitatea pe care o avea la felul cum erau receptaţi românii în Italia – aşa că trăia un triumf personal în momentul în care presa italiană scria nu despre, să zicem, cerşetorii români, ci despre cultura română. Cam acelaşi lucru îl spune şi universitarul Giovanni Rotiroti, sensibil nu numai la avangarda românească şi la generaţia ’27, subiecte pentru care a făcut o adevărată pasiune concretizată în studii şi cărţi, ci şi la stresul de acomodare al românilor în Italia: aceştia, observă psihanalistul italian, îşi refulează identitatea de origine cu o repeziciune deloc firească, iar climatul italian îi bruschează cumva în această direcţie prin stigmatul etnic pe care li-l aplică (presa vorbeşte despre „un român a făcut cutare faptă“ în loc de „un bărbat/o femeie a făcut cutare şi cutare“). Or, românii sînt cea mai mare comunitate de străini din Italia. În aceste circumstanţe, o secţie de românistică puternică ar putea restabili, pentru românii din peninsulă, cîte ceva din demnitatea identităţii lor româneşti şi, deci, cîte ceva din echilibrul lor emoţional... (Îmi amintesc bucuria cu care m-au întîmpinat, anul trecut, românii din jurul Olivei, Spania, la o lectură publică organizată de Festivalul Internaţional de Poezie din Oliva Poefesta; bineînţeles, ei ar fi aplaudat pe oricare alt scriitor, cu condiţia să fie român. Iar după cum mi-a povestit Xavier Montoliu Pauli, prin care am ajuns la Oliva, aceiaşi români au fost, anul acesta, foarte dezamăgiţi că în programul festivalului Poefesta nu a fost prezent nimeni din patrie. În fond, ei se bucurau de prezenţa mea aşa cum eu mă bucur, în orice librărie din străinătate, dacă găsesc măcar o singură carte românească. Într-o lume globalizată, un certificat de naştere poate fi oarecum înnobilat printr-o pecete culturală.) 

Şi Marco Cugno vorbea, obsesiv, despre greutatea de a păstra în viaţă studiile româneşti; iar urmaşul lui, Roberto Merlo, s-a plîns vara trecută, cînd a fost la Cluj, de puţinătatea instrumentelor de lucru (cărţi, traduceri noi etc.) ori de situaţiile anapoda care apar uneori: de pildă, după ce traducătorii italieni pregătesc traduceri care le-ar fi utile, nu reuşesc să se înţeleagă cu... moştenitorii scriitorilor, care cer sume mult prea mari pentru dreptul de autor...

Revenind la Universitatea din Napoli: pe coridoarele ei era plin de studenţi – tăcuţi, aşezaţi la mese ca într-o sală de lectură, lucrau, adică citeau, scriau. Specializată în umanioare, universitatea are numai în jur de 10000 de studenţi, nu e ca Babeş-Bolyai, dar la ea se învaţă peste 200 de limbi, e o universitate filologică, precum a fost şi mai este, chiar şi pentru română, aceea din Leipzig. Iar studenţii lui Giovanni Rotiroti, ca şi cei ai lui Marco Cugno şi Roberto Merlo pe care i-am întîlnit acum cîţiva ani la Chambéry, vorbesc româneşte din anul întîi. Şi, sigur, dau examene din bibliografie românească de ultimă oră. În timp ce treceam pe largile coridoare transformate în săli de lectură, mi-a venit în minte Marian Papahagi, cu admiraţia lui superlativă pentru filologii italieni, prin nimic mai prejos de cei germani. Iar tot ce-am văzut şi auzit la Universitatea din Napoli, la centrul de românistică condus de Giovanni Rotiroti, îl adeverea punct cu punct.

Marta Petreu

Românistica, la Napoli

» anul XXVIII, 2017, nr. 4 (323)