Prefaţă

 

Mircea Zaciu

 

 

Monica Lazar este astăzi un nume aproape necunoscut în literatură, cu toate că în scurta ei existenţă s-a implicat cu pasiune şi devotament în mişcarea scriitoricească, aflată, atunci, în convulsiile ştiute ale anilor „50-70“. Avea, printr-o subtilă afinitate electivă cu spiritul Cercului Literar de la Sibiu, vocaţia „Cetăţii literare“, spaţiu noocratic în care se simţea bine, în tovărăşia elevată spiritual a celor ce formaseră nu mult în urmă vestita grupare: Radu Stanca, I. Negoiţescu, Radu Enescu, Eugen Todoran şi alţii câţiva, cu care a fost intim legată intelectual şi afectiv.

Descindea dintr-o spiţă ardelenească tenace, a moţilor pe latura maternă, familie de preoţi şi dascăli, din care se va selecta celebrul clinician clujean Ioan Goia (fratele mamei), în vreme ce pe ramură paternă (tatăl era jurist) descifrăm o fibră justiţiară, echilibrată şi analitică. Crescută într-o tradiţie de rigoare, cu rădăcini în pătura ţărănească şi în spiritul „Şcolii Ardelene“, avea o timpurie sete de lectură, o formaţie umanistă şi o educaţie sever germanică. Lucru rar pentru vremurile învolburate de după război, face clasele germane de la Dumbrăveni, interesul pentru limba şi valorile creatoare nemţeşti fiind una din constantele personalităţii sale. De aici, mai târziu, interesul susţinut pentru Thomas Mann, dar şi pentru sursele germane eminesciene şi ale lui Blaga, poet de care se va apropia în anii ’50. O carieră didactică prelua de asemenea aceste trăsături adânc ardeleneşti: spiritul înalt pedagogic, cultul „metodei“, stilul sistematic, ordonat al lecturilor şi comentariilor de text ş.a. S-a format într-o bună ambianţă universitară (aceea a Clujului filologic dominat de tradiţia Bogdan-Duică – D. Popovici şi Ion Breazu). Calităţile celei ce îşi lua licenţa în 1956 ar fi destinat-o unei armonioase cariere academice, dacă vremurile n-ar fi fost potrivnice, iar momentul politic nefast sub toate unghiurile. O vreme bibliotecară, alţi câţiva ani redactor la „Tribuna“ clujeană (cât timp a fost, acolo, ocrotită de Ioanichie Olteanu şi Radu Enescu, cripto-cerchişti), a trecut apoi la posturile „metodice“ (perfecţionarea cadrelor liceale, la Baia-Mare şi Cluj). Scurtă vreme a trecut şi printr-o redacţie editorială (la „Editura Tineretului“ din Bucureşti), dar ingerinţele, stupiditatea cenzurii, ciocnirile de mentalităţi şi de nivel intelectual au îndepărtat-o repede de mediul bucureştean. Şi-a făcut însă durabile prietenii literare, colaborând susţinut la „Tribuna“, „Steaua“, „Familia“, „Iaşul literar“, „Orizont“, „Cronica“, „Limba Română“, „Revista de Istorie şi Teorie literară“ ş.a. A traversat la sfârşitul anilor 50 şi începutul (plin de iluzii) al deceniului şapte o etapă de efervescenţă publicistică, risipindu-se în textele cele mai diverse, de la cronica literară la cea dramatică sau plastică; de la articolul de serviciu la răbufnirea eului ei adânc: liric şi empatetic în comunicarea cu o operă, un autor, un destin. A scris fără alegere despre Ibsen şi Marcel Aimé, Delavrancea şi Arthur Miller, G. M. Zamfirescu şi Horia Lovinescu; despre Eminescu şi Coşbuc, Creangă şi Galaction, Lucian Blaga şi V. Voiculescu, ori despre contemporanii săi (uneori prietenii săi) N. Labiş, Augustin Buzura, Radu Stanca, Şt. Bănulescu etc. Scrisul ei era când grav, uşor pedant, în linia ardelenească, când dezinvolt, participativ, cu alunecări lirice ori poetizante. El trăda, de fapt, dubla faţă a personalităţii Monicăi Lazar, rigoarea coexistând cu sentimentalitatea. Aceasta din urmă putea fi, uneori, frenetică. Accent ce o făcea să străbată viaţa (intimă) şi existenţa socială sau a mediilor literare cu o pasionalitate de personaj din romanele Virginiei Woolf sau ale lui Aldous Huxley. În alte împrejurări istorice (mai îngăduitoare) ar fi devenit, sunt convins, o „egerie“ a unui cenaclu ori a unei confrerii artistice, „muză“ a unor celebri scriitori sau plasticieni. Epoca nu era făcută însă pentru avânturi pasionale, ci pentru prudenţă şi autocenzură, încât elanurile repetate spre ceea ce-i dictau adâncurile se izbeau de previzibile oprelişti, ipocrizii (politice), puritanisme. Dar chiar aşa, cu acrocuri şi episoade nefericite, Monica Lazar a străbătut medii artistice, universitare, de la nivelul scrobit al „elitelor“ roşii la boema marginalilor vremii (uneori adevăraţi exponenţi ai elitei româneşti). S-a şi bucurat, în aceste contacte, de o bună întâmpinare, câteodată de amiciţie, afecţiune, nu o dată şi de iritare, ambiguitate, neîncredere. Au preţuit-o rând pe rând un Lucian Blaga şi un Ion Breazu, dar şi un Petru Comarnescu, Ion Vlasiu, Şt. Aug. Doinaş, Radu Stanca, C. Regman, I. Negoiţescu, Ioana Em. Petrescu, Ion Vartic şi mulţi alţii. A rămas (măcar în amintirea unor supravieţuitori) ca o siluetă aparte, inconfundabilă, abstrusă în contextul acelor ani, originală în toate, iar de aici prezenţa ei putea stârni adeziune şi respingere, simpatie şi agreare.

În 1967 a publicat opera vieţii ei (unica): monografia critică despre Pavel Dan (având la origine o teză de doctorat susţinută la Iaşi). Ea aduce în discuţia criticii (după prefaţa la Scrieri a lui C. Regman) figura celui mai autentic evocator al Câmpiei transilvănene. Meritul principal al acestei cărţi trebuie descifrat în aplicaţia cu care reconstituie o biografie şi traiectoria unui destin literar. Totul, proiectat pe fundalul social şi de cultură al vieţii ardelene interbelice. Monica Lazar epuizează atunci investigaţii arhivistice în buna şcoală a lui Bogdan-Duică, mergând până la identificări tipologice între operă şi realitatea satului de origine, adică până la aplicarea – poate involuntară – a metodei practicate de fostul profesor clujean la opera lui Liviu Rebreanu. Se ştie câte controverse a putut stârni o asemenea „identificare“, atât din partea aşa-ziselor „prototipuri“, cât şi a lui Rebreanu însuşi, care sancţiona astfel procedarea, în Mărturisirile din 1932: „G. Bogdan-Duică, regretatul profesor de la universitatea clujeană, a invitat odinioară, după cum am aflat, pe studenţii săi de pe Valea Someşului, să încerce a identifica toate personajele şi localităţile romanului Ion. Câteva sute de studenţi harnici au cercetat fiecare personaj din roman şi au descoperit o sumedenie de părinţi, prea puţin asemănători între ei“. Nu se distra oare Balzac citind aşa-ziselor prototipuri paginile unde acelea se aflau „încondeiate“, iar ele nici nu clipeau, părând a nu se recunoaşte? Dincolo de un coeficient de prudenţă din partea celui vizat, putea fi şi realitatea sensibil diferită a artei care interzicea „recunoaşterea“. Numai deficitul de creativitate, talentul minor sau pamfletul (ceea ce e altceva!) operează cu transgresiuni mecanice. Aşa că o arie a cercetării din Pavel Dan (capitolul Rapsodia Câmpiei) apare azi ca prea demonstrativă, cu concluzii imprudente, chiar dacă explicabile în zelul „pe teren“ al autoarei. Oricum, exegeza critică se depărtează binişor de un asemenea palier; compensarea vine din fixarea altor determinări, stabilirea cu fineţe a factorilor modelatori ai personalităţii lui Pavel Dan, racordurile momentelor biografice cu nuvelistica etc. Cu o acribie (de atunci tot mai rară) a istoricului literar, Monica Lazar a cernut imensa cantitate de date critice rostite anterior şi a realizat sinteza. De la Perpessicius, Ion Chinezu, G. Călinescu, C. Regman şi mulţi alţi comentatori, până la insolitul text al lui Eugen Ionesco, totul e receptat cu un ochi expert şi apoi topit într-un portret de efigie. Pentru întâia oară prozatorul e scos din cantonarea „regionalistă“, în descendenţa Slavici-Agârbiceanu-Rebreanu, şi raportat la valori nefrecventate de lecturile anterioare: la Galaction, V. Voiculescu, Ştefan Bănulescu. Pus în asemenea contexte mai cuprinzătoare, Pavel Dan dobândeşte un loc cu totul aparte în evoluţia prozei interbelice. Monografia Monicăi Lazar se înscria, la rându-i, în seria deschiderilor criticii româneşti din deceniile şapte şi opt. Tot ce a scris o recomanda de fapt spre a fi integrată acelei mişcări paradoxale (fiindcă ea se manifestă în răspăr cu orientarea oficială, „ideologică“ a dirijismului literar!).

Volumul acesta, realizat prin grija şi devotamentul Doamnei Maria Lazar, mamă nonagenară a autoarei şi cu osârdia istoricului literar Mircea Popa, întruneşte un mănunchi de texte critice în stare să dea cititorului o imagine corectă a contribuţiilor Monicăi Lazar. Sunt adunate aici comentarii de ordin estetic, fenomenologic, textologic, stilistic etc. despre scriitori şi opere dintr-un pantheon al clasicităţii naţionale. De la Eminescu, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu interesul autoarei evoluează către exponenţii „noului clasicism“, interbelic, prin Rebreanu, Pavel Dan, V. Voiculescu, G. Călinescu şi, mai cu seamă, prin reiterarea unor lecturi din Lucian Blaga. Multiple sugestii, revelaţii şi schimbări de accent caracterizează lectura critică a autoarei, întotdeauna animată de o fecundă pasionalitate şi niciodată dispusă să transgreseze raţionalitatea, credibilul, ipoteza confruntată logic şi documentar. Textele acestui volum dau şi o idee despre ce ar fi putut fi – dacă Parcele ar fi fost mai îndurătoare – o operă critică în devenire, şi care îşi trădează netăgăduit dimensiunile şi profunzimea. Este o „reconstituire“ această carte, căci ea încearcă să repună în circulaţia şi în dezbaterea vie un nume uitat şi o operă ce nu merita uitarea.

Mircea Zaciu

Prefaţă

» anul XXVIII, 2017, nr. 4 (323)