Màrius Sampere

 

Fotograf ca profesie, dirijor al unei mici formaţii muzicale de tipul nova cançó (muzică protestatară de larg ecou în anii ’60), pictor, Màrius Sampere (Barcelona, 1928) s-a impus apoi ca una dintre cele mai complexe voci poetice catalane. Ironia, artificiul jocului se îmbină la el cu mistica scepticului, ordinea haosului şi prezenţa răului şi a morţii. Ideea poetului care, mereu în căutarea „culorii“ cuvintelor, strânge fărâmiturile Dumnezeului adevăr unic, pulverizat în şi prin adevărurile parţiale ale poeziei, străbate întreaga sa operă. (Xavier Montoliu Pauli)


Poate nu vin din da

Poate nu vin din da, vin din moarte
şi opera e din ciment.
Poate nu din moarte, poate din da
şi verbul e naştere.

Poate nu vin din naştere, doar din mine
şi lumea mi-o face mintea.
Poate nu vin din mine, cine ştie din cine
şi sunt oamenii toţi.

Bătea de-aproape şase. Mai îmbătrânit
tata deschidea ochii, părăsea patul,
îi era sete, punea pe foc cafeaua,

o bea fierbinte, încet-încet,
închidea blând, nu saluta,
şi-l ducea vântul; de unde-am venit eu.


A fost într-o noapte

A fost într-o noapte.
Hai să murim, a zis mama.
M-a apucat strâns de mână.
O urmam, supus, nedezlipit
de dragostea şi de pântecul care mă duceau
să mă nasc din nou din durerea femeii.

Am mers după cum ne-a dus vântul
spre sinistra carieră de piatră,
prin câmpiile dinainte de sinucidere,
ne îndemna să o facem
anticul imn al ierbilor jilave.

Nu scotea o vorbă, răsufla greu.
Încet-încet, i s-a înmuiat mâna
nu mai avea unghii, sudoare.
S-a oprit şi, într-un loc straniu,
unde moartea nu era şi nici n-o să fie,
m-a sărutat pe frunte; m-a rugat: iartă-mă,
şi pe drumul de stele am luat-o înapoi
ne-am întors acasă.


Flori în vasul de pe masă

N-o să ştim niciodată cine-a fost
cel ce ne-a pus flori în vasul de pe masă.
Cum mâna invizibilă
ne voia binele,
n-o să ştim niciodată.

Lumina după-amiezii
a dat la iveală scena
şi eu mi-am zis, e magie!
Dar autorul tuturor lucrurilor
– asta era –
se făcuse mic, mic de tot, în cel
ce ne iubeşte în tăcere.

Şi n-o să ştim niciodată


Nu era, Tată, nevoie

Nu era, Tată, nevoie de durere,
de ácele punitive sau de scrâşnetul
dinţilor în viaţă, nici de sudoarea rece
de tumora fosforică, de rana
ce se întinde ca un lac noaptea.

Ce voiai să auzi, de pe buzele noastre,
mai bine ţi-am fi spus fără suspine;
şi casa ta îndepărtată
am fi găsit-o, doar urcând.

Lumina de la fereastra eternă
lângă care, treaz, aşteptându-ne, citeşti
cartea cu cei născuţi,
strălucea îndestul sus pe deal şi noaptea
încât să nu ne rătăcim niciodată
şi s-ajungem la cercul generos pentru cină
la fel de punctuali ca moartea. Nu, Tată,
nu era nevoie de durere.


Aţi văzut cum ţinteşte moartea?

Aţi văzut moartea?
Nu spre rotiţa inimii
ci mai în faţă, mai spre dreapta
spectrului timpului, unde nu era
încă nimeni. Ştie că viaţa
este această lumină deviată, acest mai târziu.

Suntem viitorul nostru, suntem singurul lucru
pe care nu îl vom face niciodată. Cu spatele la primul soare
suntem umbra ce-o proiectăm, suntem vorbele
cele mai umile rostite zi de zi; da, vin,
aşteaptă-mă, aşteaptă-mă-acolo.

Dar doar ea ascultă.
Totdeauna va aştepta.
Iar, la sfârşit, fiindcă trage acolo
unde nu este nimeni, străpunge inima.


Ce mult îmi place

Ce mult îmi place să scriu într-o limbă
despre care se spune că moare.
Ce senzaţie de pace şi uşurare
s-o cobor la obârşia apelor,
la tărâmul umbrit, între picioare, la femeia sfântă
a luminii dintâi.

Ea şi-a deschis sexul, eu am deschis ochii
şi, pe pereţii sângerânzi, am citit:
voi vorbi!
Şi-acum, acum că ştiu totul
despre iubire şi despre hoţi, spun
cu cât mai adâncă moartea, cu-atât mai adânci rădăcini!


În româneşte de
Jana Balacciu Matei

Màrius Sampere

Poate nu vin din da; A fost într-o noapte; Flori în vasul de pe masă; Nu era, Tată, nevoie; Aţi văzut cum ţinteşte moartea? Ce mult îmi place. În româneşte de Jana Balacciu Matei

» anul XXVIII, 2017, nr. 2 (321)