Szilágyi Júlia

 

Cartea insomniilor

 

Dimineaţa mai sunt speranţe

          Bergson a vrut să intre în rândurile creştinilor.
          Această intrare reprezintă o tendinţă destul de subiectivă – adică intenţia lui de a părăsi iudaismul – cu toate că, pentru Bergson, era ceva ce venea din interior. Gândul acesta l-a preocupat multă vreme. Dar intervenea mereu câte ceva. De pildă, faptul că această idee atunci – tocmai atunci – nu era de actualitate. Poate altădată, într-un moment mai potrivit. La 3 ianuarie 1941, s-a prezentat la comisariatul de poliţie din Paris, de care aparţinea potrivit domiciliului. Era un om care respecta ordinea. A stat îndelung la coadă, alături de mulţi alţii, ca să-şi preia steaua galbenă. A semnat de primire. Apoi s-a întors acasă şi a murit.
          Situaţia bunicului meu a fost, relativ, mai uşoară. În 1944 rămăsese văduv a patra oară şi s-a recăsătorit a cincea oară. La optzeci şi şase de ani. Cred că acel élan vital bergsonian i-ar fi trezit interesul dacă ar fi reuşit să-l adapteze la propriul temperament. El îl trăia în mod spontan, la fel cum făcea monsieur Jourdain proză. Dar nici aşa nu este pe de-a-ntregul adevărat. Nu încăpea nicio îndoială de care parte a baricadei era în marea dispută filosofică: cu privirea lui înşelător de blândă, din dosul ochelarilor de sârmă şi de sub sprâncenele înfricoşătoare, îi numea dispreţuitor apikaires pe toţi evreii răi – adică neologi, ca să le zicem pe nume. Dar ce ştia bătrânul Dávidovits despre Epicur? Nu putem decât să ne dăm cu presupusul. Era şi el, în felul lui, un înţelept, chiar dacă nu neapărat hedonist. Îi plăceau femeile, mâncarea, băutura bună, dansul şi petrecerile. Printre ridurile ghiduşe de pe faţa lui cu barba albă am văzut prima oară ceea ce, până atunci, nici nu ştiam că există: desfătarea cu care îşi răsucea de fiecare dată, adică adeseori, între degetele îngălbenite de nicotină, câte o ţigară, ca apoi, cu capul dat pe spate şi cu ochii închişi, să tragă adânc fumul în piept. Pe care-l văzuseră şi băieţii lui, dar într-o sâmbătă, după prânz, prelingându-se pe sub uşa veceului şi astfel s-a încheiat încă un capitol din cronica de familie. Cu povestea despre acel tată sever, dar drept, care le ştie, le vede pe toate şi nu iartă nici cea mai mică omisiune, greşeală, nici cel mai mărunt păcat sau prescripţie încălcată. Şi are întotdeauna dreptate. E fără cusur. Putea fi iubit? Putea să răspândească teama. Teama e necesară. Le-a fost teamă până în sâmbăta aceea. Apoi au început să-l privească cu alţi ochi.
          Oare de ce mi l-a evocat din nou, la Copenhaga, neconsolatul bătrân al lui Chagall pe bunicul meu din partea mamei, pe care nu l-am văzut decât vesel sau încruntat, căruia nu i-am auzit decât aceste două voci pasionale ale firii lui? Oare Chagall mi-a redat tocmai trăsăturile care lipseau în imaginaţia mea de pe chipul bătrânului Dávidovits? Sau căminul pribeag al apatridului, care e tema de bază a multor tablouri ale lui Chagall şi a unei poezii a lui?

Nu e a mea
Decât ţara din sufletul meu
Intru în ea fără paşaport
Ca la mine acasă
…În mine înfloresc grădini.
Florile mele sunt inventate.
Străzile sunt ale mele,
Dar nu sunt case.
Au fost distruse din copilărie,
Locuitorii hoinăresc în văzduh
În căutarea unui adăpost.
Ei locuiesc în sufletul meu…

(Trad. de Ana Gocan)

Chagall are un desen în tuş – Omul care duce strada. Case mărunte, o biserică, garduri de pe uliţa unui sat sau de la o margine de orăşel. Bărbatul care o bălăngăneşte pe umăr ca pe o scară imaginară nu pare câtuşi de puţin un Atlas cu Pământul în spinare; iar strada înclinată din cârcă îi ascunde jumătate din faţă şi din trup. Îl acoperă şi-l completează, de parcă omul şi strada s-ar contopi într-o simbioză, aşa că nu o cară, ci ea pare a fi parte din trupul lui; mâna îi atârnă, nu este nevoit să-şi ţină strada, ci merg împreună, agale, venind de undeva, cine ştie încotro. Casa răsturnată cu susul în jos e cea de pe urmă sau cea dintâi? Unde începe strada şi unde se termină omul? În desen, omul mitic cărând-şi încoace şi-ncolo mitologica lui stradă par un om şi o stradă oarecare. Bunicul meu e un personaj mitologic, cu o sumedenie de străzi. Mă întreb dacă ştiu totul despre el! Sau nu ştiu nimic?
          Marselik – îi spunea bunica mea soţului ei, de fiecare dată, adică destul de des, când nu ştia nici ea dacă voia să-l jignească sau să-i facă un compliment ironic. Am deschis dicţionarul: în limba idiş, cuvântul înseamnă om de lume, petrecăreţ. Fiindcă bunicul era plin de duh, un farseur desăvârşit, căruia îi plăcea şi chiar ştia să cânte şi să danseze, fermecându-i la reuniunile familiale pe toţi, cu mic cu mare, la fel cum îi lăsa cu gura căscată, înfioraţi, cu poveştile spuse seară de seară şi pe copiii lui, care au povestit şi ei, mai târziu, nemaiauzitele păţanii ale tatălui lor, uneori ezitând, pentru că nu au reuşit să se dumirească, nici la maturitate, dacă ele erau din folclor sau din cronica de familie. Nu ştiu nici eu adevărul. Dar am început să bănuiesc, pentru că am văzut Omul Care Duce Strada.
          După ce băieţii lui mi-au spus de nenumărate ori că „lui Bunu îi plăcea să se mute“, „Bunu muta adeseori mobilele prin casă“, am înţeles că era povestea acelei străzi. A străzii lui Chagall pe care o căuta Bunu, a căminului său, pierdut, cine mai ştie de câte ori. Ca să stingă acel foc de neuitat. Aş vrea să ştiu dacă era cu el în vagon. Mi-e teamă că da. Că l-a luat pe ultimul drum, pe drumul de apoi. În acel vagon, în care încăpeau – după cum spune Szilágyi Domokos în poemul său – „opt cai sau patruzeci de oameni sau o sută cincizeci de deportaţi“. Dar el, Bunu, Marşelik-ul de optzeci şi şase de ani, suportă drumul, ca apoi să ajungă acolo, tuns chilug, cu barba lui albă rasă, fără nici un fir de păr pe el, cu pumnul ridicat ameninţător spre cer – venit-ai tu, arhanghel al Domnului, să vezi asta, plutind cu aripile pârjolite deasupra furnalelor din care se revarsă miasma omenească? În Armata de apus, Székely János scrie: „niciodată nu am văzut ceva mai înspăimântător… Era un fum negru, dens… care se ridica întruna, învolburat: nu doar o singură dată şi nu întâmplător – acolo ardea tot timpul ceva... Niciodată nu am simţit ceva asemănător; nu mi-a venit să cred că aşa ceva putea să existe pe lume.“ Trecând călare pe lângă uzinele morţii, alături de învinşii cu care se retrăgea, cadetului de şaisprezece ani nu-i vine să creadă ceea ce vede, simte şi ştie, ca apoi să aştearnă totul pe hârtie; la fel cum descrie şi fiul de preot, Szilágyi Domokos, la douăzeci şi unu de ani, viziunea sa despre imposibila realitate, evocând inimaginabilul.

          Decenii, familii, totemuri – mesajul vechilor fotografii descoperite în 1993 se leagă de impulsul interior care mă duce, cu cronologia sa aleatorie, pe urmele amintirilor şi ale faptelor. Personajele din vechile poze contemplă zâmbind, sau cu o indiferenţă îndârjită, curiozitatea mea tardivă. Privesc dincolo de mine, în trecutul meu, spre propriul lor viitor. Sunt neputincioşi. Nu au nicio vină. Fie şi pentru că eu, cea care trebuie să le fiu recunoscătoare – oare le sunt recunoscătoare? – pentru existenţa mea, mă amăgesc, ca o supravieţuitoare ce sunt, că toate strădaniile cu care-mi caut libertatea vorbesc şi despre ei.

          Amintirile mă înşală, precum înşală memoria colectivă popoarele, dar mă şi avertizează. Eu ştiam că leul – unul dintre gardienii Podului de Lanţuri din Budapesta – mă scuipă din gură, dar în fotografie se vede limpede cum mă înfulecă un balaur. După cincizeci de ani, am găsit această dovadă palpabilă, această fotografie îngălbenită de vreme, iar fetiţa alintată pe care o înfăţişează încă nu se teme de balauri (poveştile îi sunt servite ocrotitor, într-o cheie iluminist-raţională) şi, în consecinţă, nici nu se pregăteşte pentru viaţă, ci să asimileze tot felul de concepte, înstrăinată trufaş de tot ce o înconjoară. În răsfăţul ei, crede că lighioana e doar un decor, fundalul menit să-i scoată în evidenţă personalitatea plină de importanţă, e Răul întruchipat printr-o statuie, în contrast cu Binele, reprezentat bineînţeles de ea, copila mult iubită. Balaurul de la Budapesta nu aduce câtuşi de puţin cu reptila gotică spiritualizată de la Cluj, precum nici fetiţa din poză nu seamănă cu sfântul cavaler, fiindcă ea nu ştie ce înseamnă pericolul, aşa că nu se luptă şi nici nu iese învingătoare. În toamna timpurie a lui 1942, ea stă cu nonşalanţă aproape de gura balaurului, îşi poartă rochiţa de catifea, şosetele, fundiţa din codiţe, sandalele albe, îşi etalează eleganţa de-a dreptul desuetă, o poartă ca pe o platoşă, un costum de protecţie, ca suprafaţa expusă privirii a acelui sentiment de siguranţă, a importanţei de sine de care se bucură numai copiii iubiţi. Dar nici ei pentru prea multă vreme.
Ca apoi, femeia tot mai uzată de trecerea anilor să cadă pe gânduri, cum a putut să confunde cele două importante vestigii de la Budapesta, încât, în muzeul ei imaginar (cum nu doar Malraux are), în locul balaurului să se posteze un leu. Ea poate că speră, privind pe fereastra de unde se vede biserica cu două turnuri, perdeaua deasă de frunze a dispărut, precum şi coroanele îngălbenite de rugină ale bătrânilor castani sălbatici, care desigur că vor fi tăiaţi în curând, dar încă viguroşi şi despuiaţi de ultimele frunze înfrigurate în vântul năprasnic de octombrie, speră, cum ziceam, că s-a mai păstrat o fărâmă din mirajul care înfruntă concluziile logice, lăsând-o să se mai bucure o vreme de minunăţia copilăriei.
          Joaca de-a leul şi de-a balaurul prin ascunzişurile timpului le încurcă ironic pe toate. Cartea fiinţelor imaginare îşi deschide abisurile miraculoase. Iar nevăzătorul Borges îi călăuzeşte pe orbii de teapa noastră pe căi ascunse, cine ştie încotro. Dar, atenţie: pe urmele Sfântului Augustin, ale lui Dante şi Dürer! Părintele vede diavolul care e leu şi totodată balaur – aprig ca leul şi perfid ca balaurul, poetul visează care alegorice trase de grifoni, nişte corcituri între vulturi şi lei, care nu pot fi imaginaţi decât aşa cum îi întruchipează gravura: „Dürer, cu migala lui de miop, îngrămădeşte amănunte peste anecdote.“ Aceasta pare să fie digresiunea ironizată de Élie Faure. Poveşti mirifice şi coşmaruri, frânturi de moţăieli autobiografice din istoria familiei, pe o canapea incomodă, care te dezmeticeşte. Poticnelile memoriei nu pot fi întâmplătoare! De ce ar tăgădui plăsmuitoarea de vise că nu a ales între lei şi balauri? Acum, după memoria ei precară, balaurul ei ar trebui să fie în parc. Locul unde au dus-o pe fetiţa aceea, o sămânţă de lighioană, să se joace, să alerge şi să se dea cu trotineta, iar, când se încălzea, nu îi dădeau apă, ci cuburi de zahăr cu câteva picături de lămâie, o delicatesă! Şi tot acolo a văzut prima oară liliputani. Care nu erau defel ca cei pe care-i va cunoaşte din Călătoriile lui Guliver. Dar şi-a amintit de ei cam după un sfert de secol, în timp ce-şi scria cartea despre Swift. Ei bine, liliputanii din parcul acela nu aveau nimic de-a face cu cei ai lui Swift, în afară de nume. Mai precis, nu aveau nimic de-a face cu literatura. Ei erau reali, nişte pitici schilozi, nişte rude îndepărtate ale penibililor saltimbanci de la curtea regelui spaniol. Chiar dacă El, Cel care, după cum se spune, îi iubeşte pe toţi muritorii, îi acceptă în împărăţia lui, ei rămân nişte erori genetice ale Genezei. Îşi duceau doar traiul din faptul că erau diferiţi faţă de toţi ceilalţi. Pe vremea aceea nu mă gândeam la nimic altceva decât la ruşinea cu care nu îndrăzneam să-i privesc decât pe furiş. Curiozitatea se confrunta cu mila. Acum, fotografia pierdută a leilor şi cea descoperită a balaurilor îmi aminteşte şi de ei, pentru că atunci, în anul 1942, s-a ivit din ascunzişuri groaza care a început să-şi arate chipurile: pe vremea aceea s-a inventat roata uriaşă, care domină toate parcurile de agrement, şi alte distracţii înspăimântătoare, precum scrânciobul care nu s-a mai oprit până în ziua de azi să penduleze între desfătare şi moarte.
          Şi apoi, puzderia de neologisme! O avalanşă de cuvinte noi! Iar cele deja cunoscute au început să capete alte sensuri. Una era când te chema mama în casă, ca să te speli pe mâini, să-ţi iei gustarea şi să te culci şi alta când „Pe Elemér l-au chemat…“. Cei mari au schimbat câteva priviri, în tăcere, fără să-mi spună cine şi unde l-au chemat. Într-o dimineaţă, l-am văzut pe tata în uşa bucătăriei – era pe la mijlocul verii – îmbrăcat ca de excursie, cu rucsacul în mână, gata să plece acolo unde „l-au chemat“.
          Aşa că fetiţa cu spatele la balaur sau cu un balaur în spate avea toate motivele să privească în gol de pe soclul statuii, în lumina difuză a acelei după-amiezi de toamnă.
          O altă fotografie e tot de la Budapesta, pe strada Damianich, colţ cu Hernád, în curtea casei de raport în – şi aici vine alt cuvânt nou, adică două – stilul Bauhaus. Data: 1943, vara. Personajele pe care le înfăţişează sunt: mama, Ilon, sora ei mai mare şi fetiţa care se pregătea să meargă în toamna aceea la şcoală. Pare mai liniştită; cuibărită între mama şi mătuşa ei, se simte mai ocrotită decât la umbra balaurului, e în apele ei şi veselă. Chiar dacă în dosul lor este un gard de sârmă şi un zid, fără ca ele să-l vadă, fiindcă nu privesc înapoi, ci înainte, către obiectivul aparatului, desigur zâmbind. Fotograful amator a fost şi de data aceea unchiul arhitect, cu vedere în spaţiu, cu simţul perspectivei şi al compoziţiei, specifice meseriei sale. Poza de interior este tot rodul muncii mâinilor, al ochiului şi al aparatului său de fotografiat. De data aceasta, zâmbetul mamei şi al fetei este mai crispat, fiindcă se străduiesc ca misiva trimisă pe adresa – şi aici intervine încă un neologism – lagărului să sugereze cu delicateţe adresantului, familiarizat pe de-a-ntregul cu freza şi cu costumaşul acela de marinar, că totul este în cea mai perfectă ordine. Dar ceea ce nu se vede în fotografie este că radioul era tot timpul pornit. Încă nu venise vremea când trebuia predat? Oricum, era totuna, fiindcă femeia rămasă singură se aciuia când la una, când la cealaltă din surorile sale mai mari şi, cum ambii cumnaţi erau creştini, legea le ocrotea dreptul să o asculte pe Karády Katalin, iar ei o aplicau şi asupra noastră, fără să se sinchisească de consecinţe, aşa că vocea aceea catifelată ne cânta şi nouă ceea ce de altfel ştiam, cum că „În ţara muscalilor, poşta vine mai rar“.
          Dar nu bănuiam şi nici nu aveam de unde să ştim ce avea să însemne în octombrie, noiembrie, februarie, indicaţia ştampilată în colţul din stânga al ordinului de chemare din iunie 1942, care îl soma pe adresant să aibă la el haine potrivite, „în funcţie de timpul probabil“. Dar unde, este întrebarea la care răspunde tot un şlagăr de epocă: „Undeva în Rusia, undeva în Rusia…“. Până să devină făţarnică, fetiţa, încă analfabetă, ştia pe de rost poezii de Petőfi Sándor şi Arany János, dar habar nu avea că acolo „Acum e iarnă, linişte, zăpadă şi moarte“. Tot bagajul ei de cunoştinţe se îmbogăţea zi de zi, de pildă cu mirosul înţepător dintr-o cojocărie. Acolo unde, după lungi târguieli, a comandat mama surtucul – încă un cuvânt nou – care nu avea să ajungă la tata, la fel cum nu i-au parvenit nici bocancii. Îşi căptuşea ghetele de excursie jerpelite, care l-au dus pe tărâmuri îndepărtate, cu hârtie (care era o avere greu de găsit), legându-şi-le de picioare cu sârmă sau cu sfoară, cu ce apuca, dacă găsea câte ceva, şi bineînţeles că mănuşile, şosetele de lână sau căciula de blană nu au dat de urma lui nici la Smolensk, nici la Kiev, nici în mlaştinile de la Prâpeat, nici în vestitul cot al Donului. Cine să ştie cum va fi vremea şi ce vremuri aveau să vină? În nici un caz meteorologii sau geografii, ci eventual compozitorii de şlagăre, care răspândeau în cele patru zări toate adevărurile profunde, moderne şi totodată atemporale. În toamna lui 1943, când autoarea era în clasa întâi, toţi elevii ştiau deja pe de rost că „Viaţa nu este o veşnicie/ Poate că nu trăim decât o zi/ Ce o fi mâine, cine să ştie/ Pe ce lume ne vom trezi.“ Aşa că nimeni nu poate să spună că n-a fost avertizat din timp.


 (fragment din volumul
cu acelaşi titlu în curs de apariţie
la Editura Şcoala Ardeleană)

În româneşte de
Marius Tabacu

 

Szilágyi Júlia

Cartea insomniilor. În româneşte de Marius Tabacu

» anul XXVIII, 2017, nr. 2 (321)