Constantin Cubleşan

 

Versuri din manuscrise

 

          De ani buni, Ioana Bot, o profundă cunoscătoare a operei şi vieţii lui Mihai Eminescu, se implică într-un temerar proces de explicitare, didactică dacă vreţi, a poeziilor eminesciene, dintr-o perspectivă analitică şi cu mijloace exegetice moderne, pentru a „încuraja“ cititorii de azi „să descopere energia creatoare, febrilă, eminesciană“ – după cum însăşi se exprimă –, pentru a înţelege „cum scria Eminescu“ şi, la urma urmelor, căutând să-i determine pe tinerii de azi să-l citească altfel pe marele poet. Din această iniţiativă s-au născut două cărţi de referinţă: Eminescu, Scrisori. Exerciţii de lectură (2004), în colaborare cu Monica Columban, şi Eminescu explicat fratelui meu (2012), continuând, iată, acum, cu o a treia: Eminescu. Versuri din manuscrise. Ediţie de Ioana Bot şi Cătălin Cioabă (Editura Humanitas, Bucureşti, 2015), interesantă atât prin studiul introductiv, explicativ (Din penumbra tiparului), cât, mai ales, prin masivul aparat de Note, în care sunt comentate, succint şi la obiect, practic toate cele peste nouăzeci de poezii selectate din maldărul ineditelor, al exerciţiilor de laborator, rămase într-un plan obscur, dincolo de atenţia lectorilor obişnuiţi ai creaţiei eminesciene, reţinute în ediţia de Opere datorată lui Perpessicius, unde aşteaptă cuminţi doar interesul cercetătorilor specializaţi. Este cazul Ioanei Bot care în debutul demersului său ne avertizează asupra propunerii ce o face cititorului de azi (şi nu doar unui simplu cititor): „Dacă privim în urmă, scrutând cei peste o sută de ani care au trecut de când poeziile lui Eminescu au început să fie editate, nu putem să nu constatăm că opera sa, aşa cum a ajuns până la noi, este asemenea unui aisberg. Partea sa vizibilă se înalţă atât de semeţ şi de sus, încât ne creează vrând-nevrând iluzia întregului, făcându-ne să uităm că toate aceste înălţimi au dedesubtul lor, în partea care nu se vede, profunzimi fascinante, ce se cer la rândul lor explorate. Contemplăm marile reuşite ale creaţiei sale, fără să cunoaştem adâncimile nebănuite care le susţin“.
          Fireşte, aceste inedite (aceste ciorne manuscrise) au fost cercetate de-a lungul anilor nu de puţine ori, cu netăgăduit folos interpretativ critic, cum este, bunăoară, studiul lui I. Negoiţescu, pentru a mă limita doar la acest exemplu, dar niciodată nu s-a intenţionat prezentarea lor publicului larg, inocent (ca să mă exprim elegant), pentru a-i releva acestuia „cioburile diamantine“ descoperite, într-o muncă titanică, de Perpessicius, în procesul de elaborare a ediţiei definitive de Opere, salahorie continuată de Petru Creţia, care la rândul său a susţinut, într-o vreme, în paginile revistei România literară, o rubrică de arheologie literară cercetând siturile labirintice ale atelierelor de lucru, ale atâtor variante ce stau la baza poeziilor finalizate în cele din urmă (câte au fost finalizate!) de poet. Ioana Bot selectează dintre aceste texte fragmentare sau pur şi simplu necizelate, abandonate de poet pentru a le relua cândva, sau asupra cărora a lucrat, totuşi, la un moment dat extrăgând din ele versurile, imaginile considerate optime construcţiei poetice finale, pe acelea care ar fi putut fi puse în circulaţie, ca independente, de către istoriografii de până acum, socotindu-le (cel puţin câteva) ca posibile creaţii închegate şi care, cu siguranţă, pentru nu puţini cititori de azi, pot conta, surprinzător ca „noi creaţii eminesciene“, ele înfăţişând, de fapt, un Eminescu „altfel decât l-am învăţat cu toţii «la şcoal㻓. Editoarea comentează aceste bruioane atrăgând atenţia asupra temelor îndelung exersate de poet (în /Zburam/, bunăoară, „o insinuare grandioasă a unor teme titaniene“, precum „eroul cu puteri orfice /urmat de întreaga lume în goana sa/, zborul cosmic al eroului etc.“), experimentările în limbaj, căutările formale, identificând imagini „migratoare“ („se adună, ca nişte fluvii subterane, energii tematice din izvoare diferite, dar la fel de puternice în construcţia imaginarului poetic eminescian“) etc., etc., dezvăluind, în totul, „un Eminescu «la lucru»“, angajat într-un „exerciţiu liric de mare intensitate“.
          Textele sunt extrase din ediţia Perpessicius şi în bună parte sunt reţinute şi comentariile/explicitările pe care editorul le face asupra lor („Volumul de faţă – precizează Ioana Bot – adună tocmai asemenea versuri, restituite şi risipite  în aparatul critic al ediţiei de Opere, dar oarecum strivite acolo prin subordonarea faţă de un poem sau altul. Prin această prezentare separată, ele sunt cu bună ştiinţă «rupte» de legătura lor ombilicală cu marile poeme, la a căror desăvârşire au contribuit uneori /cel puţin în opinia editorului…/, dar în care nu se poate spune că s-au vărsat cu totul. Au rămas în ele nişte «crâmpeie închegate», pe care se cuvine din plin să le auzim în sunetul lor propriu“). Dar, Ioana Bot nu se limitează doar la atât. Ea însăşi dezvoltă, continuă, nuanţează aceste comentarii, oferind interpretări noi, punând în evidenţă nu doar „truda pe text“, ci şi „faţetele spiritului creator eminescian“. Iată, bunăoară, selectând la întâmplare, comentariul asupra textului Un far e soarele în marea lumei (titlul reprezintă primul vers al poemului de doar şapte versuri, textul fiind relevat din manuscrise în ediţia Aureliei Rusu, o altă cercetătoare sistematică a creaţiei eminesciene), „o reverie pe tema modelului cosmologic copernician, introdusă abrupt, pe structura unei definiţii logice (a soarelui: «un far e soarele…»). Textul e interesant pentru analogia pe care se întemeiază (cosmosul ca o mare unde corăbiile ce plutesc lin sunt planete, iar soarele e un far) şi care îi permite să amplifice reveria, dincolo de imaginile «simplei» definiţii anunţate în debut, cu o întrebare asupra unei posibile apocalipse. Abia aici, ceea ce fusese o comparaţie (a cosmosului cu marea) devine enunţul unui destin cosmic, de «întuneric vecinic şi durere», cu ecouri din literatura sapienţială, cea atât de dragă lui Eminescu“. Nu se sfieşte, atunci când crede că e cazul, să-l contrazică ori să-l corecteze pe Perpessicius, tocmai în ideea aducerii comentariului… la zi. Iată, comentariul referitor la textul Lună ce treci, din atelierul variantelor la Stelele-n cer: „Perpessicius vedea aici un număr mare de «variaţiuni pe tema florilor, în care elementul de improvizaţie nu e întotdeauna înecat de cel mecanic şi artificios» […] Perpessicius nu vede că, de pildă, nu despre flori e vorba, nu ele constituie «obiectul» poemului, ci o stare de spirit a eului, construită prin raportare la natura pe care acesta o contemplă […] Nu e uşor de citit. Formula eufonică, incantatorie, e o capcană, ca şi jocul cu clişeul folcloric“. Sau, privitor la textul Tot ce-a fost or să fie…, atribuit, în general, atelierului Glossei, dar „mica reflecţie despre condiţia umană poate fi la fel de bine aşezată în complicatele filtre ale naşterii Luceafărului – mai exact, ale discursului Demiurgului despre nimicnicia condiţiei umane. Comparaţia dintre speţa umană şi cea a aştrilor eterni, evident, îl preocupă pe Eminescu, şi avea să revină asupra ei în repetate rânduri (şi forme)“.
          Ceea ce întreprinde Ioana Bot aici nu trebuie văzut ca o simplă antologare de texte eminesciene, mai puţin sau chiar deloc cunoscute marelui public ci, mai ales, ca un comentariu critic evaluator, sintetizator de idei care circulă prin întreaga operă eminesciană, şi pe urmele cărora desfăşoară, segmenţial, o călătorie labirintică, propunând şi susţinând în acest fel o exegetică aplicată la fiecare text în parte, corelaţionat însă cu întregul operei. Şi, dacă pentru cei mai mulţi cititori ai scrierilor lui Eminescu, amploarea laboratorului creaţiei acestuia era doar o vorbă (puţini au avut în vedere, luând contact cu arheologia întreprinsă de Perpessicius şi de alţi cercetători), pentru cei care vor lua în mână această carte, travaliul eminescian asupra elaborării poeziilor sale devine cu totul impresionant, ca realitate concretă imediată.
 

Constantin Cubleşan

Versuri din manuscrise (Eminescu. Versuri din manuscrise. Ediţie de Ioana Bot şi Cătălin Cioabă. Editura Humanitas, Bucureşti, 2015)

» anul XXVIII, 2017, nr. 2 (321)