Ştefan Bolea

 

Nimeni în oglindă

 

          Angoasa îşi face simţită prezenţa încă de la primele notaţii ale diaristului din Horla. În data de 16 mai, acesta consemnează: „Am tot timpul senzaţia cumplită a unei primejdii ameninţătoare, acea teamă de o nenorocire ce va să vină sau de moartea apropiată, acel presentiment care este probabil simptomul unei boli încă necunoscute, încolţind în sânge şi în carne“ (Maupassant, Horla, în Un caz de divorţ. Povestiri fantastice, traducere de Nicolae Constantinescu, Iaşi: Polirom, p. 248, în continuare H). Acea „nenorocire ce va să vină“ [un malheur qui vient] ne aminteşte de diagnoza lui Kierkegaard, care stă la baza fenomenologiei angoasei („[u]n limbaj precis şi corect asociază angoasa cu viitorul“ – Kierkegaard, Conceptul de anxietate) sau de intuiţia cioraniană, enunţată într-un stil voit paradoxal („Anxietatea… un fel de memorie a viitorului?“ (s.a.) – Cioran, Caiete).
          Mai mult, caracterul anticipativ al afectului surprins de Maupassant poate fi apropiat de analiza angoasei din Sein und Zeit: „Ameninţându-ne, ceea ce ne dăunează… se apropie.“ [Das Abträgliche… als Drohendes… naht] (Heidegger). Am putea traduce fragmentul ales şi altcumva: „Ameninţarea... nocivităţii... se apropie.“ Exegeţii heideggerieni insistă asupra faptului că distanţa pe care trebuie s-o străbată „cel care ne va dăuna“ (deplasarea viitoarei traume) până la existent, faptul că „eu“ sunt aici şi „inamicul“ nu este (încă) aici, sporeşte capitalul angoasei, care devine mai densă şi mai întunecată. Acţiunea de apropiere [es naht] (sentimentul că eşti hăituit, urmărit sau asediat) este mult mai terifiantă decât inevitabila întâlnire cu dezastrul [es ist schon da]. Putem clarifica această idee prin asociaţia dintre angoasă şi moarte, pornind de la cunoscuta definiţie existenţială: „Există, în fond, numai frică de moarte“ (Cioran, Pe culmile disperării). Filosoful român pare să sugereze că sursa oricărei angoase este frica de moarte: dacă nu ar exista moarte am fi invulnerabili la frică. Atunci când ne întâlnim cu moartea, când moartea lui Epicur este aici, nu mai resimţim frica sau angoasa pentru că „nocivitatea“ ne-a agresat deja, pădurea din Dunsinane (exemplul favorit al lui Levinas pentru această situaţie) l-a împresurat pe Macbeth. Dar atunci când moartea radiază din depărtări, când pădurea din Dunsinane începe să freamăte, când ameninţarea îşi începe ritualul de urmărire, soarele negru al angoasei răsare hipnotic la orizont. Diaristul din Horla se situează chiar de la început sub zodia neliniştii şi a fricii. „Frica... e ceva înspăimântător, o senzaţie cumplită, ca o descompunere a sufletului, un spasm groaznic al minţii şi al inimii“, notează prozatorul francez în altă parte (Maupassant, Frica).
          Angoasa naratorului se conturează (în data de 25 mai) odată cu venirea nopţii, atunci când luminile apolinice ale conştienţei lasă loc întunecimii plutonice a id-ului: „Pe măsură ce se apropie seara, mă cuprinde o nelinişte de neînţeles, ca şi cum noaptea ar ascunde pentru mine o ameninţare cumplită.“ (H 248) Personajul pare să presimtă ca noaptea aduce cu sine o coborâre în infern sau o ameninţare soteriologică: voi ieşi teafăr de sub linţoliul nocturn, de sub nada infernală care atentează la integritatea sufletului meu? Ne amintim şi de teribila descriere a „nopţii infinite“ din nuvela La petite Roque: „Mais la nuit, la nuit opaque, plus épaisse que des murailles, et vide, la nuit infinie, si noire, si vaste, où l’on peut frôler d’épouvantables choses, la nuit où l’on sent errer, rôder l’effroi mystérieux, lui paraissant cacher un danger inconnu, proche et menaçant!“
          Dincolo de prefigurările abstracte ale anxietăţii, pe care le resimţim cu toţii în calitate de existenţi, cufundarea în somn ca într-un „hău de apă stătătoare“ [un gouffre d’eau stagnante] – un alt simbol al inconştientului, după noaptea ameninţătoare – ne aduce, ca în tabloul Coşmarul (1781) al lui Johann Heinrich Füssli, componenta concretă a spaimei:

[A]ştept să vină somnul, aşa cum ai aştepta călăul… mă prăbuşesc brusc în somn, cum ai cădea, când te îneci, într-un hău de apă stătătoare… şi mai simt că cineva se apropie de mine, mă priveşte, mă pipăie, urcă în pat, se aşază cu genunchii pe pieptul meu, îmi prinde gâtul cu mâinile şi strânge… strânge… din toate puterile ca să mă sugrume (25 mai, H 249)

Aidoma incubusului lui Füssli, „prezenţa“ descrisă de narator în data de 4 iulie se propteşte pe pieptul lui, sugrumându-l sau sorbindu-i „viaţa printre buze“, „cu gura lipită de a mea“ (H 252). Această expresie ne arată că între personajul principal şi apariţia demonică, între Eu şi umbră, (între stăpân şi slugă, în termeni hegelieni) bătălia este pe viaţă şi pe moarte. Nu poate exista compromis sau armistiţiu între doi combatanţi care au ca unic teren de luptă trupul şi spiritul unui singur personaj. Într-un pasaj care aminteşte de Dr. Jekyll (Man is not truly one, but truly two – JH 124), naratorul lui Maupassant ajunge la intuirea fundamentalei sciziuni a fiinţei umane [il y a deux êtres en nous], care este în acelaşi timp A şi non-A, ieşind de sub incidenţa principiului noncontradicţiei:

Atunci, însemna că eram somnambul, că duceam, fără să ştiu, acea dublă viaţă misterioasă care ne face să ne întrebăm dacă nu cumva în noi există două fiinţe ori dacă o fiinţă străină, imposibil de cunoscut şi invizibilă, ne însufleţeşte uneori, când avem sufletul amorţit, corpul captiv, care se supune acestei fiinţe, aşa cum ni s-ar supune nouă, ba chiar mai mult decât nouă (5 iulie, H 253).

Coşmarul posesiunii, atât de cunoscut din mitologia cinematografiei horror, alimentează această teamă de umbră, înţeleasă ca alteritate radical diferită, care ne poate stăpâni şi însufleţi în momentele de amorţeală sau de pasivitate. Maupassant personifică fiinţa umbroasă prin acest demon, care ne soarbe viaţa prin buze. Totuşi, punând în paranteze fenomenologia terorii din Horla, nu este cumva fundamental veridic că în noaptea fiinţei noastre, în profunzimile inconştientului nostru zace altcineva, o personalitate umbroasă, un alter ego pe care îl presimţim în toate înverşunările noastre, în fanatismul nostru refulat, un Dr. Jekyll interior, un Tyler Durden subliminal, care visează regicide şi atentate teroriste (la fel ca Eminescu şi Nietzsche atunci când s-au îmbolnăvit iremediabil), un Doppelgänger autonom pe care l-am putea întâlni doar la capătul psihozelor noastre? Atunci când apune palida lumină a conştienţei, migrăm, virăm spre alteritatea interioară.
          Dacă dorim mai multă concreteţe, naratorul ne-o oferă în consemnarea din 6 august, prin senzaţie, funcţia cognitivă care ne dă acces nemijlocit la realitate (atunci când acesta observă cum fiinţa invizibilă rupe un trandafir în preajma lui): „De data asta, nu sunt nebun. Am văzut… am văzut… am văzut! Nu pot să mă mai îndoiesc… Am văzut!… Simt şi acum frigul până şi în unghii… Simt şi acum spaima până în măduva oaselor… Am văzut!…“ (H 261) De la intuiţia coşmarescă a demonului lui Füssli, care se ghemuieşte pe piept şi se hrăneşte cu prāṇa ta, se ajunge la senzaţia permanentă a posesiunii, a coabitării aceluiaşi spirit („îl simt lângă mine, simt cum mă pândeşte, mă priveşte, pătrunde în mine, mă domină şi mai de temut“ – 8 august, H 263). Dinamica relaţiei stăpân-slugă se schimbă: unde eul a fost cândva stăpân, domneşte umbra, „luminiţa“ conştiinţei din visul din tinereţe al lui Jung, „unica, cea mai mare comoară pe care o posed“ (Amintiri, vise, reflecţii) este spulberată de forţele întunericului.
          Parcă ascultăm o sonată a posesiunii şi a dominaţiei în patru mişcări:

1. allegro furioso: „Nu mai pot să vreau ceva; altul o face pentru mine, iar eu mă supun (s.n.).“ (13 august, H 264)
2. largo: „Nu mai sunt nimic în mine însumi, doar un spectator sclav, înspăimântat de tot ce fac.“ (14 august, H 264)
3. scherzo: „Dar cine este această fiinţă invizibilă care mă conduce? Această fiinţă imposibil de cunoscut, acest hoinar dintr-o rasă supranaturală?“ (15 august, H 264)
4. presto agitato: „Omul, de când gândeşte, a presimţit şi s-a temut de o fiinţă nouă, mai puternică decât el, succesoarea lui în această lume...“ (17 august, H 265)

Din (1) şi (2) rezultă obnubilarea eului, „întunecarea“, moartea soarelui interior, devenit un spectator care se supune (în contrast cu un actor care-şi impune voinţa) sau păpuşa, marioneta unui regizor malefic. Va fi stăpânul, „un hoinar dintr-o rasă supranaturală“, o „fiinţă misterioasă“, o „fantomă... născută din spaimă“ (15 august, 17 august, H 264-265) succesorul omului? (o întrebare pe care o păstrăm pentru sfârşitul acestui capitol).
          O scenă-cheie a povestirii Horla are loc la data de 19 august (dată care se repetă în jurnal: dovadă pentru confuzia diaristului, care se prăbuşeşte în psihoză?), atunci când naratorul îl pândeşte pe monstru, dorind să se uite „în ochii răului absolut“ (Jung) sau „să privească îndelung abisul“ (Nietzsche):

Aşadar, mă prefăceam că scriu ca să-l înşel, pentru că şi el mă pândea. Şi, brusc, am simţit, am fost sigur că citea peste umărul meu, că era acolo, aproape, atingându-mi urechea.// M-am ridicat cu mâinile întinse, întorcându-mă atât de repede, încât era cât pe ce să cad. Ei bine! Se vedea ca în plină zi, dar nu m-am zărit în oglindă! Era goală, clară, profundă, plină de lumină! Chipul nu mi se vedea... deşi mă aflam în faţa ei! Vedeam bucata aceea mare de sticlă limpede de sus până jos. (H 270-271)

În termeni empirici, monstrul îi blochează naratorului reflecţia, umbra stă între oglindă şi eu. În termeni simbolici, la fel ca la Tolkien sau ca în producţia The Blair Witch Project, răul absolut este invizibil (sentinţă ce poate fi inversată). Mai mult, precum Erasmus, personajul principal din Aventurile nopţii de Sfântul Silvestru (1814), diaristul îşi pierde reflecţia în oglindă. Două idei reies de aici: în primul rând, atunci când nu ne vedem în oglindă sau halucinăm (de data asta vedem un blank mirror), acesta este un simptom al derealizării, al fisurării conştiinţei de sine. Identitatea noastră (acest A=A al lui Schelling şi Fichte) este obturată, blocată: eu nu mai sunt eu. În al doilea rând, pierzându-mi „rădăcina spaţială“, ies de pe hartă, de pe GPS, de pe teritoriul acestei lumi, fiind transportat în teritoriul id-ului, într-un Neverland, în care „la vida es un mal sueño“. La fel ca în Inception, transgresăm domeniul realităţii şi intrăm în regatul visului, încercând să ne păstrăm integritatea spirituală în abisul inconştientului. Un citat din corespondenţa lui Maupassant, considerat în prezent apocrif, dar foarte potrivit în acest context, accentuează legătura indelebilă dintre pierderea reflecţiei şi disoluţia identităţii: „Ştii că atunci când priveam pentru mai multă vreme la imaginea proprie în oglindă, simţeam la un moment dat că îmi pierd sentimentul eului?“
          Prin acest refuz al dezorganizării psihotice (mai mulţi critici literari au remarcat că nebunia este prezentă în text, nu şi la nivel sintactic), prozatorul francez sporeşte ambiguitatea povestirii: dacă naratorul nu este nebun, atunci ameninţarea primeşte un plus de „frică şi cutremur“. Cu toate acestea, raţionalizarea diaristului poate constitui ultima barieră a supraeului în faţa atacului tenebros al id-ului, care se pregăteşte de noche oscura del alma.
 

Ştefan Bolea

Nimeni în oglindă

» anul XXVIII, 2017, nr. 2 (321)