Radu Constantinescu

 

O carte despre un destin…

  

          …dar nu unul cinematografic, ci, mai ales, politic. Aşa ar putea fi caracterizat în puţine cuvinte volumul Nicolae Mărgineanu, filmul sau invizibilul vizibil. Un destin care l-a condus pe regizor, ferm şi neabătut, la împlinirea unei vocaţii în care eticul şi esteticul sunt complementare. Autorul, Titus Vîjeu, urmăreşte cu minuţie această traiectorie artistică, pornită în 1970 din spatele camerei de filmat şi încununată în 2014 cu tulburătorul Poarta Albă.
          Filmografia lui Nicolae Mărgineanu este urmărită printr-un traveling fidel, înregistrând cronologia devenirii viitorului regizor care păşeşte în meserie cu răbdare benedictină, începe să urce muntele cu tenacitate, fără grabă, temeinic. Proaspăt absolvent al Institutului bucureştean de Artă Teatrală şi Cinematografică, el debutează în operatorie solicitat de regizorul Mircea Drăgan, rectorul de atunci al Institutului, pentru seria de mare succes la public BD în acţiune. Tot atunci, devine părtaş la un eveniment care îi va marca decisiv cariera: naşterea unui document vizual impresionant, filmul–manifest al viitoarei generaţii de aur a cinematografiei noastre, Apa ca un bivol negru. Sub bagheta lui Dan Piţa, trei operatori – Nicolae Mărgineanu, Dinu Tănase şi Iosif Demian – surprind momente dramatice ale inundaţiilor din 1970 în imagini antologice care au emoţionat generaţii de spectatori. Deloc întâmplător, toţi cei trei „cavaleri ai imaginii“ aveau să treacă peste puţini ani de la obiectivul aparatului de filmat în scaunul regizoral, marcând un moment auroral în cinematografia românească.
          După travelingul introductiv, Titus Vîjeu îşi continuă demersul critic focusând asupra creaţiilor cinematografice realizate de Nicolae Mărgineanu de-a lungul carierei sale artistice. Bilanţul este impresionant: 23 de pelicule regizate de-a lungul a 36 de ani, filme de o mare diversitate tematică şi stilistică. Faţetele multiple ale acestui fascinant poliedru converg spre o zonă tematică coagulată în jurul unor frământări sufleteşti chinuitoare. Poliedrul l-aş numi istorie, iar pentru definirea numeroaselor sale feţe poligonale aş cita câteva dintre titlurile-metaforă ale capitolelor: Descensus ad inferos, Academia suferinţei, O ţară din sârmă ghimpată, Nobile tristeţi transilvane, Vissi d’arte, vissi d’amore…
          Semnificativă este  şi constatarea că, dacă înainte de 1989 în creaţia lui Nicolae Mărgineanu istoria se derula sub semnul miturilor culturii naţionale (ecranizări după texte de Agârbiceanu, Slavici, Vasile Voiculescu, evocări Eminescu, Creangă sau Luchian), iar spiritul polemic al regizorului se auzea pulsând neliniştit  în adâncurile povestirilor, după căderea comunismului conştiinţa sa artistică a erupt într-o incandescentă denunţare a anomaliilor şi aberaţiilor vremii. De acum, filmografia regizorului consemnează numeroase documentare şi filme de ficţiune, unde, cu un dureros efort al memoriei afective, artistul încearcă re-compunerea universului concentraţionar din România comunistă. Opţiunea se nutreşte din puternice rădăcini biografice, urmărind meandrele destinului unei familii cu care istoria nu a fost nicidecum clementă! Filmul se împleteşte cu viaţa, se naşte din amintiri, din trăirile copilului de 9 ani, martor la arestarea tatălui, profesorul Nicolae Mărgineanu, doctor în psihologie la 27 de ani, bursier Rockefeller, autor al unor studii fundamentale în domeniul psihologiei. Introdus în faimosul „lot al  spionilor“, universitarul clujean a fost condamnat în 1948 la temniţă grea şi şi-a petrecut următorii 16 ani în închisorile comuniste. Sensibilitatea adolescentului, traumatizată de această cumplită experienţă, s-a concentrat într-un nucleu al disperării, trăit nu ca o lamentaţie, ci ca o luptă. Ecourile sale nu s-au stins odată cu trecerea anilor, ci, dimpotrivă, s-au aprofundat şi rezonează din adâncul conştiinţei sub o formă modernă de exorcizare a răului – arta cinematografică. Aşa, şi numai aşa, poate fi înţeleasă „fişa de creaţie“ a documentarului Amfiteatre şi închisori, unde deţinutul 5012 este însuşi părintele cineastului. Titus Vîjeu se apropie cu respect de acest moment dramatic, ilustrându-l cu o bogată şi emoţionantă iconografie, pusă la dispoziţie de familia strălucitului intelectual clujean.
          Volumul include şi  un delicat „Portrait of the Artist’s family“, cu o amplă trecere în revistă a carierei artistice a actriţei Maria Ploaie, soţia regizorului, precum şi cu o discretă creionare a preocupărilor întregului „clan“ Mărgineanu, unde cei trei copii sunt legaţi într-o formă sau alta de arta filmului.
          Apărut în condiţii grafice excelente la editura Noi Media Print, volumul lui Titus Vîjeu depune mărturie despre o carieră artistică de excepţie, exemplară prin rigoare etică şi consecvenţă estetică.

 

Radu Constantinescu

O carte despre un destin…

» anul XXVIII, 2017, nr. 2 (321)