George Neagoe

 

Un concept confirmat

  

          Binevenită şi necesară este retipărirea volumului semnat de Mircea Anghelescu în 2008 (Ed. Compania). Mistificţiuni: falsuri, farse, apocrife, pastişe, parodii, pseudonime şi alte mistificări în literatură (Ed. Spandugino, 2016) a ajuns o certitudine. Aproape că a creat un curent în filologia românească, o teorie ce seamănă deja, prin impact, cu „expresivitatea involuntară“ (Eugen Negrici). Nu le-aş asocia neapărat cu feţele medaliei, ci cu pietrele care-i şlefuiesc muchia. Deopotrivă concept şi metodă, mistificţiunea oferă stabilitate într-un teritoriu caracterizat de noţiuni discutabile şi înşelătoare. Propunerea lui Mircea Anghelescu este, după cum se observă, un hibrid lingvistic, a cărui îndreptăţire se confundă cu puterea lui de atracţie. Probabil că rezultatul imprevizibil al întregii cercetări este contribuţia serioasă la extinderea sferei literare:

„În definitiv, în opoziţie cu falsificarea unui obiect, falsul literar – de orice fel ar fi el şi oricum l-am considera noi din punct de vedere juridic sau moral – este totuşi ceva care seamănă cu ceea ce pretinde să fie: cu literatura. Căci este el însuşi o ficţiune pusă într-un text: o ficţiune la pătrat, o ficţiune a ficţiunii, adică o ficţiune care îşi mistifică propria identitate – o mistificţiune“. (p. 17)

Cuvântul adună laolaltă trăsături (imanente) ale textului de tip literar: invenţia şi jocul. Mai mult, construcţia lexicală aminteşte de alte convenţii celebre: naraţiunea în ramă şi melanjul de genuri. Problematizarea deschisă în urmă cu nouă ani temperează ideea de „experiment“, de scriere inclasificabilă, care şi-ar depăşi climatul. Totodată, domoleşte nevoia de a găsi precursori. (E superfluu să menţionăm starea postmodernismului românesc şi de pretutindeni.) Toposul „manuscrisului găsit“, tratat cu minuţiozitate de Mircea Anghelescu, se dovedeşte un exemplu relevant în acest sens. Termenul s-a răspândit repede, iar capodopera lui Ion Iovan, Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale (2008), recunoscută ca atare de comentatori, a confirmat percepţia lui Mircea Anghelescu. Această coincidenţă, un fel de „oră astrală“ (Stefan Zweig), e recuperată de istoricul literar în ediţia a doua:

Cartea («romanul») lui Ion Iovan, cu tot cu dosarul închipuitului jurnal al lui Mateiu Caragiale din ultimul său an de viaţă, a fost gândit ca o operă de sine stătătoare, nu ca o farsă, adică un roman, care-şi asumă identitatea eroului ca pe o «lectură» a personajului, cum sunt Memoriile lui Hadrian (romanul Margueritei Yourcenar) sau autobiografia lui Claudius din romanul lui Robert Graves: Mateiu Caragiale este un dandy, măcinat de ideea unui stil de viaţă imposibil de trăit cu adevărat, aşa cum Claudius este un personaj puternic, învins de propria sosie pe care o construieşte“. (p. 118)

În plan stilistic, intenţionalitatea rămâne nota dominantă a mistificţiunii. Prejudecata critică ar fi o „mistificare involuntară“, pentru că:

nu-i aparţine nici autorului, care şi-a încifrat prea strict înţelesurile, şi nici cititorului, care, legat de frazele «definitive» ale predecesorilor, n-a mai citit textul propriu-zis şi s-a mulţumit cu stereotipurile“. (p. 67-68)

Totuşi, s-ar cuveni ca asemenea situaţii să fie evitate, de vreme ce, măcar în principiu, lectura este un îndemn la cunoaştere, răspândit de un public atent la semnificaţii. Există, totdeauna, un pilon sau, mai degrabă, o viţă din care mlădiţele rodesc. Soiurile altoite cer precauţie, aducând recolte neconvingătoare. Rezultă o grămadă de straturi, unele uscate, altele cu cerneală stridentă, care au trebuinţă de bună rânduială. Aşa vine în prim-plan Dinicu Golescu, a cărui Însemnare a călătoriei mele se remarcă prin discursul duplicitar. Cărturarul nu indica starea de urgenţă a naţiunii, preferând să îndrepte atenţia spre modele emancipate din Occident:

Mistificarea originară însă, aceea destinată să strângă aderenţi, nu i-a mistificat decât pe istoricii literari de peste un secol. Aceştia au luat de bună forma de «jurnal» de călătorie a unei opere retorice şi propagandistice, pe care au citit-o cu naivitate într-o cheie nepotrivită, nedreptăţind rafinamentul şi retorica plină de întortocheri precaute ale unuia dintre cele mai mari şi mai moderne, totuşi, spirite din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Lectura eronată a cărţii s-a datorat şi lipsei de tradiţie: cartea n-a ajuns de fapt la contemporani, cărora le era adresată pentru că data de pe foaia de titlu nu corespunde adevărului“. (p. 77)

Tot tradiţia a transmis diverse repere sau bunuri intelectuale, care, privite cu ajutorul mistificţiunii, rămân neacoperite. De pildă, se vorbeşte despre „literatura populară“ cu referire la folclorul literar, neglijând faptul că sintagma ar însemna „scriere orală“ (!). Să ne gândim şi la alte categorii de mistificări, puse de scriitori pe seama personajelor. Poate că a fost sesizată, în O scrisoare pierdută, inconsecvenţa lui Pristanda în legătură cu „famelia“ proprie: „Nouă suflete, coane Fănică, nouă, şi renumeraţie...“ (Actul I, scena I). Isprava cu steagurile din campanie s-ar fi repetat: „Cum să nu ţiu, coană Joiţico? unsprece suflete!“ (Actul II, scena IV). Să-i fi adăugat el, creştineşte, la numărătoare,  pe consoartă şi pe sine? Ei! aş! Curat plastograf: „Nu e stăpânul meu, de la care mănânc pâine eu şi unsprece suflete? L-am minţit [s.m., GN], dar pentru binele d-voastră, coană Joiţico... Îl primiţi?... da?“  (Actul IV, scena VI). Carevasăzică erau 10 sau 11 copii? Ştim doar că poliţaiul caută, prin mijloace verbale, bunăvoinţa şefului. Să încercăm să ne acomodăm şi cu prezenţa în Inspecţiune a acelui excedent de „un pol de aur românesc din 70, învălit într-o foiţă de ţigară“. Da, e un balast. Aici s-ar afla artificiul. Dacă moneda de 20 de lei din 1870 circula încă, atunci Anghelache se făcea culpabil că ţinea un surplus în casa de bani. Nu ştim dacă funcţionarul colecţiona asemenea piese ieşite din uz. Aş înclina să cred că suicidul rezultă din paranoia. Bărbatul aşteaptă, suprasolicitat, burned out (am zice acum), să sosească inspectorul. În realitatea lui interioară distorsionată, Anghelache îi lansează o invitaţie executorului, chemându-şi pedeapsa. Vina lui – în realitate un gest suprem de libertate –, care lansează ipotezele economico-literare, este că şi-a luat zilele. Prezumţia indusă de Caragiale nu are caracter juridic (cea de nevinovăţie), ci speculativ.
          Volumul lui Mircea Anghelescu aduce suficiente dovezi în favoarea comuniunii sistemelor literare europene.  Mistificţiunea reprezintă un instrument mai eficient în urmărirea coeziunii decât paradigme precum iluminism, romantism, modernism sau postmodernism. Puţine ar fi exagerările dacă am afirma că „erijarea“, în calitate de motor al globalizării, a definit continentul de prin secolul al XVIII-lea. Se întâmplă ca, prin intermediul unei găselniţe ludice, să activăm într-un mecanism care ne obliga, sub povara marilor paradigme, să alergăm după broasca ţestoasă:

Mistificaţiile de toate felurile participă nemijlocit la conturarea şi la limpezirea lumii literare într-un moment anumit – pentru că nu sunt rebuturi, simple «falsuri», care, odată demascate, îşi pierd orice semnificaţie, şi deci orice relevanţă pentru domeniul căruia i-au fost destinate. Dimpotrivă, mistificări fiind, ele deţin o semnificaţie ce trebuie descifrată: fiind altceva decât pretind că ar fi, ele sunt rezultatul unui proces de recunoaştere şi de selecţie a trăsăturilor unei epoci, de identificare a unor mode, ticuri, preferinţe şi, în cele din urmă, a unor aspiraţii“. (p. 287-288)

Mistificţiuni e o bornă intelectuală pentru spaţiul public românesc.

 

George Neagoe

Un concept confirmat (Mircea Anghelescu, Mistificţiuni: falsuri, farse, apocrife, pastişe, parodii, pseudonime şi alte mistificări în literatură. Ed. Spandugino, 2016

» anul XXVIII, 2017, nr. 2 (321)