Ovidiu Pecican

 

Când Foucault scrie matein...

  

          După ce, în 2004, apărea romanul Caietele lui Ozias, iar în 2006 era tipărit şi romanul Vasiliu, foi volante, în 2016 Ion Vianu şi le-a reunit – adăugându-le un calup zdravăn de proză inedită – într-un singur volum intitulat Arhiva trădării şi a mâniei (Iaşi, Ed. Polirom, 2016, 554 p.). Cititorul care vine pentru prima oară în contact cu psihiatrul convertit la anii maturităţii în prozator va descoperi cu uimire şi, poate, chiar cu încântare, un autor deplin format, de mare rafinament, situabil într-o reţea de alianţe prozastice. De la bun început el va găsi în roman lumea Bucureştilor cu mitologiile ei şi istoria contemporană transfigurată după toate principiile unei aluzivităţi sofisticate. Perspectiva relatării are o detectabilă înrudire cu cea din Sub pecetea tainei, ceea ce nu trebuie să uimească, ştiut fiind că Ion Vianu se numără printre exegeţii mateini. Nu este însă vorba doar despre evidenţierea misterului în linia lui Caragiale jr. Asta făcuse deja, cu succes, Radu Albala, în povestirile lui „desculţe“. În fluxurile narative vianeşti atmosfera trimite şi la mitologiile bucureştene şi la fantasmaticul din prozele scurte ale lui Mircea Eliade. Şi, de altfel, prin referinţa mateină ar trebui înţeleasă aici mai curând o anumită direcţie de înaintare scriitoricească. Spre surprinderea cui nu s-ar gândi la una ca asta, destule pagini memorialistice ale lui C. Argetoianu egalează valoric, de nu cumva chiar întrec, „mateismul“ (aşa sunt calupurile dedicate lumii burgheze româneşti refugiate la Odesa în anii primei conflagraţii mondiale.). Prin urmare, ţinând seama de toate aceste referinţe, se poate contura un topos caracterizat nu atât prin teme, cât prin unghiul abordării şi prin mijloacele cu care materialul literar este exploatat, constituindu-se, după aproximativ un secol de ilustrări, într-un arhipelag semnificativ al prozei noastre artistice.
          Nu este mai puţin adevărat că, încă din titlu, s-ar zice că Ion Vianu intră în romanul românesc cu lecţia lui Michel Foucault deplin asimilată. Personajele lui stau sub semnul arhivării – Puiu Ozias cu mormanul lui de caiete, iar doctorul Vasiliu prin foile lui volante –, tot aşa cum au atingeri temeinice şi cu azilul psihiatric şi cu temniţa. Dacă nu ar fi atât de consistent alimentate de poveşti din realitatea nemijlocită (printre care se recunoaşte fără mare dificultate cea despre dizgraţia şi asasinarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu), s-ar putea crede că scriitorul le-a aşternut sub semnul lui „a supraveghea şi a pedepsi“, având pe masă cărţile filosofului francez. Iar asta nu este deloc de neglijat, după cum nu este nici la îndemână, căci deocamdată temele foucaultiene au fost asimilate în cultura română doar la nivel academic, fiind nu tocmai de multă vreme circulante şi în bibliografiile româneşti de specialitate. Racordare beletristică la o anume Europă, deci? Reflecţie alimentată de experienţe profesionale şi familiare (dacă nu şi familiale) inspirate de deceniile dictaturii roşii româneşti? Tot ce se poate, deşi nicio clipă memorialistica nu invadează, aici, beletristicul, artisticitatea constrânsă de convenţia ficţională.
          De fapt însă, dacă tot veni vorba despre Foucault, romanul lui Ion Vianu se vădeşte a fi, cel puţin în aceeaşi măsură, o reflecţie despre „cuvinte şi lucruri“. În partea lui reflexivă, el ambiţionează să pună în joc o adevărată filosofie a istoriei; una sceptică şi, nu o dată, cinică, dar cu o mare încărcătură lirică subiacentă şi de un substanţial interes. Ea acompaniază o lume crepusculară, busculată şi îngrămădită, reprimată şi decompensată, lumea românească dintre războaie, de după al doilea conflict armat mondial şi din perioada represiunii comuniste, culminând cu deriva tranziţiei româneşti din anii 90. Cât despre această experienţă a eşecului şi a glisării în provincial şi în marasm, ea pare să corespundă sentimentului pe care îl mărturiseşte autorul însuşi, în postfaţa lui: „... de unde venea acest sentiment de confuzie? Era un soi de mânie care se îndrepta în aceeaşi măsură împotriva mea şi împotriva vieţii“ (p. 543-544).
          Poate că furia avută în vedere de autor, cea care îşi găseşte, în cele din urmă, debuşeul în proza acestuia, provine din aceea că poveştile din care se alcătuieşte viaţa personajelor – şi, prin ele, chiar viaţa lui – se intersectează, se lichefiază, curg una într-alta, îşi amână deznodămintele sau, dacă nu, şi le suspendă, refuzându-şi coerenţa riguroasă la care, în căutarea unui sens neechivoc, aspirăm cu toţii. Poate că, pe de altă parte, tocmai acesta este şi experimentul scrierii unui roman cu mai multe nuclee narative, cu lumi şi apariţii care se intersectează, cu planuri distincte care însă se întretaie şi ajung cumva, peste orice diferenţe, la un anume numitor comun. Pasta care rezultă are însă calităţile unui scris de marcă, iar dacă va fi trecut cu vederea de o critică grăbită să înregistreze că, în actuala lui înfăţişare, rămâne, totuşi, o ediţie secundă, sau că autorul promisese o trilogie, situaţia ce se va contura nu va diminua cu nimic valoarea sa, în destule pagini scintilante.
          Printre atuurile pe care le etalează, proza din Arhiva trădării şi a mâniei include şi arta formulărilor memorabile. Ele survin frecvent şi par să exprime acelaşi instinct care îl determina pe Cantemir să le încerce în unicul lui roman, chiar dacă expresia lor aminteşte mai mult pana moraliştilor francezi din modernitatea timpurie. „Cinismul epocii e altul decât cinismul generaţiei mele“ (p. 69), se spune într-un loc. Şi: „Nu poţi fi disperat şi om de acţiune în acelaşi timp“ (p. 136); ceea ce este şi adânc, şi adevărat, şi frapant ca formulare.
          Dar poetica autorului poate fi desprinsă cu destulă fidelitate din fragmentul următor: „Faptele pot fi false, dar, la el, povestea comunică un adevăr profund. Asta e toată arta romanului. Tot aşa cum vechii greci recuperau nebunia dându-i o semnificaţie sacră în orgiile dionisiace, romancierul ... recuperează ficţiunea spre a o transforma în adevăr. [...] Un roman nu e un document judiciar. «Sunt o minciună care grăieşte adevărul», vorba poetului“ (p. 257). Elocvent şi admirabil mod de a exprima într-un chip personal statutul ontologic al ficţiunii artistice. Nu altminteri se cuvine înţeleasă nici mărturisirea – mediată de un personaj – că „Dacă aş da în vileag toată nebunia, mânia tatălui, a unchiului meu, toate istoriile de trădare şi de iubire, de abjecţie şi de neputinţă, atunci suma povestirilor, a bolborosirii violente, logica cinică amestecată cu atâta incoerenţă şi slăbiciune ar deveni o bombă cu fragmentare aruncată în conştiinţele noastre“ (p. 293). În fond, ceea ce se dezvăluie aici este impactul psihologic, emoţional şi cerebral pe care îl poate avea evocarea sistematică, meticuloasă şi în toată amploarea ei, pe care îl iscă, potenţial, ficţiunea centrată asupra „ieşirii din ţâţâni“, a nebuniei.
          Stilistic vorbind, romanul întruneşte virtuţi excepţionale. El izbuteşte o sinteză aproape neverosimilă între alura de roman englez despre marea burghezie, despre o lume cu stil, educată, într-un stil rafinat, şi formulările tipice moraliştilor din tradiţia franceză. Acestea din urmă abundă. Oricât privesc în urmă, din acest punct de vedere, cel mai ilustru predecesor român îmi pare că este tot Dimitrie Cantemir, în capodopera romanescă a căruia barocul vest european, cu volutele şi complicaţiile lui menite să instituie în limba română un stil înalt, se întâlnesc cu o abundenţă de maxime originale. Fireşte însă că Ion Vianu lucrează cu o limbă română deja trecută prin ciur şi prin dârmon, prezentă şi la Obor, dar şi în marile saloane aristocratice. De aici, efecte de mare frumuseţe textuală.
          Cred că Arhiva trădării şi a mâniei este un roman care va conta în istoria literară a acestor ani, o carte memorabilă şi răscolitoare, o poveste din poveşti, dublată de o meditaţie neconcesivă despre istorie în general şi despre cea românească în particular. Matein şi eliadesc, proustian şi foucaultian – printre şi peste atâtea clasificări, autorul se recomandă ca unul original, demn de antologare.
 

Ovidiu Pecican

Când Foucault scrie matein... (Ion Vianu, Arhiva trădării şi a mâniei. Iaşi, Ed. Polirom, 2016)

» anul XXVIII, 2017, nr. 2 (321)