Dan Cristea


Ce datorăm, ca poezie, Gabrielei Melinescu?


          Mi-am pus această întrebare, care ar fi putut fi formulată şi altfel, citind volumul Gabriela Melinescu, O sută şi una de poezii, o realizare deosebită a Editurii Academiei Române, la care au colaborat nume prestigioase ale scenei literare de azi, precum Ileana Mălăncioiu (antologarea poeziilor şi selecţia reperelor critice), Mircea Martin (textul introductiv), Marta Petreu (două convorbiri cu autoarea antologată, din 1993 şi 1997) şi Ion Pop (postfaţa volumului). Ilustraţiile cărţii, nu numai extraordinare, dar având şi legături profunde cu textul scris, aparţin poetei, plecate din România în 1975 şi stabilite, de atunci, în Suedia.
          Aşadar, îi datorăm Gabrielei Melinescu, în primul rând, o carte de debut (Ceremonie de iarnă, 1965) întru totul remarcabilă, din care multe versuri pot fi citite şi astăzi cu aceeaşi încântare ca la vremea apariţiei. Pe o temă cu tradiţie în poezia română – confesiunea tinerei fete intrate într-o altă vârstă, cea a primelor imbolduri erotice – Gabriela Melinescu izbuteşte o frazare proaspătă şi originală, conservând miraculos atât candoarea mărturisirilor, cât şi acuitatea simţurilor trezite la viaţă. Impresionează aici, mai cu seamă, poetica sugestiei, căci lucrurile vorbesc mai mult decât eroina versurilor despre ceea ce se întâmplă cu sine şi în sinele său de taină. Astfel, „drumul se înfioară“, toamna joacă „pe-ameţitoare mese“, trandafirii, „abia-nfloriţi“, ard pe garduri, „aplecaţi ca peste umeri“, iarba arde „atinsă de pârjol“, „arde tot pământul unde trec băieţii“. În fine, în Nopţile Şeherezadei, fiinţa este o vâlvătaie: „Gânduri mi se văd arzând pe frunte,/ Flăcări răsucite părul mi-l străbat.“ După cum se poate observa, metaforele focului precumpănesc, semne materiale ale combustiei şi freneziei interioare, dar, în acelaşi timp, poemul tocmai menţionat dezvăluie o trăsătură fundamentală a lirismului Gabrielei Melinescu: în imaginarul poetei, dragostea stă foarte aproape, uneori în întrepătrundere consubstanţială, de jertfă şi de moarte.
          Îi datorăm, de asemenea, Gabrielei Melinescu cele patru volume de versuri, scrise înainte de exil (Fiinţele abstracte, 1966, Interiorul legii, 1968, Boala de origine divină, 1970, Jurământul de sărăcie, castitate şi supunere, 1972), suită în care fiecare volum, cu titlul său, se confundă practic cu un capitol distinct de poezie, toate concurând totodată la geneza şi la impunerea unei voci lirice grave şi substanţiale, peste care, respectând literatura, nu se poate trece. Şi ca să pun punctul pe i, rezumând, într-un fel, şi ceea ce voi continua să argumentez, e locul să afirm, dintru început, că Gabriela Melinescu este o excepţională poetă a iubirii, a iubirii cu toate manifestările şi cu toate nuanţele, o poetă a viziunilor, din viaţă şi de dincolo de viaţă, o poetă a contrariilor de tipul lui Blake (de la care, aşa cum mărturiseşte, a învăţat arta gravurii), a fantasticului şi oniricului, o poetă care, inspirându-se din mituri, îşi creează propria ei mitologie, învăluindu-se adeseori în veşmintele tragicului. Identificarea, dintr-un poem compus în exil, cu Proserpina, zeiţă subpământeană şi pământeană deopotrivă, exprimă cât se poate de sugestiv această postură contrariantă, definitorie pentru imaginarul poetei: „Precum falnica Proserpina eu sunt,/ dezvelesc acest trup sacru/ precum ea, cârlionţata, cu coarne de regină pe frunte,/ eu viaţă am, dar şi moarte./ La mine îi chem numai pe cei/ pe care vreau să-i nimicesc/ din dorinţa copilărească de a face binele“.
          Iubirea, „boala de origine divină“ din Fiinţele abstracte, desfiinţează astfel realitatea, introducând un alt registru al simţurilor, de ordinul supranaturalului. Realul e bătut cu propriile lui arme: „Dintr-odată totul a devenit atât de real,/ încât nu îţi mai văd nici ochii, nici sprâncenele,/ moartea face ordine în viaţă./ Peste pasărea cu dinţi izbucnesc penele.// Altădată te-aş fi aşteptat,/ aş fi plâns într-o gheară de lumină./ Se aude doar cum calcă peste mine/ boala de origine divină.// Dintr-odată totul a devenit atât de real,/ încât nu există nici sunetul, nici gura mea/ numai o stradă, o cifră metalică/ de care aerul chipul îşi sfâşia“ (poemul Dintr-odată).
           Stranietatea e un alt atribut de bază al lirismului profesat de Gabriela Melinescu. Îi datorăm, în această privinţă, viziuni dintre cele mai tulburi. În poemul Cum trece apa, de pildă, dragostea deschide spaţiile onirismului. Fiinţa îndrăgostită („mă visez căzând“) uită numele lucrurilor, „adulmecând“, în acelaşi timp, un aer în care se poate muri. Apa, pământul, focul se combină într-un vis în care perechea, înotând, caută un loc „ferit de întâmplări“, o altă sferă: „Şi uneori visăm pământul amândoi,/ ferit de întâmplări, un loc/ în care grele haine să-mi scutur/ şi el să se prefacă-n voaluri lungi de foc./ Şi uneori visăm pământul amândoi/ pe braţul stâng mă poartă cu durere,/ cu braţul liber caută-n adânc/ conturul rotunjit al unei alte sfere“. Stranie este şi invocaţia de a fi aruncată în foc (focul suferinţei din dragoste, bineînţeles), precum salamandrele, care în simbolistica de origine creştină semnifică trecerea purificatoare a sufletelor prin flăcările purgatoriului: „Aruncaţi-mă să stau/ ca salamandrele în foc,// şi să sufăr amintirea jertfelor de miei,/ simt cum trece viaţa, viaţa/ singură fără sfârşitul ei“ (Virginală, din volumul Interiorul legii).
          Luând imagistica din acest final de poem ca punct de pornire, putem atrage atenţia asupra unui capitol nu îndeajuns de discutat, dar ocupând un loc covârşitor în imaginarul Gabrielei Melinescu, şi anume, acela legat de inspiraţia zoologică, de lumea animalelor, reale sau fantastice, intrând masiv în versurile sale. Să privim, în plus, ilustraţiile poetei şi vom fi uimiţi de combinaţiile fantasmagorice uman/animal pe care le reprezintă. Îi datorăm, aşadar, Gabrielei Melinescu poeticitatea unui bestiar fascinant şi complex, care-i singularizează multe viziuni, învăluind, în limbaj figurat, modul poetei de a concepe lucrurile şi de a-şi exprima preferinţele, spaimele ori opţiunile spirituale. În dragoste, ca şi în viaţă, binele stă alături de rău, inocenţa alături de ferocitate, blândeţea alături de violenţă. Este lecţia lui Blake, despre cele două stări contrare ale sufletului uman, lecţie pe care Gabriela Melinescu a deprins-o foarte bine, transpunând-o cel mai adesea prin recursul la metafore animaliere, cum se întâmplă în poemul Către: „La miezul nopţii să mă ocroteşti/ când vin cu măruntaiele vărsate,/ ca animalul blând, sfâşiat/ de colţii celui mai puternic./ O uriaşă lege mă acoperă“. Sau, într-un limbaj şi mai limpede al opţiunilor, distihul care se repetă ca un refren din Extazul ilimitării: „Destinul meu e destinul mielului/ pe câmpul celui care înjunghie zburdând“. Oricum, jurământul franciscan de „sărăcie, castitate şi supunere“ trasase, fără dubiu, parcursul spiritual al poetei.
          Îi datorăm, în fine, Gabrielei Melinescu cele patru volume de versuri compuse după plecarea din ţară (Împotriva celui drag, 1975, Casa de fum, 1982, Oglinda femeii, 1985, Lumină din lumină, 1993), cuprinzând, în genere, poeme meditative, reculese şi spiritualizate, unele dintre ele aducând ceva din peisajul de adopţiune al poetei. Este emoţionant să constaţi că, printre zăpezi şi cristale de gheaţă, Gabriela Melinescu găseşte tulburătoare cuvinte nou născute: „Somnambul în peisajul de zăpadă./ O faţă de ţăran văd eu/ sau un bătrân paznic al pământului/ care se simte tânăr,/ aproape un copil.// Zăpada nouă în nevăzuta pădure./ În aer cristalele îngheţului zornăitoare./ Undeva deasupra tuturor/ cuvinte nou născute.// Cărţile mele au îngheţat/ peste noapte./ Paginile scrise cu porţelanul albastru./ Sub coaja gheţii/ strălucesc poveştile/ ca somonii de argint.“
 

Dan Cristea

Ce datorăm, ca poezie, Gabrielei Melinescu?

» anul XXVIII, 2017, nr. 2 (321)