Toader Nicoară


Omul şi moartea în Marele Război.
Atitudini şi comportamente

 


          Marele război, evenimentul care a marcat într-o manieră profundă civilizaţia umană în al doilea deceniu al sec. XX, şi de la care s-au scurs o sută de ani, a avut consecinţe profunde şi asupra raporturilor oamenilor cu moartea. Aşa cum se cunoaşte, primul război a modificat radical nu numai harta lumii, frontierele dintre state, ci a modificat mai ales credinţele, mentalităţile, ideologiile, viziunea despre lume în întregul său. Lumea în care trăim, cu bunele şi cu relele sale, este cumva rezultatul său direct. Apariţia a numeroase producţii istoriografice ne permite să re-evaluăm modul cum războiul a modificat toate raporturile oamenilor cu lumea, cu ei înşişi şi, nu în ultimă instanţă, cu moartea.
          Fenomen istoric total, războiul a angrenat mase imense de oameni, punându-i în situaţii cu totul neaşteptate, în care moartea nu mai era o problemă teoretică sau mai ales o eventualitate îndepărtată, ci dimpotrivă, moartea devenea o ameninţare iminentă, directă, personală, imediată.
          Studiul de faţă îşi propune să analizeze câteva dintre atitudinile şi comportamentele noi, apărute în raporturile omului cu moartea, în circumstanţele marelui război: 1. eroizarea morţii şi moartea pe câmpul de onoare, într-o primă fază premergătoare războiului; 2. dez-eroizarea morţii în timpul războiului; 3. problema corpurilor moarte; 4. memoria morţilor şi noul cult al eroilor, şi 5. problema noilor forme de violenţă, născute in nuce în timpul războiului, şi traduse şi metamorfozate apoi în violenţa politică, din perioada imediată post-război, prin apariţia în viaţa publică a marii majorităţi a statelor europene, a atentatului politic şi a terorismului modern, ca apanaj al unor discursuri şi regimuri politice totalitare.
          Sunt acestea cel puţin câteva dintre atitudinile profunde care au reglat relaţiile omului cu moartea, unele cu totul noi, altele puţin mai vechi, dar care în circumstanţele războiului, la cald, au suferit metamorfozări şi chiar modificări radicale, despre care va fi vorba în analiza de faţă.


Moartea pe câmpul de onoare (eroizarea morţii)

          Dacă privim raporturile omului cu moartea dintr-o perspectivă în durată lungă, pluriseculară, vom constata că pe fundalul laicizării şi decreştinării, fenomene prezente în grade diferite în societăţile europene, s-a produs o metamorfozare a raporturilor acestor societăţi cu moartea, ca urmare a avansului noilor „religii politice“, ideologiile lumii moderne. Aşadar, în secolul al XIX-lea, pe fundalul constituirii statelor-naţiune, au loc fenomene profunde, metamorfozări complexe la nivelul sensibilităţilor colective, care au condus între altele, în relaţiile omului cu moartea, la un fenomen, nu neapărat nou, dar total reînnoit: eroizarea morţii (pro patria mori – cum o spune adagiul latin.)
          Pe scurt, statele moderne, noile state-naţiune, în aceeaşi măsură în care au acordat supuşilor lor noul statut de cetăţeni (care presupunea într-o formă contractual-simbolică, drepturi, dar şi îndatoriri), au organizat o puternică acţiune de educaţie şi propagandă patriotică, ultimul aliniament, şi cel mai grav, fiind consimţământul cerut de stat indivizilor văzuţi de-acum ca fii ai patriei, şi deveniţi de foarte curând cetăţeni, pentru jertfa supremă pentru patrie, pentru cauza naţională. Ca atare, prin propagandă, educaţie, artă, literatură, şcoală, biserică, presă etc., moartea pentru patrie, considerată jertfa supremă, era singura care merita un sacrificiu din partea unui fiu al patriei, era tocmai această jertfă pe altarul acestei patrii, contractul sacru dintre individ şi colectivitatea naţională. Ca atare, tinerele generaţii masculine din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în măsura în care statele moderne fac imense eforturi pentru şcolarizare, alfabetizare, educare, intră pe filiera educaţiei naţionale, a educaţiei patriotice, în acest complex şi complicat proces de educaţie patriotică. Una dintre componentele deloc marginale şi deloc neglijabile ale acestei educaţii consta tocmai în educarea în favoarea jertfei supreme, în favoarea unui tribut de sânge dat patriei în momente limită ale existenţei sale.
Noul ideal şi noua mitologie a patriei ca valoare supremă capătă un loc central în noile religii politice, în care edificiul statal nou creat (patria-statul ca şi casă a naţiunii) avea nevoie de sacralizare pentru a fi trainic, pentru a fi durabil şi puternic. Pentru ca edificiul creat de oameni să fie trainic era nevoie de cauţiunea divină, şi evident de un sacrificiu de sânge. Motivul sacrificiului de sânge datorat de fiecare cetăţean pe altarul patriei sale a fost unul dintre cele mai puternic exprimate de întreaga educaţie şi propagandă în deceniile precedente războiului.
          Se cuvine să remarcăm apoi că pentru indivizii trăitori în secolul al XIX-lea, care obţinuseră abia de curând calitatea şi statutul de cetăţeni, de fii ai patriei, şi doar cu o generaţie sau două în urmă antecesorii lor aveau doar umila calitate de supuşi, sentimentul că aparţineau unei patrii era unul relativ nou şi cu atât mai mult asumat plenar de tinerele generaţii.
          Se cuvine de asemenea amintit că noile state naţionale au trecut de la armatele de mercenari şi voluntari la armatele naţionale, armate de conscripţie, şi ca atare s-au văzut repede în situaţia de a cere acestor noi cetăţeni prezenţa la datoria faţă de patrie. Dacă în a doua jumătate a sec. al XIX-lea doar puţine armate naţionale au purtat războaie (Franţa, Germania, Rusia, statele balcanice), primul război mondial a angrenat în conflict aproape toate statele europene, care şi-au mobilizat în mare măsură toţi cetăţenii disponibili şi chiar şi supuşii din dominioane şi colonii.
          Evident, discuţia ar fi mult mai lungă şi mai complexă, dar vom spune că această metamorfozare a raporturilor oamenilor cu moartea în deceniile care au precedat războiul se leagă, în egală măsură, de construirea sau reconstruirea unor noi forme ale masculinităţii, ale individualităţii şi identităţii masculine, de chestiuni legate de problematici de natură individuală şi colectivă, precum cea a fricii şi a curajului etc.
          Ce putem spune cu certitudine este că pe fundalul general al atitudinii creştine asupra morţii aflată cumva într-un declin relativ, datorită avansului scientismului şi datorită secularizării societăţilor europene şi euro-atlantice, desacralizării şi laicizării, se impune în discursul public din sec. al XIX-lea un accent puternic pe sensul civic al morţii, pe sacrificiul pentru o cauză comună, patria. Pro patria mori – vechiul adagiu latin este redescoperit şi valorificat în exces de propaganda ţărilor europene. Această educaţie a cetăţenilor noilor state naţionale spre a fi gata să moară pentru patriile lor este deja o atitudine bine coagulată la începutul războiului. Ea declină entuziasmul generaţiilor tinere în vara şi toamna lui 1914, pretutindeni în Europa şi nu numai, tinerii animaţi de o puternică efervescenţă războinică aleargă plini de entuziasm la primul sunet de trompetă ce chema la mobilizarea generală. În toate istoriografiile europene este evidenţiat acest avânt patriotic deosebit, contingentele de tineri se prezintă voluntar la prima strigare a recrutării, iar entuziasmul şi euforia acestor tineri erau de nestăvilit. Voluntarii se prezintă cu miile, ba chiar unii îşi falsifică datele de naştere sau îşi ascund vârsta adevărată spre a putea fi încorporaţi. Entuziasmul este de nedescris. Nenumăratele cete de tineri se prezintă la unităţile de recrutare însufleţiţi de cântece patriotice şi peste tot în Europa domneşte un imens entuziasm. Duşmanul urma a fi repede bătut, corecţia trebuia repede aplicată acestuia, urmând ca apoi fiecare să revină la treburile sale, cu sentimentul că patria a fost servită şi aureolaţi de Gloria de a fi contribuit la o faptă eroică, la un gest de servire entuziastă a patriei.
          Aşadar, o primă atitudine, eroizarea morţii pentru patrie, moartea eroică pe câmpul de onoare… Sunt rari şi foarte rari reprezentanţii tinerelor generaţii din 1914 care să ezite măcar o clipă. Toţi erau dispuşi să îmbrace uniforma ţării şi, la nevoie, să moară, să-şi verse sângele şi să se acopere de glorie pe câmpul de onoare…
          Era un sentiment şi o teribilă ocazie de manifestare a virilităţii, a unei noi masculinităţi afirmată în pragul secolului XX, în climatul şi atmosfera anilor nebuni din la belle époque.

 

Un război glorios şi nu prea…

          Dar, surpriză, de unde toată lumea luată de entuziasm credea că războiul va fi scurt, un soi de paradă glorioasă, războiul care a urmat a contrazis şi cele mai pesimiste viziuni cu privire la toate aspectele unui fenomen cu totul nou, nemaiîntâlnit. Totul diferea în cazul marelui război de maniera tradiţională în care se duseseră războaiele până la el.
          Angrenarea unor mase imense de oameni, a milioane de indivizi, integraţi în mari armate naţionale sau multi-naţionale, care s-au trezit dislocaţi aproape peste noapte din locurile lor de baştină şi chemaţi să înfrunte prin forţa hazardului, de cealaltă parte a liniilor de sârmă ghimpată, un inamic colorat în cele mai sumbre culori de propaganda de război, a condus foarte repede la o criză de conştiinţă colectivă, când, după primele luni de război, aceştia s-au trezit că au de înfruntat alţi indivizi cu care, personal, nu aveau nimic de împărţit, cu care nu se întâlniseră niciodată.
          Cum nu se estimase deloc, foarte repede războiul a devenit unul de poziţii, marile armate împotmolindu-se în noroiul şi mizeria tranşeelor. Au dispărut ca prin minune vechile şarje glorioase de cavalerie, locul lor fiind luat de tranşee pline de noroi, de mirosul mizerabil, putrid, de noroi amestecat cu urină şi dejecţii umane amestecate cu sânge, cu membre disparate de oameni şi animale (în special cai), cu imense câmpuri de sârmă ghimpată zigzagată, cu câmpuri de mine şi gropi adânci făcute de obuzele marilor piese de artilerie grea.
          Inamicul nu mai putea fi şi nici nu mai trebuia privit în ochi, decât cu excepţia puţinelor şarje la baionetă, vedetele confruntării devenind, acum, noile arme realizate ca urmare a aplicării unor descoperiri ştiinţifice în domeniul militar.
          Avansul tehnologic a modificat radical modul de a purta războiul şi comportamentul individului pe câmpul de luptă. Deja de la mijlocul sec. XIX, s-a trecut treptat de la poziţia în picioare, la poziţia culcat. Apariţia carabinei cu repetiţie, cu o cadenţă de 10 proiectile pe minut, şi a mitralierei ce trage între 400 şi 600 de gloanţe pe minut îi îndepărtează pe adversari, care nu se mai privesc în ochi, ci dimpotrivă, se ascund în tranşee, se camuflează, iau poziţia culcat.
          Războiul mecanizat a pus apoi în vedetă, într-o primă fază, mitralierele şi, mai ales, artileria grea, pentru ca apoi, pe parcursul prelungirii ostilităţilor, alte invenţii ştiinţifice precum gazul de luptă şi, în ultima fază… aviaţia, care avea să deţină rolul esenţial în purtarea bătăliilor. Adică modalităţi de a anihila inamicul într-o manieră impersonală, dar şi într-o manieră industrială, toate aceste noi arme omorând de la mare distanţă şi în cantităţi industriale, fapt care modifică toate perspectivele.
          Toţi exegeţii fenomenului marelui război sunt de acord că avem a face cu un fenomen cu totul nou. Înainte de toate este războiul de poziţii, războiul tranşeelor pline de noroi, amestec putrid de fecale, urină, carne putrezită a animalelor, dar şi membre omeneşti, ca şi sârma ghimpată care provoca atâtea şi atâtea mizerii.
          Urmează apoi, ca noutate, războiul mecanizat, rolul de vedetă pe care începe să-l aibă artileria grea, care bătea la zeci şi sute de kilometri distanţă şi care lovea impersonal nu numai prima linie, ci şi bazele de plecare ale inamicului. În fapt, artileria grea este cea care a făcut cel mai mare număr de victime în marele război (70-80% din totalul rănilor înregistrate au fost făcute de artilerie). Numărul răniţilor fiind estimat, evident cu aproximaţie, la circa 21 de milioane de oameni, cifră nemaiîntâlnită vreodată. Obuzele explozive făceau şi ele un număr mare de victime. Tot cu titlu de noutate tehnică deja perfecţionată este mitraliera. Aceasta ajunge acum să secere în cantităţi imense rândurile celor care plecau la atac, talonând de aproape şi rupând avântul fiecărei şarje de infanterie sau de cavalerie.
          Alte noutăţi aduse de tehnica tot mai perfecţionată a războiului, gazele de luptă, care provoacă insidios pierderi imense inamicului, prin faptul că cei loviţi de gaze, chiar dacă nu mureau imediat, erau scoşi din luptă şi indisponibilizaţi, şi apoi moartea se instala dureros, pe termen mediu sau lung, prin asfixiere sau insuficienţă respiratorie.
          În ultima parte a războiului, tancul îşi face şi el apariţia pe câmpul de luptă, fără a avea însă eficienţa de mai târziu, el devenind însă deseori o capcană mortală pentru echipajul de 5-6 oameni care-l deservea.
Aviaţia la începuturile sale (zepelinul, avioanele de observaţie, cele de bombardament) a început şi ea să provoace un număr mare de victime. Dintre toate aceste categorii de arme, doar aviaţia de vânătoare părea că mai păstrează încă un spirit al războiului cavaleresc. Aşii acestei aviaţii sunt cei care vor culege admiraţia, invidia şi Gloria din partea tuturor. Dar, din nefericire, primii piloţi de vânătoare nu aveau paraşute, şi un aparat lovit rareori reuşea să aterizeze cu bune rezultate şi rareori reuşea să salveze viaţa pilotului sau a mitraliorului. Cei loviţi în aer fie se prăbuşeau, fie mureau din cauza incendiilor cărora le cădeau pradă aparatele lovite de tirul inamic. Cu toate acestea, aşii acestei faze eroice din istoria aviaţiei, deşi se bucurau de aprecierea unanimă a curajului şi bravurii lor – presă, opinia publică, propagandă –, au dat un număr imens de victime. Bombardamentele aeriene, realizate în prima fază cu ajutorul zepelinului, apoi cu ajutorul avioanelor de bombardament, provocau numeroase victime în rândul civililor, într-o manieră aleatorie. Din cauza impreciziei şi lipsei de experienţă, cădeau astfel victime persoane inocente (bătrâni, femei, copii), fără o legătură directă cu populaţia combatantă, demistificând, în fapt, orice fel de „eroism“ al unui asemenea mod de a muri.
          Tocmai aceste noi mijloace tehnice, folosite în noua modalitate de a face războiul mecanizat, industrializat, au modificat comportamentul indivizilor în mod radical. Aceştia nu-şi mai confruntau inamicul, faţă în faţă, direct, privindu-l în ochi, ca în vechile exerciţii belice, sau în duelurile afacerilor de onoare, ci, dimpotrivă, moartea survenea cumva întâmplător, impersonal, accidental (un glonţ rătăcit, venit de nicăieri, din ţeava unei puşti anonime, o schijă de obuz, o mină, un şrapnel etc.), şi ca atare, devenea o moarte deloc glorioasă, devenea o moarte întâmplătoare, anonimă, anostă, într-un cuvânt, total lipsită de Gloria sperată, de Gloria căutată şi aşteptată, şi probabil dorită de unii dintre participanţi.
          Se mai adaugă apoi moartea deloc glorioasă din noroiul tranşeelor, rezultat al bolilor de tot felul (tifosul exantematic, gripa spaniolă etc.), dar, mai ales, moartea feroce, descuamantă provocată de primele gaze de luptă, o moarte dezgustătoare, dezamăgitoare, lipsită total de orice idee de glorie…
          Şi, în sfârşit, se adaugă la toate acestea mutilările provocate de noile arme. Imaginea marilor mutilaţi din primul război sunt suficiente pentru a conduce la o metamorfozare profundă, instantanee şi definitivă a ideii unei morţi glorioase şi glorificatoare.
          Rezultatul acestui complex de evoluţii, produse toate „la cald“, în mizeria tranşeelor, în anii de la mijlocul războiului, au produs o modificare, un scurt-circuit, la nivel mental, cu privire la moarte: are loc o dez-eroizare, la cald, a modului cum este privită, percepută şi reprezentată moartea. Câmpul de luptă încetează să mai fie acum „câmpul de onoare“ sau „câmpul de glorie“ la care visaseră tinerii la începutul anului 1914.
          Or, acest lucru se poate vedea, din a doua parte a anilor de război 1916-1917, când pe ambele fronturi există tot mai multe tentative individuale, dar mai ales colective de dez-angajare. Evadări şi tentative de evadări, activitatea febrilă a tribunalelor militare, a curţilor marţiale, asupra celor ce refuzau să lupte etc., dezangajarea unor regimente întregi, atât pe frontul de vest, cât şi, apoi, pe cel de est, conduc chiar la păci separate (bolşevizarea armatelor ţariste, dar nu numai, şi parţial a celor austro-ungare etc.)
          Toate acestea traduc în fapt acest sindrom al dez-eroizării morţii, care devine una absurdă, mizerabilă, anonimă, oricum, lipsită de glorie şi de orice emfază…

 

Problema corpurilor moarte

          O altă problemă, în directă legătură cu cea precedentă, cu titlu de noutate absolută, este problema corpurilor moarte, şi, mai ales, modul sau modurile în care autorităţile militare şi cele civile au înţeles să o gestioneze şi să o rezolve.
          Datorită angrenării masive în lupte în prima linie, dar şi în spatele frontului, la serviciile auxiliare ale acestuia, au fost angrenate în război mase imense de oameni (circa 65-70 de milioane). Din totalul participanţilor la război, acesta a făcut un număr imens de victime (circa 25 de milioane militari şi civili laolaltă).
          Oricum, toate istoriografiile şi marea majoritate a istoricilor par să fie de acord cu aceste cifre, ele nu mai suscită deloc controverse şi contestări. Ce frapează, în toate statisticile războiului, este numărul colosal de victime provocate de război, ca şi numărul exagerat de mare, oricum, greu digerabil al răniţilor şi marilor mutilaţi rămaşi de pe urma războiului, ca să nu mai vorbim de numărul mare de orfani şi văduve de război, ambele categorii, victime colaterale ale marii conflagraţii. Pierderile de vieţi omeneşti capătă cu acest război dimensiuni apocaliptice. Media pentru întreaga perioadă a războiului (1914-1918) este de circa 900 de morţi pe zi. Zilele cele mai negre sunt pe frontul de vest, unde armata franceză înregistrează, între 20 şi 23 august 1914, circa 40.000 de morţi, ziua de 22 august 1914 contabilizând ea singură circa 27.000 de morţi, în timp ce armata britanică număra pe 1 iulie 1914 20.000 de morţi şi 40.000 de răniţi în această singură zi.
          O primă constatare de bun simţ este aceea că Umanitatea nu se mai confruntase niciodată cu o asemenea cantitate de corpuri moarte. Erau de neimaginat hecatombele de corpuri moarte, prezente peste tot, alături de caii şi de alte animale care participau la marea confruntare. Autorităţile militare, dar şi cele civile, nu s-au mai confruntat niciodată cu o asemenea chestiune. Cum putea fi girată o asemenea problemă era o întrebare gravă, la care era dificil, dacă nu imposibil, de găsit răspunsuri mulţumitoare precum şi soluţii în imediat.
          Mai vechea atitudine de a lăsa corpurile pe câmpul de luptă, pradă intemperiilor, sau construirea unor movile de cadavre acoperite cu pământ, practică folosită în războaiele napoleoniene, nu mai era deloc o opţiune, şi aceasta din mai multe motive. Atenţia acordată cadavrelor celor căzuţi în război sporeşte odată cu mijlocul sec. al XIX-lea, în mod independent, în războiul Crimeii, dar şi în războiul american de secesiune. Apar acum cimitirele militare permanente. Dar abia în Primul Război Mondial, mormintele individuale ale celor căzuţi în lupte încep să se generalizeze şi devin o practică curentă.
          În primul rând, grija şi atenţia acordate individual celor căzuţi se impuneau din motive igienico-medicale, dar şi, mai ales, din considerente morale. Era imperios necesară identificarea unor soluţii care să răspundă exigenţelor moral-religioase ale familiilor. Soluţiile simple nu erau deloc la îndemână. Ca atare, sunt identificate soluţii de moment, nu neapărat definitive. În primul rând, soluţia gropilor comune, apoi cimitirele militare sau civile, urmate de identificarea corpurilor, notificarea familiilor şi, eventual, repatrierea corpurilor erau soluţii teoretice, relativ dificile şi, mai ales, costisitor de pus în practică în condiţii de război. Această grijă acordată identificării celor căzuţi conduce de asemenea la generalizarea pe timpul marelui război la impunerea plăcuţelor de identificare. Dar, cu toate acestea, numărul corpurilor dispărute şi neidentificate rămâne enorm (253.000 pentru armata franceză şi 180.000 pentru cea germană, pentru cei patru ani de război, şi circa 70.000 pentru britanici, numai pentru bătălia de la Somme). Iată, aşadar, doar câteva teme deloc de neglijat sub acest aspect, care creau o presiune teribilă asupra autorităţilor militare şi civile şi care aveau darul de a slăbi atât moralul trupei, dar şi pe cel al opiniei comune.
          Dar raţiunea ultimă, raţiunea pentru care nu era de dorit delăsarea sau neglijarea unei asemenea chestiuni era de alt ordin. De ordin moral şi civic, dar şi propagandistic. Deşi, cum spuneam, pe fundalul progreselor de tot felul se produsese o laicizare (relativă) a societăţilor aflate în conflict, tot mai mulţi exegeţi ai fenomenului sunt de acord că situaţia limită impusă de război a fortificat şi ranforsat sentimentul religios şi au readus în actualitate ritualul tradiţional al morţii creştine. Apoi aparţinătorii, familiile doreau să identifice rămăşitele corporale ale rudelor, doreau un mormânt şi un însemn de căpătâi (o cruce, o lespede funerară etc.), la care să-şi exercite un ritual de doliu, în faţa căruia să se poată reculege, la care să perpetueze amintirea celui drag şi apropiat, pierdut în circumstanţe confuze, dacă nu total necunoscute. A existat un puternic curent de opinie din partea familiilor şi a aparţinătorilor pentru recuperarea corpurilor celor apropiaţi, imediat după război, francezii şi americanii fiind singurele naţiuni care au reuşit întreaga operaţiune. Spre exemplu, circa 240.000 de sicrie, 30% din corpurile identificate au fost cerute de familii în Franţa, între 1921 şi 1923, iar 45.000 de sicrie au trecut Atlanticul spre SUA (70% dintre familiile americane cerând cadavrele apropiaţilor lor). Or, neglijarea şi delăsarea acestor aspecte ar fi creat un curent general de dezangajare a cetăţenilor, într-un viitor posibil război, într-o viitoare confruntare, când apelul la cetăţeni pentru a se jertfi pe câmpul de onoare ar fi rămas fără răspuns.
          Răspunsul statelor, al autorităţilor civile şi militare la această stare de lucruri se va concretiza într-un efort material, civic, cultural, educativ şi propagandistic, care are în vedere tocmai memoria defuncţilor în marele război, şi un nou efort de re-eroizare a morţii, a sacrificiului de sânge pe altarul patriei. Deja de-acum, din timpul războiului, dar mai pregnant imediat după război, începe un lung proces de doliu, în paralel cu un proces pentru eternizarea şi conservarea memoriei sacrificiului celor care şi-au dat viaţa pe câmpurile de onoare.
          Înainte de toate, se perfecţionează sistemele de identificare a celor căzuţi. Acum apar plăcuţele de identificare, ca şi buletinele de front care popularizează numele celor morţi, răniţii şi dispăruţii din fiecare campanie şi bătălie. Tot acum se pun în operă procedurile prin care se notifică familiilor circumstanţele în care şi-a pierdut viaţa unul dintre membrii acestora. Se organizează apoi, după război, marile cimitire militare, atât ale fiilor patriei, dar şi ale aliaţilor şi chiar ale celor aparţinând inamicului. Oricum, marele război este la originea organizării sistematice a marilor necropole, a cimitirelor militare permanente, locuri ale memoriei în care se va celebra de-acum acest nou cult civic al eroului căzut pe câmpul de onoare…


Memoria morţilor

          În sfârşit, memoria morţilor. Dintr-o nevoie de terapie individuală, dar mai ales colectivă, naţiunile instituie doliul, evident naţional, odată cu reluarea procesului de eroizare a morţii, de întreţinere şi păstrare a memoriei celor care au fost dispuşi la sacrificiul suprem. Apare acum un nou cult civic al morţilor, tradus prin nenumărate acţiuni şi atitudini: de la Monumentul ostaşului necunoscut, la monumentele dedicate celor căzuţi pentru patrie, mai mult, la marile Mausoleuri, cimitire militare, cultul eroilor neamului etc., etc., grija faţă de marii mutilaţi, de veterani, de văduvele şi orfanii de război. Se instituie Ziua eroilor, cultul eroilor, are loc eternizarea memoriei, prin monumente şi inscripţii în fiecare localitate, se înfiinţează organizaţii ale foştilor combatanţi, au loc comemorări, celebrări, slujbe religioase, atitudini civice… Un întreg discurs, complex, complicat, uneori sobru, alteori grandilocvent, vine să menţină vie flacăra acestui cult, subzistent, cu sincope, până în zilele noastre.
          Semnificativă din acest punct de vedere este însăşi apariţia, pentru întâia dată după cunoştinţele noastre, a Monumentului şi Cultului Eroului necunoscut. Dacă până la Primul Război Mondial erau celebraţi marii conducători de oşti, marile personalităţi şi jertfa acestora căpăta monumente de for civic urban şi rural, acum, iată, este celebrat anonimul, necunoscutul, neidentificabilul, tocmai pentru a celebra şi aduce omagiu miilor de anonimi şi fiecăruia în parte, în care se puteau recunoaşte simbolic fiecare dintre miile şi zecile de mii de anonimi pierduţi în tumultul războiului, care nu s-au bucurat de un mormânt şi de un însemn de căpătâi, toţi cei ale căror oseminte zăceau în glia patriei sau în ogor străin, cu sau fără nici un însemn care să marcheze locul jertfei şi jertfa însăşi.
          Paradoxal, era vorba, la originea acestui interes şi acestui nou cult civico-religios, de o adevărată superstiţie. Exista credinţa peste tot în lumea satelor europene, foarte puternică în mediile populare, de extracţie rurală, ţărănească, că cei morţi în circumstanţe accidentale, fără lumânare şi fără împărtăşanie, fără un însemn de căpătâi, şi mai ales în pământ străin, nu se vor bucura de salvare la marea şi eterna judecată de apoi. O evidenţiază toate cântecele de cătănie şi toate bocetele care deplâng toate aceste lucruri, şi, mai ales, moartea în pământ străin, moartea între străini. Or, această credinţă cvasisuperstiţioasă, la nivelul psihologiilor colective este cu atât mai puternică cu cât cel mai mare număr de victime l-au dat în marele război indivizi veniţi din lumea rurală, ţărănească, unde sentimentul religios şi forme ale unei religii populare tradiţionale erau încă foarte puternice.
          Repatrierea de pe câmpurile de luptă a rămăşiţelor şi osemintelor unor anonimi şi celebrarea Monumentului eroului necunoscut aveau menirea să încununeze noul cult al morţilor, tocmai pentru a răspunde unei imense nevoi, care celebra şi ţinea vie în memoria contemporanilor jertfa anonimă a sutelor de mii de ostaşi. După spusele specialiştilor, este inovaţia majoră la nivelul sensibilităţii începutului de secol XX. Ceremonia aducerii şi înhumării solemne a ostaşului necunoscut are loc în toate ţările participante la război. În Franţa şi Anglia, simultan, la 11 noiembrie 1920, ziua armistiţiului, celebrată până astăzi. Un an mai târziu, acelaşi cult este celebrat la Bruxelles şi Roma, ca şi la cimitirul Arling­ton din SUA, devenit marea necropolă naţională. În anul 1922, au loc celebrări ale eroului necunoscut la Belgrad şi Praga, în 1923, la Bucureşti, Sofia şi Viena. În Germania, monumentul eroului necunoscut este plasat pe câmpul de bătălie de la Tannenberg în Prusia Orientală şi la München, în Bavaria.
           Cultul eroului anonim are însă la bază şi alte complexe şi complicate motivaţii de ordin civic, cultural, politic şi chiar propagandistic. El traduce cumva şi un soi de răscumpărare din partea celor vii a „păcatului“, a „culpei“ de a fi supravieţuit războiului, faţă de cei care au sacrificat totul, începând cu valoarea supremă: viaţa. Ca atare, toţi supravieţuitorii se mobilizează. Se mobilizează stările politice care decretează şi reglementează noul cult civic al eroilor, dar se mobilizează corpurile intermediare ale societăţii, de la comunităţi locale, la structuri asociative constituite ad-hoc, până la asociaţii de femei, de tineret, de veterani etc., etc.
În cazul României, iniţiativele sunt luate imediat după război. Legi şi regulamente stabilesc Ziua eroilor, societăţi şi iniţiative de stat sau civice se mobilizează pentru îngrijirea cimitirelor militare, localităţile rurale sau urbane – pentru ridicarea de monumente în memoria morţilor pe câmpul de onoare, celebrări şi comemorări sunt organizate la tot pasul.
          La 14 ianuarie 1919, prin decretul-lege nr. 715, statul român a expropriat terenurile în care au fost deja îngropate din timpul operaţiunilor corpurile celor căzuţi, devenite acum cimitire militare.
          Cea dintâi iniţiativă în instituirea cultului eroilor l-a avut Regina Maria a României, care, la începutul anului 1919, a lansat ideea unor reglementări care să instituie noul cult al celor care s-au sacrificat pe altarul patriei. Cu atât mai mult, cu cât în ciuda multor vicisitudini şi a numărului mare de victime, România a ieşit întregită, cu marele ideal al Unirii împlinit. Regina propunea ca Zi a eroilor o zi de primăvară, în care natura este plină de verdeaţă şi viaţă, şi când sângele vărsat şi trupurile moarte în glia patriei semnifică chiar ideea unei re-naşteri, datorită sacrificiului celor căzuţi. Ideea este repede îmbrăţişată de autorităţile politice şi primită cu entuziasm de societatea civilă. Sărbătoarea ortodoxă a Înălţării (9 iunie) devine astfel oficial, Ziua Eroilor. La 12 septembrie 1919, regele Ferdinand I al României semnează un decret regal care pune fundamentul pentru realizarea unei societăţi care să se ocupe de mormintele celor căzuţi. Instituţia se va numi „Societatea Mormintelor Eroilor căzuţi în Război“ şi avea statut de persoană juridică, cu datoria de a îngrijii mormintele celor căzuţi şi a se preocupa de operele comemorative de război. Din 1927, societatea primeşte numele de „Cultul eroilor“.
          În 1923, la 17 mai, este inaugurat la Bucureşti, în Parcul Carol, Mormântul Ostaşului necunoscut. În vederea realizării marelui eveniment comemorativ, s-a constituit o comisie specială, care a hotărât exhumarea (la 5 mai1923) a osemintelor a 9 eroi necunoscuţi din următoarele localităţi unde fiii naţiunii s-au jertfit pentru patrie în timpul războiului: Mărăşeşti, Mărăşti, Grojeşti (din judeţul Bacău), comuna Poieni (Cimitirul Cireşoaiea, judeţul Bacău), Azuga, Topraisar (judeţul Constanţa), Rasoviţa (Arcani, judeţul Gorj), Balaria (judeţul Vlaşca) şi Ciucea (judeţul Cojocna). La 9 mai, acestor nouă necunoscuţi li se mai adaugă rămăşiţele unuia căzut la Chişinău, în Basarabia, spre a avea în mod simbolic jertfe de pe tot cuprinsul patriei reîntregite.
          Statul român, prin Ministerul Apărării, secondat de Biserica Ortodoxă Română, ca şi de o serie de societăţi şi iniţiative civile, a asumat apoi o complexă şi bogată operă memorială şi celebrativă. Mausoleul de la Mărăşeşti este, cu siguranţă, monumentul cel mai spectaculos, dar nu este deloc unul singular. Alte monumente precum Coloana Recunoştinţei Fără de Sfârşit – neegalabilul monument creat de Brâncuşi la Tg. Jiu, sau, de asemenea, cunoscuta Cruce de pe Caraiman – ca să nu amintesc decât două monumente semnificative – au apărut graţie unor iniţiative civice locale. Coloana Recunoştinţei, ca şi întreg complexul brâncuşian din Tg. Jiu, s-a născut graţie asociaţiei femeilor din Tg. Jiu, condusă de Aretia Tătărăscu, iar Crucea de pe Caraiman, monument ridicat la cota 2.291 m, dedicată eroilor ceferişti căzuţi în război, graţie iniţiativei unor voluntari.
          Nu-i lipsită de interes sublinierea implicării feminine în iniţiativele care au ca obiect doliul şi celebrarea, după o mai veche idee după care femeilor, în calitate de mater dolorosa, le revine rolul principal în administrarea doliului şi suferinţei, ca şi în perpetuarea şi celebrarea memoriei morţilor. Din acest punct de vedere, ne lipsesc cercetări care să reconstituie tocmai modul cum au apărut aceste monumente cu miile şi zecile de mii, în toate localităţile patriei.
          Cum se explică asemenea atitudini aparent contradictorii? Relativ simplu. Înainte de toate, o atitudine de respect şi pioşenie pentru cei căzuţi în marele război, care se înscrie în durata lungă a unei societăţi creştine, care a manifestat mereu o grijă specială faţă de propriii morţi. Dar noutatea constă în implicarea statului şi transformarea jertfei celor căzuţi în război în martirii noului cult civic al naţiunii şi al statului modern.
          Statele moderne au realizat foarte repede că sunt pe cale să piardă generaţiile tinere, deloc sau puţin dispuse să se sacrifice pentru o cauză naţională, pentru cauza patriei, într-o manieră deloc eroică, ci dimpotrivă, într-o manieră de-a dreptul absurdă şi iraţională. Acest fapt indică guvernelor, responsabililor politici şi militari, statelor în general că este nevoie în continuare de procesul de eroizare a morţii pentru patrie, altfel, cu o următoare ocazie, nu vor mai exista deloc amatori pentru un asemenea sacrificiu. Asistăm de fapt la naşterea unui nou cult civic al jertfei, al sacrificiului, la suprapunerea sa cu mai vechiul cult religios, tradiţional, ancestral cu care era înconjurată şi celebrată moartea.


Violenţa politică şi terorismul

          Şi în sfârşit, un ultim aspect, dar deloc de neglijat. Aşa cum se cunoaşte, după război are loc un fenomen nemaiîntâlnit până atunci decât sporadic, propagat şi practicat de minuscule grupări anarhiste, – anume, o nouă formă de resurgenţă a violenţei – violenţa şi asasinatul politic.
          Evident, violenţa este un fenomen care a subzistat mereu în marginile mai largi sau mai înguste ale oricărei societăţi moderne, în ciuda procesului de domesticire sau de transformare a violenţei brute, în forme simbolice, mai uşor de girat şi de controlat de statele moderne. Din nou, suntem nevoiţi să constatăm că războiul a schimbat, la cald, în durată scurtă, aproape instantaneu, raporturile indivizilor cu violenţa.
          Participând la război şi luând viaţa unui inamic imaginar, a unui inamic construit de propaganda de război, unora dintre indivizi a început să le placă această vânătoare de oameni, deoarece exerciţiul belic a resuscitat în ei mai vechiul instinct de vânător de care vorbesc unii dintre teoreticienii civilizaţiei.
           Este adevărat că, pentru orice fiinţă umană, instinctul personal dar şi o lungă educaţie, valori morale şi religioase, precum şi tabu-uri, venite din trecut sau unele achiziţii recente, au inhibat această pasiune de a ucide, de a lua viaţa semenului său. Or, o întreagă propagandă de război a repetat până la saturaţie că vechiul comandament creştin, „Să nu ucizi !“, nu numai că nu mai este valabil în cadrul marii confruntări, că este oarecum suspendat, ci că, dimpotrivă, a lua viaţa inamicului nu-i deloc păcatul grav, păcatul de moarte, unul din cele 7 păcate capitale, ci dimpotrivă, să-ţi ucizi, să aneantizezi adversarul este o faptă glorioasă, apreciată de concetăţeni şi remunerată cu glorie simbolică, este privită ca cea mai aducătoare de glorie faptă în viaţa unui individ. Ca atare, luarea vieţii unui semen a fost dezinhibată de toate preceptele creştine, cumva suspendate pe timpul războiului, – bisericile fiind şi ele implicate în joc, fiecare în propria sa tabără –, iar astfel eliberaţi de prejudecăţi şi tabu-uri ancestrale, unora dintre combatanţi a început să le placă această vânătoare licită de oameni, „vânătoarea“ de semeni.
           Mai mult, acest discurs era perceput şi ca o puternică afirmare a masculinităţii, a curajului şi virilităţii. Avem un adevărat clişeu, repetat până la saţietate, că experienţa războiului întăreşte bărbăţia masculină şi curajul, că războiul transformă tinerii adolescenţi abia ieşiţi din pubertate în bărbaţi curajoşi şi bravi etc., etc. Ca atare, unii dintre vechii combatanţi, supravieţuitori ai războiului, nu s-au oprit aici. Dimpotrivă, a început să le placă. Se adaugă acestora reprezentanţi ai tinerelor generaţii care datorită vârstei nu au făcut războiul, dar care l-au trăit privindu-l de acasă, cu regretul de a nu fi putut participa la marea încleştare, care avea mai ales pentru tineri (elevi, liceeni, adolescenţi în general) dimensiuni de epopee. Or, tocmai pe unii din reprezentanţii acestor generaţii îi vor reîntâlni, câţiva ani mai târziu, întărind rândurile a tot soiul de bund-uri şi mişcări animate de o violenţă de masă. Mai ales în naţiunile înfrânte în război, o imensă frustrare şi ideea revanşei au alimentat masiv această aplecare spre violenţă. Se naşte acum, în imediatul post-războiului, o nouă formă de violenţă, prezentă doar sporadic înainte, datorită propagandei anarhiste: anume, atentatul politic şi terorismul modern, ca fenomene de masă.
          Atentatul politic şi terorismul modern vin să contrazică întregul efort de disciplinare şi de control al violenţei de care vorbeşte Norbert Elias, şi pe care întreaga modernitate s-a străduit să-l pună în operă. Cu marele război, pare că indivizii au re-descoperit gustul pentru violenţă, dar nu pentru orice fel de violenţă (deoarece violenţa banală şi cotidiană, violenţa fapt divers a subzistat mereu în marginile oricărei societăţi moderne). Este vorba de asasinatul politic şi de o întreagă violenţă politică care se impune în viaţa publică a statelor interbelice. Şi istoria este de-acum cunoscută. Toată această propensiune pentru violenţă a marcat cu asasinate politice răsunătoare deceniile interbelice şi va conduce la cel de-al Doilea Război Mondial, douăzeci de ani mai târziu.
          Mai mult chiar, apar acum, în imediata posteritate a războiului, ideologii noi, ideologii radicale, ideologii care fac apologia violenţei…, ideologii care, aşa cum se cunoaşte, nu se vor opri deloc la vorbe.
          Şi iată-ne ajunşi, cumva pe nesimţite, în noua lume a secolului XX, din care încă, se pare că nu am ieşit…, dimpotrivă, lucruri grave şi tulburătoare se pare că sunt în faţa noastră.
 

Toader Nicoară

Omul şi moartea în Marele Război. Atitudini şi comportamente

» anul XXVIII, 2017, nr. 2 (321)