Dacism, tracomanie şi roman „geto-dacic“

Cristian Vasile

          Vorbeam într-un număr precedent despre rolul pe care l-au avut – încă de la începutul anilor 1970 – anumite „întâlniri speciale“ ale lui N. Ceauşescu cu promotori din străinătate ai tracismului. Ceauşescu era deja într-o predispoziţie naţional-stalinistă şi îşi asumase orientarea dacistă.
          Anul 1977 a fost un moment de exacerbare naţionalistă şi ca efect al mişcării Goma (care era de fapt şi o platformă civică propunând libertăţi şi drepturi ale omului în locul diversiunii autohtoniste). La 26 mai 1977 Ceauşescu a pus un accent şi mai mare la conferinţa naţională a scriitorilor pe necesitatea dezvoltării romanului de inspiraţie istorică, mai ales în contextul unui an cu totul special (1977), când se celebrau evenimente majore de la: 1877 (Independenţa), 1907 („marea răscoală ţărănească“), 1947 (proclamarea Republicii). Însă, mai important, Ceauşescu a descris propriul său orizont de aşteptare, amintind restanţele scriitorilor la capitolul roman istoric (romanele istorice puteau şi trebuiau să dezvolte în voie falsele mituri create de propaganda de partid): „vom sărbători în 1980 împlinirea a 2050 de ani de la formarea primului stat centralizat dac, care a avut un rol de seamă în dezvoltarea ulterioară a vieţii şi a societăţii pe aceste meleaguri. De atunci şi până în zilele noastre s-au succedat atâtea şi atâtea evenimente mari, dintre care unele au fost redate, iar altele aşteaptă să fie înfăţişate, într-o manieră artistică cât mai plăcută, glorificând minunatele tradiţii de luptă pentru neatârnare, pentru independenţă, pentru o viaţă demnă, liberă a poporului nostru“ (N. Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, vol. 14, p. 428-429).
          Chiar înainte de conferinţa scriitorilor din mai 1977 se poate vorbi de o literatură istorică mai mult sau mai puţin contaminată de tracomanie sau dacism, având o cheie politică; dar este vorba mai degrabă de poezie. (La începutul lui 1977, Mihai Beniuc, spre exemplu, dedică o serie de poezii diverselor figuri istorice, de la regii daci până la voievozii medievali; în poemul „Arheologie“ publicat în România literară, la 13 ianuarie 1977, apar: Burebista, Decebal şi Zalmoxe. Dincolo de conformism tematic, nu rezultă foarte clar transpunerea liderului din anii 1970 în trecutul îndepărtat.) Alţi autori au depăşit acest prag şi l-au comparat pe Ceauşescu cu Burebista, ba chiar au sugerat un soi de filiaţie: „El [Ceauşescu] are în cuvânt pământ/ Străromânesc cu râuri reci/ Din Burebista izvorând/ Râurile ţării lui întregi“ („Luminătorul“, Flacăra, 26 ianuarie 1978). Cu toate acestea, poezia nu avea monumentalitatea prozei.
          Din perspectiva lui Ceauşescu, o restanţă majoră rămânea un roman – marele roman – despre Burebista, despre un rege al geto-dacilor care să semene cumva cu Ceauşescu; sugestia oferită de secretarul general fiind aceea că amândoi au apărat „fiinţa proprie a poporului nostru“. Se subînţelegea că era vorba în linii mari cam de acelaşi popor, fie ei românii de la 1977, fie geto-dacii din urmă cu aproape 2050 de ani. Acesta este contextul în care romanul geto-dacic – dimpreună cu scenariul de film (Burebista, 1980, scenariu: Mihnea Gheorghiu) –, cu aluzii la prezentul politic, a fost încurajat. Dar tracomania şi dacismul – asumate oficial – nu pot fi înţelese fără a vorbi despre începuturile anilor 1970 sau măcar despre obsesia „antiimperialistă“ a lui N. Ceauşescu. În discursurile lui întâlnim o condamnare generală a imperialismului, indiferent că este occidental (american, cu precădere), habsburgic, roman (cel sovietic este şi el criticat, deşi cu intensităţi diferite şi aluziv). A reluat tema nocivităţii „dominaţiei imperialiste“ şi în cuvântarea ţinută la adunarea populară de la Alba Iulia, din 28 mai 1975, când declara că: „trebuie să spunem cu tărie că păstrarea acestor legături şi comunităţi [între Ţara Românească, Moldova, Transilvania şi Dobrogea, n.n.] nu ar fi fost posibilă dacă între toate aceste teritorii, între populaţia care a locuit de milenii aici, nu ar fi existat o strânsă unitate din toate punctele de vedere. E bine să spunem aceasta acum pentru a lua aminte şi anumiţi istorici care preamăresc dominaţia imperialistă, cotropirea popoarelor şi care încearcă să jignească naţiunea română“ (România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, vol. 11, p. 692).
          Pe de altă parte, N. Ceauşescu a dorit să se dezică de socializarea sa politică stalinistă şi dejistă, însoţită de asumarea unor concepte istorice false sau măcar discutabile, aplicate istoriei României („România burghezo-moşierească – stat imperialist“; „caracterul imperialist al participării la Primul Război Mondial“ etc.) şi şi-a rescris propria biografie politică. Ceva mai târziu, atunci când i s-a decernat titlul de doctor în ştiinţe politice şi economice, la 25 ianuarie 1978, a pretins că în anii 1950 ar fi criticat tezele promovate în şcolile de partid care acreditau ideea că România de la finele secolului al XIX-lea şi de la începutul secolului XX ar fi fost stat imperialist. Totuşi, în acord cu o publicistică politico-istoriografică îndoielnică, Ceauşescu a rămas cumva ataşat percepţiei că inclusiv Imperiul Roman a fost un simbol al imperialismului, iar rezistenţa opusă de daci cuceririi şi romanizării poate fi considerată un fel de prefigurare a hotărârii, strict contemporane, a RSR de a se opune URSS.
          Mihaela Grancea, care a sintetizat recent evoluţiile de la finele anilor 1970 şi până în postcomunism pe frontul tracomaniei şi al dacismului, a surprins faptul că noul impuls al dacismului din perioada 1977-1987 intervine într-un context cultural şi politic marcat de hotărârea plenarei CC al PCR din 26-27 octombrie 1977 de a celebra, în 1980, „2050 de ani de la crearea primului stat dac centralizat şi independent, condus de Burebista“ (M. Grancea, „Dacismul şi avatarurile discursului istoriografic postcomunist“, Studia Politica, 1/2007). De fapt, încurajările oficiale au fost ceva mai timpurii, iar Plenara partidului unic din octombrie 1977 doar a formalizat îndemnurile-porunci ale lui N. Ceauşescu adresate în special scriitorilor şi istoricilor.
          Ideea lui Ceauşescu formulată în 1975 privind existenţa unui „stat daco-roman“, nu a provinciei Dacia a Imperiului Roman, avea să se extindă şi în trecut – spre epoca lui Burebista, simultan cu stimularea fără precedent aproape a cercetărilor despre traci. Ceauşescu a adresat, la 5 septembrie 1976, chiar un mesaj participanţilor la congresul internaţional de tracologie de la Bucureşti. El a operat aici – citând trunchiat din Herodot – un soi de falsificare prin omisiune care avea să facă apoi carieră.

 

 

Cristian Vasile

Dacism, tracomanie şi roman „geto-dacic“

» anul XXVI, 2015, nr. 6 (301)