Un „exerciţiu de admiraţie“ ratat al lui Cioran

Alexandru Seres

          Printr-o ironie a sorţii, Cioran, cel care a scris aproape exclusiv despre sine însuşi, a obţinut cel mai mare succes al „carierei“ sale cu o carte despre alţii: ignorat aproape complet de marele public, dă lovitura în 1986 cu Exerciţii de admiraţie, volum în care adunase câteva portrete publicate de-a lungul timpului prin periodice.
          Mult timp, Cioran a ezitat să scrie despre contemporanii săi: „Timpul lăsat trecerii noastre prin lume e prea scurt ca să-l irosim cu altceva decât cu noi înşine“, încerca el să se justifice.  Presat din toate părţile de obligaţiile vieţii literare (pe care de altfel face tot posibilul să le evite, refuzând premii, interviuri şi chiar participarea la lansarea propriilor cărţi), în martie 1967 notează: „Dacă n-aş şti să mă protejez, mi-aş petrece timpul scriind despre contemporanii şi, mai grav, despre prietenii mei. Am refuzat să scriu despre Paulhan, despre Michaux, iar acum despre Beckett. Nu pot vorbi despre scriitori ale căror merite sunt aproape unanim recunoscute. La ce bun să scriu despre cineva pe care l-am înţeles?“
          Nu se poate însă sustrage la infinit solicitărilor presei. În primăvara lui 1970, la insistenţele lui Jacqueline Piatier, după un refuz iniţial, acceptă să scrie pentru Le Monde un articol despre Roger Caillois; după cum mărturiseşte în Caiete, o face ca să nu pară meschin în propriii săi ochi, căci Caillois, căruia i se solicitase cu un an înainte să scrie despre Cioran, refuzase.  Peste puţin timp, aceeaşi Jacqueline Piatier îi solicită un articol despre Samuel Beckett; Cioran nu mai are puterea să refuze, mai ales că era vorba despre un prieten pentru care nutrea o mare afecţiune – şi care, doar cu puţină vreme în urmă, fusese recompensat cu Premiul Nobel. Astfel că, imediat după data de 31 mai, găsim următoarea însemnare în Caietele sale: „M-am dus la Le Monde, să corectez şpalturile articolului meu despre Beckett, care mi s-a părut slab“.
          Aici se impune să facem o precizare. În ediţia franceză a Caietelor, o notă de subsol precizează că articolul din Le Monde este „Beckett, quelques rencontres“, care avea să apară ulterior în Exerciţii de admiraţie; ediţia românească a Caietelor reia întocmai această notă. Ea este însă greşită, la mijloc fiind o confuzie – sau poate lipsa de informaţie a editorilor: în numărul din 13 iunie al Le Monde (mai precis în suplimentul literar al ziarului, Le Monde des livres) apăruse un cu totul alt articol al lui Cioran decât cel care avea să fie inclus în volumul din 1986. Este vorba de „Beckett, ou l’horreur d’être né“ [Beckett sau oroarea de a te fi născut], care n-a mai fost reluat ulterior în niciun volum – et pour une bonne raison. Căci iată ce îşi notează Cioran pe 13 iunie, chiar în ziua apariţiei articolului său: „Seară cu Suzanne B. [soţia lui Becket, n.n.]. Am sentimentul că articolul meu despre Sam i-a displăcut acestuia. Şi într-adevăr, nu e bun. Oricum, mă simt vexat, ca în faţa unui refuz… Revenit acasă istovit, disperat“.  Reacţia sa în urma acestei descoperiri dramatice pentru el este una tipică: „Hotărâre «importantă»: să nu mai scriu niciodată în «ziare»“.  Nu doar că nu va mai scrie în ziare, dar nici nu va mai relua acest articol în volum. Va scrie în schimb, peste câţiva ani, un altul; acesta, în mod neaşteptat, nu va apărea în La Nouvelle Revue Française (unde, la solicitarea lui Jean Paulhan sau a lui Marcel Arland, îşi publica unele dintre scrierile sale), ci într-o altă revistă celebră a vremii, Partisan Review, care apărea la New York. Astfel că bine-cunoscutul articol al lui Cioran „Beckett, câteva întâlniri“, e publicat întâi în engleză, în numărul 43/2 din 1976 al revistei, purtând titlul „Encounters with Beckett“ (traducerea fiind realizată de Raymond Federman şi Jean M. Sommermeyer), înainte de a fi inclus în volumul Exerciţii de admiraţie.
           Dar ce conţinea articolul lui Cioran din Le Monde despre Beckett? Titlul ales de Cioran, „Beckett, ou l’horreur d’être né“, reflectă mai degrabă propriile sale obsesii – căci să menţionăm faptul că, în această perioadă, Cioran începuse să fie preocupat de „neajunsul de a te fi născut“, tema viitoarei sale cărţi, despre care mărturiseşte că „puţine obsesii m-au stăpânit cu asemenea forţă“.  Articolul în sine ar fi trebuit să fie prilejuit de apariţia primului roman în franceză al lui Beckett, scris în 1946 şi rămas inedit – Mercier et Camier, care a fost publicat de-abia în 1970, la Éditions de Minuit, alături de o proză scurtă, Premier amour. Sarcina de a scrie despre acest eveniment literar şi-o asumă Jacqueline Piatier, căci Cioran alege să ignore cu totul prilejul editorial, scriind despre teatrul lui Beckett. Se afla probabil încă sub influenţa revizionării, după 15 ani, a piesei Aşteptându-l pe Godot, despre care afirmase, la 11 martie: „Piesă desăvârşită. După cincisprezece ani, a rămas la fel de proaspătă“.  E semnificativ în acest sens şi faptul că, în aceeaşi lună, urmărind un actor irlandez care a dat un recital Beckett timp de două ore, fusese surprins de „afinităţile dintre Weltanschauung-ul lui Sam şi al meu“.  Nu e de mirare, aşadar, că, şi în acest exerciţiu de admiraţie din Le Monde, în modul său caracteristic, Cioran ia universul beckettian drept cadru pentru a-şi expune ideile legate de sinucidere, moarte şi, mai ales, de recent descoperitul neajuns al naşterii: „On n’est libre qu’en vivant comme si l’on n’était pas né, comme si, dans l’hypothèse d’un choix antérieur à l’existence, on avait articulé un non sans équivoque. Quand on s’est pénétré du désastre de la naissance, toute attente est une attente sans objet. [...] le «paradis», quintessence et symbole de toute attente, n’est guère imaginable que dans l’espace d’avant la naissance, d’avant l’histoire, et même d’avant l’être“ (Nu eşti liber decât trăind ca şi cum nu te-ai fi născut, ca şi cum, în ipoteza unei alegeri anterioare existenţei, ai fi pronunţat un nu fără echivoc. Când ai fost pătruns de dezastrul naşterii, orice aşteptare este una fără obiect […] „paradisul“, chintesenţă şi simbol al oricărei aşteptări, nu poate fi imaginat altfel decât în spaţiul dinaintea naşterii, dinaintea istoriei şi chiar dinaintea fiinţei – traducerea mea, Al. S.) De-abia când i se dă de înţeles că lui Beckett nu i-a plăcut articolul său Cioran realizează că ceva nu e în regulă, decretând fără să stea prea mult pe gânduri că textul nu e bun şi că nu va mai scrie niciodată în ziare.
          În realitate, chiar dacă poate fi considerat un exerciţiu de admiraţie ratat, „Beckett, ou l’horreur d’être né“ confirmă, asemenea majorităţii textelor care formează volumul Exerciţii de admiraţie, intenţiile dintotdeauna ale lui Cioran, exprimate succint şi în următoarele rânduri din Caiete: „Întotdeauna am citit doar pentru a găsi în trăirile altora ceva care să mi le explice pe ale mele. Trebuie să citeşti nu ca să-l înţelegi pe altul, ci ca să te înţelegi pe tine însuţi“.

 1. Exerciţii de admiraţie, ediţia a II-a, Bucureşti: Humanitas, 1997, p. 93.
 2. Caiete, vol. II, Bucureşti: Humanitas, 1999, p. 191.
 3. Ibidem, vol. III, p. 161.
 4. Ibidem, p. 181.
 5. Ibidem.
 6. Ibidem, p. 182.
 7. Ibidem, p. 202.
 8. Ibidem, p. 165.
 9. Ibidem, p. 174.
 10. Ibidem, p. 203.

 

Alexandru Seres

Un „exerciţiu de admiraţie“ ratat al lui Cioran

» anul XXVI, 2015, nr. 6 (301)