Literatura europeană premiată

Ovidiu Pecican

          După cum spune o prezentare publică, „Premiul pentru literatură al Uniunii Europene“ se acordă unui scriitor „emergent“ – aflat pe calea afirmării deci – pentru a se pune în valoare literaturile din interiorul UE, pentru a face să circule în interiorul acestei entităţi, dincolo de frontierele propriei limbi şi ţări, cărţile purtătoare de valoare literară relevantă pentru Europa. El este un premiu finanţat prin programul „Cultura“ şi se acordă începând cu anul 2009.
          Făcându-se ecoul acestei iniţiative, dar interpretând-o într-un mod propriu, Casa Cărţii de Ştiinţă, editură clujeană cu o istorie exclusiv postdecembristă, dar numărând importante reuşite şi fiind servită, în timp, de o serie de scriitoare şi scriitori clujeni (criticul literar Irina Petraş, eseista Iosefina Batto, poeta Flavia Teoc, poeta Olga Ştefan, poetul Andrei Doboş, poetul Laurenţiu Malomfălean ş.a.), şi-a inaugurat, la rându-i, o colecţie de „Literatură europeană contemporană“, în interiorul căreia îşi găsesc locul, cel puţin până acum, cărţi deţinătoare de premii prestigioase.
          Astfel, Ultima Conferinţă – volum deţinător al Marelui premiu pentru roman al Academiei Franceze pe anul 2008 – de Marc Bressant aduce sub ochii cititorului paginile de jurnal ale unui diplomat implicat în sfârşitul Războiului Rece şi în căderea sistemului comunist, care visează să fie numit ambasador la Belgrad. Conferinţa menţionată în titlul cărţii, cea Est-Vest din septembrie – decembrie 1989, are loc la Londra şi marchează ultimele acorduri ale unui final de lume şi inaugurarea celei care urmează, promiţătoare şi ambiguă.
          Emmanuelle Pagano a primit Premiul UE pentru literatură pe anul 2009 cu romanul Adolescenţii troglodiţi. Autoarea şi-a publicat cartea în 2007 şi a impresionat prin delicateţea şi nuanţarea melancolică şi reflexivă a poveştii ei despre Adèle, conducătoarea autobuzului care colectează copiii din zone de locuire izolate, pentru a-i duce şi a-i aduce de la şcoală. Scrisă la persoana întâi, în forma unor notaţii intime, cartea a fost socotită o autoficţiune fermecătoare.
          Romanul Acţiunea al suedezei Sara Mannheimer a primit Premiul UE pentru literatură în 2012 pentru o naraţiune unde cărţile dintr-o amplă bibliotecă personală rămân implicate în procesul formării unei tinere fără a fi propriu-zis citite. În fapt, cea care pare să conteze este proximitatea iradiantă a culturii scrise, prezenţa ei fizică, spaţială. Aşternut la persoana întâi, textul ajunge ca, dincolo de mărcile specifice ale subiectului şi ale tratării, să aibă un aer comun cu cele deja amintite, părând să ateste pentru anii apropiaţi un triumf al naraţiunii subiective în defavoarea mult apreciatului odinioară roman aşa zicând obiectiv, cel puţin la nivelul juriilor internaţionale.
          În romanul lui Drago Jančar Azi-noapte am văzut-o, căruia i s-a decernat premiul sloven Kresnik pentru proză în 2011, povestea iubirii acute dintre narator, un ofiţer de cavalerie din al Doilea Război Mondial, şi Veronika devine fereastra prin care se priveşte oroarea stihiei oarbe cu care autorul identifică istoria. Tăvălugul acesteia se manifestă în lichidarea de către partizani, în 1944, a unor nevinovaţi, un cuplu care spera să poată trăi în afara contextului războinic, retrăgându-se într-o casă izolată, în munţi. Şi, evident, cel care istoriseşte faptele vorbeşte în nume propriu, la persoana întâi.
          S-ar spune deci că, urmând exemplul altor edituri, precum Humanitas ori Polirom, specializate parcă în preluarea de best selleruri şi de cărţi premiate şi aducerea lor sub privirile publicului de la noi, editura clujeană Casa Cărţii de Ştiinţă a adoptat filosofia – folositoare, în materie de politici editoriale, adică de marketing – după care premiile, mai cu seamă cele internaţionale, au, statistic vorbind, şanse mai mari de a atrage atenţia cumpărătorului decât cărţile anonime, fie ele scrise şi de autori străini. În ordinea afacerilor această logică se confirmă. Nu întotdeauna însă şi în ordine culturală. Aici lucrurile pot sta foarte diferit şi o carte nepremiată, care a fost neglijată de jurii sau nu a întrunit adeziunea lor, poate însemna un volum de o calitate superioară ori pur şi simplu excelenţa. Nu amintesc iar cazul capodoperei proustiene, respinsă de lectorul André Gide al unei edituri rămase, prin el, inertă cu privire la farmecul timpului pierdut şi regăsit. Dar este lucru ştiut că puţine dintre cele mai novatoare cărţi şi dintre vocile auctoriale cu sonorităţile cele mai inconfundabile îşi găsesc recunoaşterea în formula culturii instituţionalizate.
          Tendinţa editurilor româneşti actuale de a paria pe vocile străinătăţii, justificată în primii ani de după izolarea ceauşistă de tăcerea asurzitoare dinainte, ar trebui atenuată de o atenţie sporită la calitatea scriiturii. Nu poate fi decât o soluţie conjuncturală şi nu cine ştie cât de profesionistă să preiei, ca de la sine înţeles, rodul selecţiei scurte efectuate în altă parte. De ce nu ai crede, ca editor, în egală măsură, şi în judecata criticilor domestici ori a propriilor redactori? Scăpată de sub opresiunea cenzurii ideologice, activitatea editorială din România a rămas să fie făcută aproximativ, în grabă şi cu o vădită aplecare de spinare în faţa verdictelor altora, socotite mereu mai prestigioase decât cele de pe la noi. Şi de ce s-ar fi întâmplat tocmai în acest domeniu altminteri, de vreme ce politica face mereu sluj în faţa noilor stambuluri, iar româna îşi pleacă umilă spatele la marşul triumfal al unei noi limbi hegemonice?
          Poate că politic, comunicaţional şi economic lucrurile au fost tranşate după cum o arată instinctul şi slugărnicia curente. Dar cultural, în niciun caz. Cultura nu este statistică, cel puţin când este vorba de calitate. Ea pariază pe unicitate, pe floarea-de-colţ bine pitită în dosul unei stânci, la mare altitudine.
          Faţă de alte edituri, Casa Cărţii de Ştiinţă face un pas înainte. Luând notă de intrarea, în 2007, a României în UE, ea oferă cititorilor de la noi posibilitatea de a surprinde sunetul noii literaturi europene. Cu alte cuvinte ne aduce tot un acasă, dar din alte proximităţi lingvistice, mediind dialogul, ca şi cunoaşterea reciprocă. Ar trebui menţionat însă că printre premiaţii UE în materie de roman se numără şi doi români: Răzvan Rădulescu cu Teodosie cel Mic (2010) şi Ioana Pârvulescu cu Viaţa începe vineri (2013).
         Una peste alta, traducând mai mult sau mai puţin sistematic producţia recentă de roman european premiată, Casa Cărţii de Ştiinţă permite alcătuirea unui seismograf tipologic şi calitativ al artei romanului în UE, după 2009. Faptul nu este deloc indiferent şi, în felul lui, nu doar că ne racordează şi altminteri la Europa decât prin indici şi parametri matematici, ci îngăduie scriitorilor noştri şi să aproximeze formulele premiabile de roman la nivelul Pieţei Comune de carte, a Schengenului beletristic.
Revenind la cărţile semnalate aici, se remarcă, sub raportul subiectelor lor, că două dintre ele vizează evenimente cu impact internaţional, în timp ce celelalte două au în vedere experienţe prin excelenţă personale, cu o amprentă formatoare. Aceasta arată în mod semnificativ către ce tip de problematizări se îndreaptă atenţia juriilor, presupunând că autorii dornici de recunoaştere s-ar orienta în scrisul lor nu după instinctul şi priorităţile proprii, ci după reţetare omologate. Faptul acesta nu ar fi uimitor în condiţiile în care anumite site-uri relativ prestigioase specializate în scriere creativă recomandă nu originalitatea, ci urmarea modelelor învingătoare în competiţiile literare. Această victorie a logicii marketingului asupra impulsului creator de nou pare dominantă pe piaţa universală de carte actuală şi, chiar dacă ea ar putea face din epoca noastră una de mimetism şi penurie valorică, rămâne să i se constate preponderenţa.

Ovidiu Pecican

Literatura europeană premiată

» anul XXVI, 2015, nr. 6 (301)