O aniversară

Marta Petreu

          În 23 ianuarie a fost ziua Ilenei Mălăncioiu. Am sărbătorit-o în felul meu, adică recitindu-i o carte. Citisem nu demult, poate şi cu gîndul nedus la bun sfîrşit să-l prezint în Apostrof, splendidul volum antologic Trois poètes roumains. Ileana Mălăncioiu, Matei Vişniec, Constantin Acosmei, carte tradusă de Nicolas Cavaillès la Editura Le Murmure, 2013. Acum m-am oprit la o carte cu o înfăţişare mai modestă, cu coperte aspre, căci socialiste, Călătorie spre mine însămi, 1987, despre care nu ştiu dacă a fost sau nu reeditată în ultimul sfert de veac, dar, zic eu, ar merita să fie.
          Cum călătoreşte Ileana Mălăncioiu spre centrul propriei sale persoane?, m-am întrebat. Şi-acum pot să spun oricui: ea se îmbracă într-un costum sport sau, mai bine, într-o rochie foarte frumoasă; merge cu trenul, şi se poate întîmpla, pentru că, vorba aceea, Dumnezeu e mare, să aibă în braţe trupul surorii ei de-aici şi de Dincolo; dar cel mai adesea umblă ca tot omul din satul ei sau din al lui Preda sau din ţinuturile lui Titel – ori din ale mele, mă vîr eu nepoftită în ritual – pe jos; iar cînd merge pe jos, pe distanţe mici, numai cîteva străzi mai încolo, spre casa lui „M.“, se întîmplă s-o însoţească trei cîini vagabonzi din vecini, ba chiar să poată telefona în Lumea de Apoi, folosind vechile numere de telefon din agendă, iar cei căutaţi îi răspund prompt şi-i vorbesc fără nici o mirare dîndu-i veşti despre unul şi altul care au ajuns şi ei acolo, la destinaţie; ba chiar o sună, de-acolo de-unde sînt, „Din acea lume-nchisă cu foarte multe chei“, aici unde ea este. Iar cel mai important lucru, umblă, ca toate preotesele străvechi, desculţă. Ca în splendidul eseu „Urcarea muntelui“, de-o pildă, un prozocoşmar despre care nu ştiu în ce ordine a timpului se află faţă de volumul de poeme din 1985 cu acelaşi titlu.
          Ca-n basmele româneşti, dar nu neapărat feeric, ea însăşi ajunge de mai multe ori „Acolo“, fie cu sora ei moartă în braţe, fie în marea închegată de nord în care toţi pe rînd o să ajungem. Căci nu degeaba are ea linie telefonică directă cu lumea cealaltă. Şi nu degeaba fumul unei ţigări aprinse de un locuitor al celeilalte lumi poate fi inspirat şi văzut din cea a noastră; între lumile astea fiind, presupun eu pe baza acestor mărturii directe, o perdea de timp mai mică decît intervalul de care ai nevoie pentru a fuma o ţigară.
          Călătoria asta a Ilenei presupune şi un instrument magic însă la-ndemînă: cartea, adică volumele scriitorilor români sau universali. Aşa că propriile ei viziuni – fixate în eseuri minuţios construite şi atît de detaliate, încît putem băga mîna în foc că Ileana Mălăncioiu a călătorit spre sine trecînd oleacă prin lumile celelalte, care există, căci, vorba ei: „prea ar fi absurd dacă după aceea nu ar mai fi nimic“ – şi comentariile ei de „cititor talentat“ alternează.
          Avem dovezi că i-a citit frumos pe Emil Botta, Preda, Geo Bogza, Dimitrie Stelaru (eseul ei m-a făcut să-mi amintesc că într-o primăvară de demult mi-am cumpărat, de la „bolda“ din satul meu, cu banii pe care mama mi-i dăduse să cumpăr un cadou pentru o nuntă, volumul înalt, alb, intitulat Nemoarte, plus alte cărţi, iar la nunta cu pricina n-am mai ajuns), Daniel Turcea, Caragiale, Eugen Ionescu, Tolstoi, Thomas Mann, Eminescu, Bacovia, Velea, Sorin Titel, Camus, Dostoievski, D. R. Popescu, Bălăiţă (cel mai bun text despre Lumea în două zile pe care l-am citit vreodată), Sorescu, Augustin Buzura, Ana Blandiana, Eliade, Gogol, Faulkner, Carpentier, Böll, Martínez Estrada, García Márquez, Wickert, Esenin. Şi alţii. Şi a intrat în dialog cu cărţile şi autorii lor, ca dovadă, Bisisica lui Preda pe ea a lovit-o, dar în frunte, iar nu pe Niculae Moromete, sărăcia în care a trăit Emil Bota a umilit-o şi pe ea, chiar şi după moartea poetului, nu numai pe Botta. Şi aşa mai departe.
          Aparte fiinţă se arată a fi Ileana Mălăncioiu: obişnuia să citească cărţile scriitorilor români (şi, culmea, şi-a păstrat năravul pînă astăzi, avem dovezi publicate chiar în Apostrof); iar ceva mă face să cred că le citea de mai multe ori, de atîtea ori de cîte era nevoie pentru a le prinde sunetul particular, laitmotivul auctorial şi misterul cu care ea însăşi intra în rezonanţă. Şi nu se mulţumea să le citească, mai şi scria despre ele, bucurîndu-se din toată inima de fiecare reuşită. Cum face de fapt şi astăzi, pentru că nu o dată am auzit-o bucurîndu-se că a citit o carte bună a vreunui scriitor român contemporan.
          Asta mai zic şi eu călătorie!
          Drept care închei: La mulţi ani, Ileana Mălăncioiu!
 

Marta Petreu

O aniversară

» anul XXVI, 2015, nr. 2 (297)