Lászlóffy Aladár

A deschis seria debuturilor în celebra colecţie Forrás a Editurii Kriterion cu volumul Hangok a tereken (Vocile pieţelor), 1962. Au urmat numeroase volume de poezie, proză, eseu: Színhelyek (Locuri), 1965; Szövetségek (Alianţe), 1970; A hetvenes évek (Anii şaptezeci), 1971; Az ő hangja (Vocea sa), antologie, 1975; A hétfejű üzenet (Mesajul cu şapte capete), 1976; Ledőlési határidő (Termen de prăbuşire), 1985; Keleti reneszánsz (Renaştere orientală), 1993; A repülés a zuhanásban (Zbor în prăbuşire), 1997; Séta két kor között (Plimbare între două epoci), 2013; Héphaisztosz (Hefaistos), 1969, roman; Papírrepülő (Avion de hârtie), 1973, roman; Az ólomkatona hadifogsága (Captivitatea soldatului de plumb), 1975, roman; Szigetvár lakatja (Lacătul cetăţii Sighetului), 1979, nuvele; Svájci határállomás (Staţie la frontiera elveţiană), 1981, nuvele; A Seregek Ura (Domnul Oştirilor), 1998, roman; Botrány Gordiuszban (Scandal în Gordius), 1994, eseuri; A jerikói trombitás (Trâmbiţaşul din Ierihon), 1994. A tradus din poeţi români clasici şi contemporani.

 

Constructorul (Az építő)

 

Mâinile mi se scaldă în vântul cu bucăţi de stei. Rup

bucăţi atât de mari, că nici nu le mai pot scăpa

pe jos. Strămoşii, care pot îndura orice oboseală,

în mine au fost cuprinşi de sfârşeala irepresibilă pentru

călăria de pe faţa pământului, eu nu mă duc mai

departe, dar nici nu mă întoarce din drum vântul acesta

de martie care îmi bate din faţă, din care rup bucăţi

de mărimea unei pietre, de mărimea unei cărţi, a unei

case, a unei patrii. Pentru că sunt din nou puternic.

 

Întunericul dintâi (Első sötétség)

 

Literele cresc cum creşte şi întunericul.

Cel a cărui mână îi dă naştere vrea să fie primul

cititor al textului. Prima lectură e

precum iarba, care se iveşte-n tăcere

pe negrul grădinii după ploaia de aprilie,

prima scriere care apare încet

pe faţa pământului, prima seară, prima linişte

şi prima întunecare, prima presimţire nescrisă

că şi de dincolo de scris vine ceva identic, numai că

ai nevoie de aventura tuturor suferinţelor minunate,

trebuie, între nimic şi nimic

s-a aşternut viaţa.

 

Noapte de toamnă, linişte (Őszi éjszaka, csend)

 

lui Panek Zoltán

 

În tăcere! Se pun pe umblet grădinile.

Duminică dimineaţa pleacă de la ţară la oraş.

Fac o plimbare la Versailles şi la Schönbrunn.

Străbat drumul călăreţilor nomazi întemeietori de ţară.

Ies îngândurate pe Câmpia Mierlei, la Mohács

şi la Cotul Donului.

Se duc să vadă Roma, Lisabona, Philadelphia.

Se duc la şcoală decenii de anotimpuri la rând.

Străbat drumurile tuturor, pomii lucrători, truditori

îl ajung din urmă pe fiecare.

O adevărată provocare. Fac faţă întrecerii.

Şi tot trebuie să se mai găsească vreun exilat care

să poată sta atât de mult pe ţărmul mărilor interioare,

ascultându-le singur murmurul, atât de mult lângă o carte,

un stilou şi lângă un leagăn, atât de mult sub ploi şi fulgere,

sub gheaţă şi sub lovituri de topor,

în şuierul limbilor de foc şi expus poruncilor.

Atunci se transformă în om.

 

Poate veni jocul (Jöhet a játék)

 

Iată, a revenit duminica aceea proaspătă, răcoroasă, însorită

de toamnă timpurie pe care am simţit-o în copilărie.

Doar aşa am putut-o recunoaşte, pentru că altfel

nu mi-aş mai fi amintit-o niciodată. Poate veni jocul.

E aici, acum, această grămadă mare, curată

de frunze sub paşii mei, această grămadă mare

de hârtie curată. Fără bomboane nu învăţ,

aş putea să murmur îmbufnat, dacă aş fi

consecvent. Ştiu, desigur, că încrederea mi-o pot

pune de multe ori în necesitatea clipei în locul

veşniciei. Aşez şi acum, din nou, unele peste altele

cuburile de făurit oameni şi între timp simt

că sunt bătrân pentru menajarea de sine, dar bătrân

şi pentru disciplina necesară punerii la încercare.

Şi între timp simt mâncărime, simt usturime,

şi-s chinuit între timp de mustrări de conştiinţă,

sunt apăsat de sete, de somn, mă doboară

boala şi mă stimulează euforia perspectivei

clipă de clipă arătate; şi între timp

înţelesurile construiesc în sens real şi metaforic

între lagunele trupului şi ale sufletului,

navighează, privesc de pe poduri. Dacă

ar trebui vreodată să decid: dacă asta e

Veneţia sau eu – bineînţeles că aş alege

Veneţia.

 

Strigătul (A kiáltás)

 

Undeva aici, undeva pretutindeni,

undeva şuieră aburi, şuier de vară,

undeva treburile omului dau în clocot, zbârnâie

maşini, mintea face socoteli,

explodează cele zece flăcări ale mâinilor.

De şase săptămâni, pe şine fierbinţi,

călătoresc turişti, fructe, liniştea se înarmează

cu transporturi de carte, peste trei

minute soseşte toamna – acesta e

momentul: conform memoriei, ziua faptelor

eroice ale omului şi ale morţilor dragi,

e act de curaj să-ţi faci planuri şi-i curaj

să-ţi aminteşti de ei, curaj să găseşti

mereu înlăuntrul tău un drapel niciodată

dosit, niciodată înfăşurat, care mă face

– nu-i egoism, ci onoare – să simt

că tu singur nu m-ai trădat niciodată,

nu-i egoism să socoteşti astfel timpul

trecător, în prieteni, în copii,

în zile faste şi în kilometri

de sunet, ale câte unui strigăt

omenesc până străbate drumul

lung până la urechea fiecărui om

şi înapoi.

 

Prezentare şi traducere de Kocsis Francisko