OVIDIU LORENZ, SEPTEMBRIE. RUPEREA APELOR

După Sibiu, calea ferată înainta spre munţii a căror creastă se profila tot mai limpede. Călătoria dura de mai bine de şase ore, în care bătuseră peronul mai multor gări de pe cuprinsul câmpiei Ardealului, cu dealurile şi deluşoarele ei arse înşirate printre văi şi păduri, fusese mai întâi mocăniţa până la Mureş, apoi personalul de Războieni schimbat cu rapidul, în sala de aşteptare din Copşa Mică o femeie în doliu dăduse peste ei cu o mătură ca o coasă, de parcă moartea însăşi venise să-i dea afară, ieşiţi, am curăţenie de făcut, ca şi cum fulgii negri de cocs n-ar fi continuat să se depună deasupra, pe haine, prin piei până la inimi, acceleratul îi lăsase lângă o haltă unde îşi încercaseră norocul făcând cu mâna, pentru a se urca în singura ocazie ce oprise la semnele repezite ale lui Puiu, care, şi el, deşi nu de mult se învrednicise să-şi ia carnetul şi Dacia roşie, a preferat să meargă în recunoaştere. Aşa că din Tălmaciu au cotit la dreapta, în direcţia Sadu. Râu Sadului.

Camionul forestier începu să ia la rând gropile din drumul nepietruit, şi adevărul era că o maşină de genul acela, cu remorca pentru buşteni ataşată, era cum nu se poate mai nimerită pentru ce-i aştepta. Cu mâna pe burtă, ea se înghesuise la mijloc, imobilizată între cei doi bărbaţi, între coatele şi coapsele lor pline, străinul văzându-şi de treabă nesinchisit, al său atenţionând-o când la orizont se profila o cavernă mai sănătoasă, vezi că vine, şi hop, treceau peste. Încet, pe nesimţite s-ar putea spune dacă nu am ţine cont de mişcările infinitezimale pe care gravidă se învaţă cu timpul să le înregistreze ca pe ceva preţios, aruncând la intervale tot mai neregulate câte-o privire în treacăt spre rotunjimea pântecului – aşa cum îl poate vedea prin scobitura dintre sâni, razant peste inimă –, burta i se bombase la dimensiuni aproape nebănuite. Asta făcea şi acum, în timp ce era mângâiată pe scaunul incomod, continua să crească, nu înceta să se umfle, stătea să crape în orice moment, ca un aluat care, după ce fusese frământat minute în şir, dospeşte ameninţând să dea pe dinafară din clipă în clipă. Preţ de una, femeia văzu mogâldeaţa acolo, între picioarele ei. Dar nu. Copilaşul să facă bine şi să vină la termen, să nu îi dea peste cap socotelile. Mai întâi să se acomodeze cu gazda, cu locurile, să meargă până la şcoală, să le spună acolo că ea nu rămâne, să fie pregătită, şi apoi va fi bine-venit.

Se gândea la toate astea când, brusc, aşa cum se întâmplă întotdeauna lucrurile dacă le dai pe urmă crezare, după ce lăsase în spate Sadu, camionul se puse pe claxonat şi, neavând ce face, opri. Pe mijlocul drumului, într-o baltă de soare, plutea ceea ce, la prima vedere, părea un câine de stână dintre cei uriaşi. Tolănit de-a latul cât era de lung – şi era, har Domnului, căci, măsurându-l din ochi, femeia îi dădu peste un metru –, căsca de mama focului, dezvelindu-şi colţii strălucitori. În lumina amiezii târzii, era un leu tânăr încă nepus pe fapte, cu coama în creştere. Hai du-te, striga Puiu la el, dă-te la o parte, nu sta în drum. Venindu-şi în fire, dulăul, sau mai bine zis acel baraj natural pus acolo de cineva neştiut, ca un punct de trecere, se urni câteva labe mai încolo, unde lumina era filtrată de coroanele pe jumătate îngălbenite ale copacilor, şi atunci femeia putu să-l admire, alb, fantomatic. Părea că şi el o recunoaşte de undeva, din trecut sau din viitor, şi o lătră scurt, ca o vestire că va urma.

Într-adevăr, la scurtă vreme după ce o luară din loc, ditamai camionul începu să se hurduce întocmai ca o căruţă hodorogită, semn că intrau pe teritoriul administrativ al unui loc rupt de lume. Fără să fi prins de veste, erau însoţiţi acum de un râuleţ care îşi vedea şi el de drum, aşa cum putea, în sens invers, izvorât din aceeaşi creieri ai munţilor înspre care se îndreptau ei cu atâta nehotărâre. Căci mergeau spre izvoare.

Apoi, micul râu dispăru, furişându-se ca un hoţ la drumul mare prin spatele curţilor şi caselor oamenilor, dacă oameni locuiau înapoia acelor porţi înalte. Coborâră în faţa uneia pe care cel mai bine ar fi putut-o caracteriza adjectivul mândră. Se vedea mâna unei femei înfipte punând piciorul în prag şi picioarele unui bărbat făcându-i pe plac. Totul era ca la carte, zugrăveala, geamurile, perdelele cusute de mână, firele de iarbă de dinaintea porţii late, şi nu mică le-a fost celor doi mirarea când uşa se deschise şi din spatele ei se ivi taman femeia pe care şi-o închipuiseră, gătită de sărbătoare, în ie, catrinţă şi tot tacâmul, aşa cum îi fusese transmis din moaşe-strămoaşe. O femeie dintr-o bucată, ca o pirogă cioplită dintr-un singur copac. De la ea aflaseră încotro vine şcoala şi se îndreptară numaidecât într-acolo. Pentru că mama cu pruncul nu venise să stea. Intraseră amântrei, cu tată cu tot, în biroul directorului care tocmai se pregătea să plece, şi oricât se milogise tânăra femeie, nu obţinu dezlegare, prea era legat totul cu aţă roşie de la partid citire, lasă că vă ştiu eu, nu pleci nicăieri, naşti aici dacă trebuie, ce, nu îi fi prima, ia fă-te-ncoa să te văd mai bine, tu nici n-ai burtă, copilă, tu n-ascunzi nimic înăuntru, hai, nu mă lua cu vraja că nu-s de ieri – cuvinte ce se vor întipări acolo, adânc în memorie, ca într-o carne macră, ca într-o piatră seacă, şi vor fi gata oricând să iasă la iveală dacă vreun copil, peste ani, va dori să ştie cu lux de amănunte cum a decurs totul.

Aşa că până la urmă stătuse. Puiu avea să rămână peste noapte cu ea la leliţa Ana, care o primise. Înainte de culcare, răsfoi Biblia veche de la căpătâi şi deja dormeau chirciţi unul într-altul în camera dinainte când, la puţin timp după ce orologiul din perete bătu miezul nopţii, femeia visă. La început au fost mama şi tata, îşi începuse preotul satului predica. Moaşa solomonară, cu un ochi mai sus decât celălalt, ca şi cum s-ar fi mirat fără încetare de câte ceva, se înfăţişă în pronaos tocmai când, uitându-se mai atentă din pragul pe care stătea înlemnită, i se năzări că sub odăjdiile din faţa altarului se ascunde directorul şcolii. Se frecă la ochi şi ascultă mai departe:

– Joia, Dumnezeu a făcut cei doi luminători: unul mai mare pentru cârmuirea zilei şi unul mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele. Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul şi să despartă lumina de întuneric. Apoi a mai zis Dumnezeu multe şi totul s-a făcut după voia lui, şi oricum o întorcea mereu vedea că e bine. Şi a fost aşa şi pe dincolo. De-acuma poţi naşte, fătucă. Imediat ce răsare pe cer lună nouă, mai neagră şi decât cerul. Şi stelele. Azi-mâine încep să mişune de vietăţi apele.

A doua zi, pe 4, tânăra femeie îşi luă rămas-bun de la Puiul ei, rămânând să îl sune de la oficiul poştal. În dimineaţa aceea, leliţa îi povesti cum a fost ea, Ana Florii, muiere dintr-o bucată la tinereţe, cum îşi demolase ea casa în absenţa bărbatului dus cu treburi în munţi. Apoi, acomodându-se cu locurile, noua profesoară de limba şi literatura română – ştia deja tot satul – se luă şi se duse în susul apei. De capul ei, cu toate atenţionările gazdei. Nu te duce sângură, doamnă. Te-i întâlni cu vreun câine de pe la stână şi n-a fi bine. Ca şi cum în sfatul femeii de cincizeci de ani, mai ştiută, s-ar fi ascuns de fapt un îndemn, femeia de douăzeci şi cinci ascultă de acesta din urmă. Ce şi căuta ea aici, departe de mama ei, pe care o lăsase ca o stană de piatră în poarta casei părinteşti în urmă cu o săptămână, ce trecuse nu ca o săptămână, ci ca un an? Era captivă acolo, în inima munţilor, cum se necăjea deja s-o repete, la mila acelei femei zgrunţuroase care ştia una şi bună: să moşească fiecare minut al zilei în aşteptare de nou-născuţi bătându-i la uşă. Habar nu avuse de asta când o alesese de gazdă. Părea că totul în jur conspira la cât mai rapida şi fără de zăbava desprindere a pruncului său din pântec. Nu ştia unde să fugă şi, în acea amiază de început de septembrie, dintre toate locurile şi cotloanele câte erau pe faţa pământului, către izvor s-a găsit să se-ndrepte, ca şi cum, în sinea ei tot mai aburcată la suprafaţă, şi-ar fi spus, în sfârşit, fie.

Luase o fetiţă de însoţitoare şi povesteau pe uliţa pustie, mergând agale, când soarele tocmai trecea prin dreptul locului. Atunci, de pe mal, munţii îi par mai înalţi. Se priveşte în oglinda apei, spartă ici-colo de câte un bolovan, şi brusc aude un lătrat. Luciul se face fărâme şi mii de cioburi se năpustesc în pântecul pe care şi-l acoperă iute cu mâna. Degeaba, căci simte cum se repercutează undele tăioase, ca nişte incizii de bisturiu înfipte criminal, pentru a scoate viaţa de acolo de unde se oploşise. Tot mai aproape, lătratul ajunge la câţiva paşi. Când se întoarce, vede câinele. E un dulău alb, fantomatic, un lup ce urlă la luna plină a burţii ei tot mai bombate ameninţând să plesnească din clipă în clipă, să deşerteze acolo încărcătura, balastul acela pe care îl cară cu ea de atâtea luni, făcând-o să atârne mai greu, şi mai greu, pe faţa pământului. Dar nu, dacă se uită mai bine, cu razele de lumină ricoşându-i din creştet, creatura pare un leu în călduri, tot mai înverşunat pe măsură ce spaima creşte ca mercurul în termometru, i se văd colţii, ajunge să îi zărească pentru-a-i simţi gata înfipţi, nu ştie ce să facă, pe cine să cheme, e singură cu fetiţa pe marginea drumului. Aşa că închide ochii. Mâinile îi atârnă, se lasă cu totul în voia sorţii. Ba mai mult, o privire meşteşugită i-ar putea citi o urmă de zâmbet pe buze, în colţ, ca o invitaţie. Nedumerit, animalul, văzând că nu i se acordă atenţie, dispare într-un sfârşit la fel de subit pe cât apăruse. Într-adevăr, când femeia se încumetă să-şi urnească pleoapele de la loc, nu cumva să i se lipească de tot, acolo, pe malul acelui râu de munte repede, nici urmă de câine.

Răsuflă uşurată. Se speriase nu pentru ea, pentru copilă. Ciobănescul de pripas ce le ieşise în cale nu părea să fi fost paznic de oi. Însă problema e alta acum. Pe coapsa interioară i se prelinge un firişor de lichid. Aşa că, după ce lupul sau leul intrase-n pământ, fuge apucată la gazdă. Până seara, un du-te-vino. Cum s-a spălat, cum a tot mers la closetul din fundul grădinii, lângă râu, cum a avut grijă să nu calce pe covorul din casa de sus – nici pe covor, nici pe lângă –, să nu murdărească, apoi cum a început să adune ca teleghidată dantelele de pe masă, da’ ce faci dòmnă, ca şi cum ar fi vrut să le şterpelească. Văzând că nu era de glumă, leliţa merge după doctor şi, când apare, nu-l va uita cât trăieşte, cu asistentul, mai-marele fiind plecat, nò, dumneata te duci afară, c-aicea io-s şăfu’, lasă-mă, domnule, că io am moşât destule muieri, nu, te duci afară, mă leşi pe mine. Ce tu anestezie, vezi-ţi de treabă, o sticlă să sufli în ea, doamnă, până o spargi. Prima dată ea chiar l-a crezut, a tot suflat fără spor, când ar fi trebuit să i-o spargă mai bine în cap – cum ar fi fost? –, apoi a văzut cum bărbatul ia ceva de tăiat, nu tăia, ce vrèi, să mòră copilu’, nò, dă-i drumu’, taie. Şi nu mai ştiú nimic.

Venea pe lume, făptura, cu fundul împins înainte. Pe la unu-doi noaptea, când ora lupului dă să bată. Nici mâr, chemată-i leliţa cu apa şi, când să reteze cordonul, mâna păroasă bagă de seamă că înghiontelile din uter nu se opreau.

–– Nò, da’ ce faci dòmnă, mai slobozi unu? Aşa ceva n-am crezut, că nu se vedea – se pomeni către asistent moaşa. Ni, ni, drăcovenia, cum îl trage pe istalant de călcâi!

Deja nu vă mai puteaţi opune, niciunul. Naştere în neştire, ai scos un prim ţipăt ce se isca de departe, din pieptul în care inima ta mică, pitită între plămâni, tocmai începuse să se-nroşească, pătrundea apoi ca un infractor din sânge în alveole, făcându-şi loc pe urmă în bronhiole, bronhii, trahee, de parcă ar fi forat într-o carieră de plumb, ca să ţâşnească în cele din urmă la suprafaţă într-o jerbă multicoloră.

Cât ajutorul de doctor continua să-şi vadă de treabă – mai rămânea să raşcheteze locul, să şteargă orice urmă de-a vreunei treceri pe-acolo, să se spele de toate pe mâini –, în camera cealaltă, pe cerga purpurie gângureau două fiinţe. La lumina lumânării, leliţa vă desluşea limpede. Unul avea părul negru şi pielea rozulie. Celălalt, un puf roşu pe cap şi acolo jos, iar învelişul ca dat cu var. Ce s-a-ntâmplat pe urmă ţine de acele jocuri ale sorţii când albul se face negru şi invers. În câteva ore se crăpa de ziua a cincea.

(fragment de roman, pentru care autorul a primit în 2021 bursa de creaţie literară pentru tinerii scriitori a Uniunii Scriitorilor din România)