CONSTANTIN CUBLEŞAN, POEZIA INTROSPECŢIEI

Ajuns la o vârstă – nu neapărat una crepusculară –, o vârstă de la care devine tentat să privească în urmă, să-şi recapituleze urmele pe care le-a lăsat prezenţa sa în scurgerea vieţii, dar, mai mult, tentat (obsedat) să privească în sine („încep să mă tem tot mai mult de liniştea interioară“), Liviu Ioan Stoiciu scrie o poezie dramatică în contemplarea sinelui, conştientizând „un timp al introspecţiei“, în care se autoanalizează („vorbesc numai cu mine“), răscolindu-şi propriile trăiri într-un soi de recluziune interioară, în care se simte singur, ori numai însingurat, răscolind „pustiul cel mai dinăuntru“. Şi-a creat un alter ego, cu care conversează, pe care îl îndeamnă la diferite acţiuni, pe care îl interoghează şi îi cercetează (sondează) intimităţile etc, de fapt dialoghează astfel cu sine însuşi („De fapt sunt tot eu“) căutând a se înţelege mai bine şi mai profund: „În afară să te vaeţi, mai ştii şi altceva?/ Puţină decenţă! Ia te uită cine vorbeşte./ Închide gura, fraiere, dă-ţi arama pe faţă, dă ziua înapoi,/ hai să-ţi vezi de aproape disperarea,/ iubirea e făcută pentru cei vrednici de laudă!“ (Îndrăgostit). Limbajul e teribilist şi caracterizează atitudinea refractară faţă de vreo condiţie existenţială edulcorată. Situaţie în care poezia devine o severă autocaracterizare, biograficul constituind substanţa reală a întregului volum Luare aminte (Grupul Editorial ROCART, 2022): „Retras în această pustie a sufletului. Îşi/ târâie zilele pe de lături, rar intră în rezonanţă cu câmpul/ celorlalţi. Şi când intră în rezonanţă, nu durează,/ sunt contacte pline de emoţie, de moment, după care/ rămâne şi mai nesigur pe el. A tot sperat că aşa e normal (…) Numai că totul e o păcăleală, şi-a risipit/ norocul crezând că are ceva/ important de transmis şi de aceea trebuia să se chinuiască,/ să fie dat cu capul de pereţi. Trecând/ dintr-o lume în alta“ (Cu ce s-a ales).

Lirica e colocvială, polemică, autoreferenţială prin metafora dublului care apare ca o mască în dosul căreia se poate autoflagela cu anume exaltare cinică: „Aceeaşi slăbiciune. Mă consum în tăcere, în/ singurătate, am scăpat demult de grăsimi, mă tot subţiez,/ aş putea fi acum întins pe pâine. Adevărul e/ că nu-mi mai doresc decât să/ rămână misterul după mine… Din 2005 nu mai aud decât/ nişte bubuituri ciudate dinlăuntru. Sunt/ nemulţumit şi nefericit. Nu mai vreau să ştiu ce mi/ se întâmplă, nici de ce. Mi se pare normal/ să merg mai departe pe drumul meu“ (Răsună o voce feminină în mine).

Lirismul cultivat de Liviu Ioan Stoiciu e confesiv, dominat de întrebări fundamentale privind propria existenţă, dramatizându-şi singurătatea: „Eu trăiesc/ dintotdeauna izolat, în fiecare dimineaţă mă/ întreb încotro? Ce fac eu azi cu mine? Ce mai caut pe/ aici? N-am nici un rost, sunt un intrus“ (Ce mai caut). E şi dialogal, cel mai adesea poetul vorbeşte cu câte o persoană pe care însuşi o inventează, o regăseşte în propriul sine, cu o iubită („Ea îl sărută, îl muşcă de buza de jos – vreau sânge!/ Vezi că te muşc şi eu…“ – Un joc) sau cu o altă persoană pe care o regăseşte în anturajul intim diurn: „Ce să fie, mătuşă, m-am despărţit de proasta/ aia fără minte, a trecut un an… Păi, ce,/ s-au terminat femeile pe lumea asta? Găseşte-ţi odată o/ alta! Nu găsesc, n-am noroc la femei./ Că n-ar sta femeile pe marginea şoselei să te aştepte…“ (Te simţi rău). Plăcerea conversaţiei (cu sine însuşi!) se translează în discursuri cu un pronunţat caracter narativ, descriptiv, relatând stări şi situaţii pe care le reconstituie din amintiri, cu o anume nostalgie bravată: „E luat pe sus de coloana de praf, ridicat/ la cer şi trântit la pământ, risipit, adormit, adunat iar/ la loc şi presărat peste Siret, la pod, la/ Adjudu Vechi – praf ridicat de basculanta pe 14 roţi,/ care transportă pietriş? N-au trecut pe aici/ mângâierea şi neajunsul?“ (N-a înţeles nimic din ce a trăit).

Toate aceste bulversante introspecţii se conjugă în jurul angoasei, să zic aşa, provocată de singurătatea pe care o reclamă constant şi care îl determină să reflecteze asupra unei morţi premature care l-ar pândi: „Te temi că mori şi n-ai pe/ nimeni lângă tine, care/ să-ţi închidă ochii? Ce mai contează“ (Nu mai iubi atât). Teribilist îşi caută şi locul de veci, despre care dialoghează, de asemenea, în forul său interior: “Preotul Mănăstirii Pasărea crede că eu tatonez/ terenul, «n-aveţi dumneavoastră bani/ pentru cimitirul ăsta». Nu. Promit să scriu într-un/ testament să fiu îngropat la Adjud, în grădina casei/ părinteşti. Punct. Doamne fereşte, nu vă lasă legea? Nu// sunt singur, dar vorbesc numai cu mine – şi/ nu mă aud. Alo, unde baţi iar câmpii?“ (Mesager). E mai multă linişte în suflet lângă fiinţa iubită (aievea sau dedusă şi ea din propriile-i trăiri lăuntrice?) alături de care cată să amâne gândul macabru al sfârşitului: „te rog, nu-mi mai aminti de moarte, e atâta linişte în jur/ şi pace. Ţi se pare. Ştiu că mi se pare,/ dar de ce să-mi strici cheful? E sâmbătă după-amiază, a rămas/ vreun suflet neretras la el în cuşcă? (…) Îmi ceri să mă întind în iarba/ cosită. Dacă te-aş iubi, ai recunoaşte? Că/ e atâta linişte şi pace pe aici – vino lângă mine, scoate/ cheiţa, întoarce arcul la cosaşi, întoarce/ păianjenii şi ciocănitoarea…/ Sub păducelul înflorit, plin de albine;// doi tâmpiţi. Nu se mai satură, nu se mai pot opri. Facem/ parte din peisaj – alungă-ţi deznădejdea!“ (Atâta înflăcărare).

Poezie a unei profunde nelinişti interioare, lirica aceasta introspectivă, este totuşi remediul pe care îl reclamă Liviu Ioan Stoiciu în mărturisirea ce o face pe coperta exterioară a volumului: „“Am anunţat, la sfârşitul anului 2017, că nu mai scot nici o carte, era o reacţie naturală a mea de dorinţă de izolare, să-mi mai împac sufletul. Au trecut anii şi am luat seama că sunt tot mai dezechilibrat însă, că am nevoie de «un punct de sprijin», pe care nu-l pot avea, previzibil, decât definitivând o carte“. Iată, această carte echivalează astfel cu o exorcizare a pustiului care l-a bântuit într-o vreme şi care s-a tradus în poeme confesive, polemice cu sine însuşi, ceea ce şi face particularizarea scrisului acestuia în peisajul poeziei noastre actuale. O poezie teribilistă în felul ei de a comunica; poezie de paradoxală, nonşalantă scormonire a trăirilor intime („Ce e cu atâta nostalgie la tine?“) – dramatică şi provocatoare contemplare de sine.