ION POP, RECITIRI: POEZIA LUI NICOLAE MOCANU

Versurile din volumul de debut Alarhos (1975) al lui Nicolae Mocanu atrăgeau atenţia asupra unei sensibilităţi şi viziuni lirice de factură „neomodernistă“, în proximitatea scrisului unor echinoxişti de primă generaţie precum Adrian Popescu şi Ion Mircea. El încerca atunci să-şi contureze un mic teritoriu propriu, care putea trimite spre Umbria celui dintâi, carte apărută în 1971 – doar că geografia sa simbolică era situată în climat septentrional, cu gheţuri sugerând puritatea şi un grad înalt de spiritualizare, mai ales că intra în joc şi imaginea emblematică a ochiului, desigur contemplativ. Sonoritatea greacă a numelui din titlu (archos=conducător), cea latină a ţinutului tutelat de această zeitate simbolică (Acarnia, poate „fără carne“, austeră, prielnică contemplaţiei) sunt asociate pentru a sugera şi ceva din starea de spirit şi atmosfera dominante în această lirică ce se consumă în mişcări desenate în linii fragile şi pure, într-un spaţiu de reverberaţii glaciale: „Alarhos din Acarnia – Nord împietrit/ Tatăl lor rătăceşte pe-un munte de gheaţă/ Nu strigaţi – Va cădea – De pe piscuri uimit/ mersul stelelor seara învaţă/ trupul lui existent – purtându-şi eonul/ Alarhos – Acarnia – Orionul“. Ca somnambulul dintr-o poezie a lui Adrian Popescu, ameninţat, la un singur strigăt, cu căderea de pe muchia catedralei în mare, Alarhos, această mască a subiectului, afişează o atitudine contemplativă cu deschidere cosmică de sursă blagiană dinspre care vine, s-ar zice, şi o anumită ritualitate a rostirii şi gesticii, apropiată şi prin motivul tăcerii şi al şoaptei („De foarte sus – unde se tace mult –/ Veneam alunecând către câmpie“). Căci poezia din acel moment a lui Nicolae Mocanu anunţa un regim al discreţiei, un fel de sfială şi de tandreţe, care era şi una faţă de cuvintele de care se simte dependent („Eu cred că am venit din cuvinte/ De aceea ca ele sînt şi nu sînt“), ca unul care apare situat sub plutirea pe vânt noros şi cu „mantale de ceaţă“ a „voievod(ului) stelelor arse“, cu trupul „doar un abure fără prihană“, peste un târâm „rarefiat şi pur“. O frumoasă strofă concentrează aici în efigie acest univers de îngheţuri fragile, într-o ambianţă de templu romantic: „Îngheaţă florile – îngheaţă/ Se sparg cum păpădiile – / Cum ochiul apei dimineaţa/ când sună liturghiile“. Poezie, aşadar, a transfigurării lumii, sau, mai curând, a unei lumi gata transfigurate, plasată de la început în orizont simbolic uşor convenţionalizat, cu o gravitate a tonului atenuat-solemnă, ce exclude din principiu detaşarea relativizantă de o tradiţie a modernităţii cu rădăcini în simbolism. A observat acest lucru şi Petru Poantă, care evidenţia în a doua carte a poetului, Scutier al iluziei (1980), consecvenţa drumului urmat – „mişcare imperceptibilă de transgresare a realului înspre «poveste», lunecare în imperceptibil, în necuprins şi tăcere, printr-o mitizare a cuvântului“, o „codificare în inefabil a donquijotismului“, cu refuzul dezabuzării şi al cinismului din poezia mai nouă, înscriindu-se „într-o linie stabilă şi generoasă a liricii noastre“, cu „rezultate remarcabile“. Rareori discursul îşi observă aici, de la mică distanţă, natura gesticii ritualizate retoric, ca în aceste versuri: – „aştept pe pământul acesta din mine/ îngenunchiat/ în câteva mari atitudini existenţiale“. Solemnitatea mişcării în spaţii marcate de sacru trece de la o carte la alta – în „catedrale de sticlă“, „înfiorate catedrale în/ sublima geometrie fără spaţiu“… Nouă este în a treia carte, Spuse fratele meu (1984), apariţia unei poezii ce mărturiseşte „un gust ciudat de a vorbi despre lucruri mărunte“, unde concretul cotidian coexistă expresiv cu gestul transfigurator („tobe lovind diafan/ timpanele aerului“ şi „jăraticul/ aprins în spaţiul incert dintre două cuvinte“), dar, în imediata apropiere, un poem ca Vocalele, cu manevrări sonore ce pot duce către Nichita Stănescu: „A fi într-o literă – A sta/ în catedrala unui A“… Sau nota de „crispare“ neliniştită „la curţile singurătăţii“, cu suspiciunea mărturisită şi cu cenzura „adevărurilor nespuse la timp“. Sună prea poetizant, pe alocuri, formule ca „focul sacru al îndoielii de sine“, prelungite surprinzător în Amiază târzie (2009), cu întoarceri spre un mod preţios-metaforizant ce părea depăşit („rană de mit“, „cenuşă de ispită“, „plânsul stelelor curate“…). Un bun număr de poezii regăseşte însă echilibrat discursul întemeiat pe metafore ale evanescenţei stărilor contemplative, tot mai mult contrazise – se sugerează – de momentele depresiv-elegiace provocate de realităţi ostile, traduse, şi ele, simbolic: „cuvintele mureau ca scoici bolnave“, „Sufletul înalt şi trist/ cade-n picuri de-ametist/ peste pieptul unui Crist“, „mi s-au risipit cuvintele/ ca nişte seminţe-ngheţate“, „clepsidra nimicului“… Muzica lui Blaga se prelungeşte în unele versuri fin cizelate, ca în compunerile Maestrului stilizate „folcloric“, dar şi cu revenirea unor motive specifice precum seminţele, acum îngheţate, runele se şterg, – deşi urma luminoasă a lui Alarhos, spiritul rămas în climatul nordic al purităţii, revine, ca o „dublură de rouă“. Masca protagonistului, cea mai semnificativă, e acum conturată în versuri remarcabile, ca acestea: „Un voievod îşi poartă trist pe faţă/ surâsul strâmb al celor solitari/ pe poduri lungi –Prin umbra lui mai stărui/ ca visu-n vis – Şi-apoi cu el te nărui“.

Spre anii 1985-2000 ne întorc – cum se precizează într-o notă preliminară – versurile din volumul La marginea faptei (2011). Unitatea universului imaginar şi a construcţiei discursului prevalent metaforic, ca de obicei, e sesizabilă de la primele pagini, însă textele sunt mai epurate de clişeele poetizante, rămase doar în câteva compuneri – vezi nişte „porumbei albaştri (care) ciuguleau măruntaiele visului“, „cuvântul bătrân/ cu fruntea-n ţărână/ [care] îngenunchează/ la cumpăna serii“… Sunt consecinţe, insuficient supravegheate în câteva texte, ale modului „neomodernist“ de a scrie, cu accente majore pe transferul simbolic al unor date, destul de vag schiţate, de decor natural ori stăruind în spaţiul reveriei, în „Împărăţia iluziei“, ascultând „guri nevăzute“. Texte cu caracter de artă poetică, fie şi mascată cu dexteritate imaginativă, caută „cuvântul viu născut (care) ar lumina cu străluciri depline/ tăind în carnea umbrelor prelungi/ netrecătoare trupuri cristaline“. Este spaţiul în care Nicolae Mocanu se mişcă cel mai liber, preferând „iconoclastiei“ pomenite într-un loc întregul unor viziuni, fie şi ameninţate de un „vierme“ ascuns. Uzează cu profit de metafore foarte sugestive care dau un luciu de nobleţe stărilor grav-deceptive, evitând stridenţele de vocabular şi deformările imaginii: „Departe de lume/ cuvintele cad/ văl îngheţat pe istorie.// Între mine şi tine/ mai fumegă greu/ mucul iluminărilor.“

Întâmpinările pozitive ale cărţilor sale din partea criticii, ca şi rezervele privind unele inerţii convenţional-poetizante rămân valabile şi la o recitire oricât de exigentă. Printre neomoderniştii târzii, care şi-au transcris reveriile luminoase ori vag-crepusculare şi elegiace în litere rotunjite caligrafic, Nicolae Mocanu rămâne, aşa cum s-a şi autodefinit, un „scutier al iluziei“, un blând – dar vigilent – apărător al „spaţiului incert dintre două cuvinte“.