ION BOGDAN LEFTER, HORAŢIU MĂLĂELE – UN MARE ARTIST MULTILATERAL

Actorul

Cine nu-l ştie pe Horaţiu Mălăele?! Actor-vedetă, simpatizat mai ales ca figură comică; şi cu ce figură!; mare „figură“! – jucînd între sensuri distincte ale cuvîntului: 1. profil de personalitate; 2. facies, „mutră“; şi 3. ins special, memorabil.

Pe rînd:

Horaţiu Mălăele e unul dintre acei rari meseriaşi dăruiţi cu harul de a stîrni rîsul publicului de cum apar, înainte de a-şi rosti primele replici. Actor comic pur-sînge, recunoscut imediat ca el însuşi, nu ca interpret al anumitor roluri dramatice.

Cu un chip de intelectual reflexiv în viaţa de zi cu zi, transformat actoriceşte într-un facies irezistibil de caraghios. Amintirile sale din copilărie sînt de privit cu precauţie, căci par derivate „regresiv“ din imaginea comediantului: avînd strabism şi fiind dislexic, ar fi trecut drept „urît“ şi „prostu’ clasei“. O asemenea „mutră“ afişează pe scenă: ochelarist de aparenţă confuză, cu lentile rotunde pe faţa rotundă, nepricepînd imediat ce se întîmplă în jurul său, de unde zăpăceala, deruta, ezitările, reacţiile întîrziate, însoţite de emisii verbale scurte şi nedumerite şi de mişcări dezordonate, puţintel dezarticulate. Efecte ilariante garantate, atent controlate. Moşteneşte ceva din Charlot-ul lui Chaplin (poartă uneori şi pălării cu boruri rotunde, înfundate-n cap, pînă deasupra ochelarilor!) şi din întreaga filieră a comicilor care şi-au construit personaje cu siluete de sărmani nedreptăţiţi, năpăstuiţi, trataţi de sus, ca nişte „nătîngi“ pierduţi în furnicarul cotidian, de fapt cu suflete curate, buni şi generoşi, capabili de gesturi eroice, adevăraţii învingători ai maratonului existenţei.

Cu asemenea date, Horaţiu Mălăele face şi figură de… „mare figură“. În scenariul-tip al performărilor sale, vine şi momentul în care, după ce se arătase buimac şi candid ca Stan, se burzuluieşte brusc ca Bran, erupe, se răsteşte, aprostrofează şi protestează, luîndu-i pe nepregătite şi pe colegii de reprezentaţie, şi pe spectatori, care izbucnesc la rîndul lor: în rîs! În aceste momente de cotitură, „nătîngul“ se dovedeşte un înţelegător al situaţiilor, cunoscător de multe şi de toate, al naturii umane înainte de toate, pişicher doar deghizat pînă atunci în „buimac“, nepriceput, rătăcit pe cărările vieţii. Odată ce şi-a dezvăluit adevărata faţă, Mălăele-personajul devine dominator, se agită organizînd-dezorganizînd, tot în registru hazos: se răţoieşte la alţii şi se dezechilibrează el, vrea să fie activ şi autoritar, să facă ordine, dar e stîngaci, dărîmă, produce noi confuzii, derută, haos (a şi jucat mult Goldoni Molière, alţi autori de farse medievale sau bulevardieri ulteriori, pînă la ai noştri Caragiale, Mazilu, Băieşu). Umple scena, dă ture şi turuie, discuţia şi povestea se-nvîrt în jurul lui şi el face lumea să se-nvîrtă, caraghios dar esenţial pentru noi toţi, de parcă ar fi însuşi magicianul declanşator, un fel de demiurg în contre-emploi. Asemeni rarilor comici de primă clasă, Mălăele devine atunci metafizic. O „mare figură“…

Ar fi fost destul pentru o carieră de excelenţă, pentru lauri şi faimă, pentru un loc proeminent în mişcarea noastră teatrală şi-n istoria domeniului. Însă profilul de artist al lui Horaţiu Mălăele e mult mai complex decît complexitatea comediantului.

Se joacă – da! – mereu pe sine, de fapt – cum am văzut – un personaj-alter ego cu contururi îngroşate caricatural, cu trăsăturile înainte-menţionate, imediat recognoscibil, „marcă înregistrată“.

Dar e şi actor de dramă şi de tragedie, de roluri pe toată gama: de-a lungul deceniilor, în teatrele cu care a colaborat, la Nottara, ca şi la Naţionalul bucureştean, la Odeon, la Bulandra sau la Comedie, în juneţe şi la Piatra Neamţ sau, în perioada postcomunistă, în diverse formule independente, a interpretat personaje în toate registrele. Hazos cînd vrea şi trebuie, stăpîneşte întreg alfabetul meseriei, adaptîndu-se la piesele nu doar vesele, ci şi de alte feluri în care a jucat şi la viziunile diverse ale regizorilor. La fel – pe „marile ecrane“, căci Horaţiu Mălăele a fost distribuit şi-n multe filme, în roluri şi comice, şi sobre. Un actor complet.

Regizorul şi „dramaturgul de scenă“

Regizor şi el, să nu uităm! Căci Horaţiu Mălăele face parte şi din altă familie artistică restrînsă: cea a actorilor care simt nevoia să preia „rolul“ dirijoral, exprimîndu-se şi prin ansamblul montărilor. Vine cu idei noi, reinterpretează texte dramaturgice, le imprimă propria lui „filozofie“. Actorul comic şi multilateral e şi un gînditor asupra teatrului.

Complementar, Mălăele îşi elaborează uneori spectacolele în conformitate cu semnificaţiile pe care vrea să le transmită: face adaptări de piese, uneori şi de proze, operează reducţii, remodelează, intră în relaţii de „co-autorat“, asemeni „dramaturgilor de scenă“ sau „de trupă“. Bunăoară Scrisoarea pierdută a devenit, în varianta sa din 2012 de la Naţionalul bucureştean, Scrisoarea, „după I.L. Caragiale“, anunţată pe site-ul teatrului drept „o adaptare liber-schimbistă şi o viziune regizorală ultra-progresistă“. Pregătirile de acest fel presupun exersare a scriiturii, a compoziţiei dramatice, a abilităţilor literare. O altă artă practicată de actorul-regizor! (Revin mai la vale asupra subiectului…)

…şi de cinema

Un pas mai departe, de la scenă la ecran: îşi doreşte să facă şi un film după o situaţie tragi-comică pe care profesorul său Octavian Cotescu, mare actor şi el, i-a povestit-o în studenţie (cf. https://gazetadedimineata.ro/horatiu-malaele-nunta- muta-sau-lungul-drum-al-uceniciei-sub-umbrela-maestrilor/ etc.). Aşa s-a lansat în 2008 regizorul de cinema Horaţiu Mălăele, totodată co-scenarist alături de prozatorul şi dramaturgul Adrian Lustig, cu Nunta mută. Doi tineri dintr-un sat şi-au programat căsătoria şi petrecerea într-o zi din primăvara anului 1953. Stalin moare în ajun şi mirii sînt anunţaţi că urmează o săptămînă de doliu în care sînt interzise nunţile, înmormîntările, competiţiile sportive şi alte reuniuni publice. Însă mîncarea e gătită, lăutarii sînt tocmiţi, aşa că nuntaşii se ascund în casa fetei şi chefuiesc „pe muteşte“, în timp ce li se „cîntă“ fără să se-audă vreun sunet. Pînă la urmă o vor da pe normalitatea sonoră, după care vor plăti un preţ dureros: intervin cu brutalitate soldaţii ruşi, nuntaşii-bărbaţi sînt arestaţi şi deportaţi în Siberia, satul întreg va fi distrus. Există şi o povestire-ramă: vechea întîmplare e reconstituită de o echipă de ziarişti în căutarea unui subiect de… film. Autoreflexivitate…

Nu doar mare actor, ci şi – vasăzică – regizor şi scenarist de teatru şi de cinema. În două domenii artistice.

Caricaturistul, graficianul, pictorul

Trecem la a treia artă practicată! Încă din copilărie, viitorul star actoricesc dovedise talent la desen. Va mai fi creionat cîte ceva şi-n anii maturităţii, cînd „erupe“ şi ca artist plastic. Pictează şi în ulei, cele mai vechi lucrări din albumul cu imagini şi texte HoARTiu Mălăele (cu amestecul hîtru de litere care-i „stîlceşte“ numele pentru a-l apropia de ARTĂ – la Editura… ART, Bucureşti, 2018) fiind peisaje, portrete, viziuni datînd de la începutul anilor 1990, dar se va afirma spectaculos prin caricaturi amuzante, percutante, creionate dexter. Are – iarăşi – idei, umor, sarcasm. Tratează subiecte varii. Publică şi expune.

Îşi găseşte rapid un subiect tipic: fireşte, tot el însuşi! Din propriul lui chip de comediant, din compoziţia de facies pe care am descris-o, a ieşit şi derivata grafică: personajul recurent al desenelor are chipul rotund, ochelari rotunzi şi-o expresie nedumerită. Sau glumeaţă. Şmecheroasă. Complice cu noi, privitorii.

Sigur că nu derivă nimic din nimic de la sine, fără vocaţie: artistul vizual Mălăele a avut şi această „chemare“ şi s-a decis să nu şi-o mai refuze. Cu ochi pătrunzător, capabil să sesizeze imediat trăsăturile definitorii ale unei figuri sau ale unei situaţii, şi cu mînă bună, se manifestă şi ca portretist, de pildă al unor mari colegi ai săi de scenă, şi ca observator al oamenilor şi-al lumii, al obiceiurilor şi-al păcatelor cu care-şi încarcă unii conştiinţele.

Pe această cale, avansează către desenul din ce în ce mai profund reflexiv, într-o zonă de interferenţă dintre caricatură şi grafica… necaricaturală. Se ştie: practic toţi profesioniştii genului care simt nevoia să-şi depăşească condiţia se transformă din cronicari satirici ai prezentului imediat în moralişti şi filozofi. Dintre compatrioţii noştri, primul care-mi vine în minte e minunatul Octavian Bour, recent dispărut, dar se pot da exemple numeroase, şi de-aici, şi de oriunde.

Dedat şi – ziceam – la observaţia mai generală, nu neapărat de mare amplitudine conceptuală, plasticianul Mălăele şi-a extins continuu teritoriul prin desene de atmosferă, peisaje urbane şi mai ales prin multitudinea de nuduri feminine pe care le-a şi expus în galerii, inclusiv în expoziţii mono-tematice.

Un artist în mare măsură autodidact, un talent nativ, hrănit de reflexivitatea care dirijează mîna pe hîrtie. Apropo: recurge mai nou şi la tehnologiile informatice, la „soft“-urile grafice…

Şi, probabil spre invidia colegilor de breaslă vizuală, vinde serios! A deschis şi o Galerie „Horaţiu Mălăele“ în Centrul vechi al Bucureştiului, pe Strada Smîrdan, şi are şi un „magazin on-line“ al lui. Succes comercial datorat popularităţii sale de mare actor, de comic atît de îndrăgit, dar nu orice se vinde: Mălăele chiar e talentat, desenează bine, are personalitate, e recognoscibil.

La profilul actorului-regizor-scenarist adăugăm: şi artist plastic, pictor şi desenator, caricaturist abundent şi ceva mai mult decît atît.

Scriitorul

Pe deasupra şi pe lîngă scenarii, adaptări, dramatizări, Horaţiu Mălăele mai şi scrie literatură-literatură! Tot „creionînd“, improvizînd cînd din linii trasate pe hîrtie, cînd din cuvinte. Cărţi precum amintita HoARTiu Mălăele sau Poezii şi vorbe-n vînt (Bookzone, Bucureşti, 2022), alternanţe de texte şi desene-picturi-acuarele ale multilateralului autor (unele – reluate în noi configuraţii), au aspectul unor caiete de reflecţii vizual-scripturale, aşezate în perechi în Poezii…, unde mai caracteristice sînt …vorbele-n vînt, notaţii „din mers“, de jurnal intelectual, observaţii de viaţă, diagnostice şi sentinţe tăioase. Mostre: „Nu vă urcaţi prea sus, să nu cădeţi! Cobor eu!“ (p.17); „În ţara proştilor, mai-puţin-prostul este în pericol“ (p. 47); „În politică, cine face economie de prostie este înlocuit“ (p. 51); dar şi, în rime simple, pe tema inevitabilului sfîrşit: „Sînge şi pămînt,/ vuiet lîngă vînt,/ vreau să mă avînt,/ las inima gaj/ la ecarisaj“ (p. 147).

Alte tipuri de texte asamblate în HoARTiu…: portrete (verbale) ale unor colegi care nu mai sînt şi-ale celor care continuă cursa alături de autorul nostru, însoţite – normal! – de desene-caricaturi, nu numai ale unor figuri ale teatrului şi filmului românesc, de la Cotescu, George Constantin, Toma Caragiu, Radu Beligan la Victor Rebengiuc, George Mihăiţă şi destui alţii, ci şi din orizontul internaţional al universului spectacolelor şi-al plasticii, de la Picasso la Alfred Hitchcock, un desen înfăţişîndu-l şi pe Charlot…

De asemenea – amintiri fragmentare, ca-n mai vechea sa carte Rătăciri (Editura ALL, Bucureşti, 2012, 2017). Două eşantioane din HoARTiu… erau mai limpede ficţionalizate: Caseta (p. 113-114) şi Trenul de Paşcani (p. 149-150). Încît te puteai întreba: să existe oare şi un Mălăele prozator?!

Da!, după cum au dovedit-o între timp cele mai recente apariţii editoriale ale actorului-regizor-scenarist-plastician-şi-autor-de-notaţii-reflexive: Tehomir (Editura ALL, 2020) şi O poveste cam ciudată şi alte două povestiri (Bookzone, 2022). Două cărţulii în format poche, cu cîte doar 50 şi ceva de pagini de text cules cu litere mărişoare, însă în măsură să impună un prozator adevărat.

Rapid despre aceste veritabile surprize editoriale:

Tehomir e o nuveletă de aspect memorialistic, în regim realist în cea mai mare parte a sa, cu final simili-fantastic. Scurtul preambul auctorial încearcă să adoarmă vigilenţa cititorului, „vînzînd“ bucata drept autentică: „Nu vă îndoiţi, tot ceea ce veţi citi s-a întîmplat aievea!“ (p. 7). La persoana întîia a vîrstei mature, naraţiunea porneşte de la date autobiografice verificabile, personajul-narator fiind născut, asemeni actorului, în Tîrgu Jiu (de unde alunecarea spre perfectul simplu regional!), însă aflăm că ar fi avut în 1957, cînd începe povestea, 12 ani (cf. p. 9), or Mălăele e născut în 1952, deci ar fi împlinit atunci 15! Trimis din oraş la Tehomir, la casa bunicilor „mamama“ şi „moşu’“, scos din şcoală pentru a sta în… carantină, căci colegul său de bancă se îmbolnăvise şi murise de tuberculoză, băiatul regăseşte deliciile vieţii la ţară pe care adultul le rezumă nostalgic, căci acolo s-a aflat cîndva, pentru el, Paradisul. De remarcat expresivitatea scriiturii, cu pasaje absolut splendide. Pe parcurs apar şi devieri în fantastic: frigul iernii îngheaţă animalele din ogradă şi copiii le sparg în bucăţi, într-o scenă hibernal-apocaliptică, grotescă; altă-dată îşi face apariţia deasupra pădurilor locale şi a unui crîng misterios-miraculos, în levitaţie onirică, nici mai mult, nici mai puţin decît palatul regal din Capitală, distrus cîndva într-un incendiu! Sile, nebunul satului, povesteşte lucruri pe care pretinde că le-a văzut, dar personajul-narator le numeşte „realitate imaginată“ (p. 44). Soseşte în zonă şi se instalează în crîng şi un circ ambulant. Băiatul se îndrăgosteşte ingenuu de-o fată mai mare ca el, Ana, şi se duc împreună într-acolo. Vor dispărea şi circarii, şi Sile, şi Ana, poate plecaţi în lumea largă, poate mutaţi într-o altă dimensiune. Junele înamorat o halucinaţie vizual-auditivă care ar confirma ipoteza din urmă: o „vede“ pe fata pe care şi-o închipuie invizibilă, o aude vorbindu-i şi-i simte sărutul pe buze, într-o secvenţă răscolitoare. O explicaţie realistă, sugerată ca variantă, ar fi fuga în străinătate, în vremurile comunismului respresiv. Una peste alta, Paradisul copilăriei rămîne împletit pentru totdeauna cu utopia iubirii inocente, de-o puritate de cristal. Proză de fină calitate.

Atent construită, tot în registru fantastic, însă aici cu groase tuşe absurde, e Povestea cam ciudată care ocupă aproape 40 de pagini din cea de-a doua cărţulie. Protagonistul, Eliad Consul, un „om gogolian“ (p. 8), angajat şters al unui institut, nu-şi mai simte mîna dreaptă după ce se loveşte puternic atunci cînd tramvaiul cu care se întorcea acasă e implicat într-un accident de circulaţie. Va descoperi curînd că a avut loc un fel de „autonomizare“: fără ca el să-i poată controla comportamentul, mîna, „apucătoare“ prin funcţia ei aşa-zicînd „intrinsecă“, începe, cleptomaniacă, să fure, să şterpelească bani şi obiecte, contrazicîndu-i flagrant credinţa în corectitudine şi împingîndu-l într-o criză morală. Soluţia va fi asumarea altui nume şi a altei identităţi, după care se va reîntoarce spre Emilia, „zăpăcita caraghioasă“ de la institut, faţă de care-şi reprimase pînă atunci afecţiunea. Textul suportă şi o interpretare psihanalitică: emanciparea sentimentală şi împlinirea în cuplu sînt imposibile fără eliberarea din corsetul vieţii „gogoliene“ prin răzvrătirea împotriva mecanicii absurde a existenţei.

…alte două povestiri, una de 7 pagini, cealaltă de 6, reluate din HoARTiu…, se pierdeau acolo în avalanşa de desene şi notaţii. Ele contribuie acum la confirmarea şi la validarea prozatorului. În bucata Paşcani, fostă Trenul de…, o femeie aşteaptă în gară şi vede mai întîi sosind fantasma Orient Express-ului luxos şi monden, pogorîtă din poveşti, şi-abia apoi garnitura banală în care va şi urca, pornind spre Paşcaniul ales ca destinaţie banală, provincială. Contrast între fantasticul glamoros şi viaţa reală, aplatizantă.

În sfîrşit, Caseta revine la tematica represiunii comuniste, într-un decupaj simbolic. Un copil încearcă să-i protejeze somnul mamei alături de care e încarcerat. Striveşte de perete un ţînţar care s-a hrănit din sîngele ei şi tencuiala preia o pată roşie. Tîrîtă la interogatoriu, mama nu va mai reapărea. La senectute, fostul copil îi arată nepotului său caseta în care păstrase ca pe o relicvă preţioasă bucata de zidărie în care rămăsese impregnată, acum decolorată, maronie, urma sîngelui ei. „Ce-i asta, bunicule?“, întreabă micuţul. „E mama mea“, răspunde înlăcrămat bătrînul. Final intens emoţional.

Chiar dacă pentru o operă de prozator e nevoie de desfăşurări ample, probele deja trecute sînt concludente…

Nume, prenume, supranume şi-o „dublă naştere“

Recapitulînd: vedetă actoricească, regizor şi scenarist, plastician, scriitor.

Din ambele sale nume a reuşit să-şi facă embleme: i se spune şi semnează fie doar „Mălăele“, de parcă ar fi un supranume, aşa cum i se zicea pe vremuri „Birlic“ marelui comic Grigore Vasiliu, fie direct „Horaţiu“, cu o familiaritate care pare şi ea puţintel glumeaţă, dat fiind prenumele preţios-cultural. Combinaţia a avut din start potenţial, patronimului de rezonanţă plebee, derivat din lexicul pomicol, fiindu-i alăturat apelativul vechi-livresc, latinizant.

Bibliografie suplimentară: Cine-i ăsta?! De şi despre Horaţiu Mălăele, Ediţie îngrijită de Oana C. Popescu (Editura RAO, Bucureşti, 2017) şi O poveste cu Horaţiu de Doina Papp (Editura ALL, Bucureşti, 2012, 2014, 2017).

De fel din Tîrgu Jiu. Gorjean. Adică – ce mai!… – oltean. Cu aerul lui de veşnic adolescent, nepregătit pentru maturitatea „serioasă“, a împlinit 70 de ani pe 1 august. S-a născut – de fapt – pe 31 iulie 1952, fiind mutat în acte dintr-o lună într-alta, cum se mai întîmpla în vremurile vechilor catastife din primării atunci cînd erau înregistraţi nou-născuţii de ieri-alaltăieri. Drept care îşi sărbătoreşte „dubla naştere“ şi pe 31 iulie, şi pe 1 august. Încă o şotie „de-ale lui Mălăele“…

Un mare artist multilateral. De luat foarte în serios!