Câţiva spectatori şi aplauze răzleţe

l-au încurajat să imite oamenii.

Mulţi ani mai târziu,

rămas singur,

a plecat în căutarea sinelui.

L-a găsit în praful drumului,

stând pe o piatră şi fumând.

S-au privit îndelung fără să se recunoască.

Doi străini.

 

Proze de Horaţiu Mălăele

 

 

În parc

 

Am fost cu copiii în parcul Ioanid, să înălţăm un vis. Era împachetat îngrijit, într-o cutie destul de mare, îmbrăcată într-o hârtie albastră, lucioasă, pe care fuseseră imprimate câteva stele galben-pai, de un presupus prost gust. Pe laterala din stânga sus se afla ştampila fabricii de vise, iar la subsol, destul de mare, cineva scrisese grăbit adresa şi numele meu. Deşi nerăbdător, am desfăcut-o cu prudenţă, să nu provoc vreo stricăciune. Înăuntru am dat peste un coşmar. Semăna cu o roată de camion, urât colorată, ce degaja un miros greu, de crematoriu. Primul gând a fost să fac o reclamaţie. M-am răzgândit. Râzând, copiii începuseră deja să-l dea de-a dura.

Vidanja

 

Când vidanja începea să grohăie ritmic, ca un animal preistoric, umflâdu-se în burtă cu rahatul subteran al unei comunităţi de regulă liniştite, dar, se vede treaba, căcăcioase, aerul pestilenţial şi înţepător făcea să ne lăcrimeze ochii, că umblam cu toţii respirând rar pe gură, umflaţi în piept, ţinându-ne strâns de nas, cu bucile obrajilor rotunjite, uitându-ne chiorâş unu’ la altu’, şi râzând muţeşte în timp ce duhoarea punea stăpânire pentru câteva ceasuri pe mahalaua copilăriei mele. Aerul împuţit şi greu se instala confortabil prin odăi şi bucătarii, şi trecea apoi o bucată bună de vreme până simţeam din nou mirosul binecuvântat şi îmbătător al trandafirilor şi panseluţelor, reginei nopţii, oleandrilor, bujorilor şi al tuturor florilor de pe lângă casa cea nouă a părinţilor mei. Prinşi apoi în galopul copilăriei, uitam repede, şi ne apucam care-cum, să prindem fluturi, să înălţăm zmee, să devastăm cireşii vecinilor, să ne batem ca chiorii, pentru că grijile erau puţine, iar timpul fără sfârşit.

Dar, în mod regulat, purtând cu ea parcă taina unui neştiut blestem, apărea vidanja cea neagră şi urât-mirositoare care, pentru câteva minute, schimba firescul şi încetinea paşii, aşezând pe feţele noastre un zâmbet tâmp amestecat cu multă mirare şi tot atâta scârbă. Maşinăria scatofagă se îndepărta apoi, greoi şi zgomotos, lăsând în urmă o duhoare acidă, de neuitat. După câteva minute, iarăşi redescopeream culorile, mirosul florilor şi recompuneam lumea. Fericirea noastră îşi depăşea limitele. Şi asta s-a întâmplat de nu ştiu câte ori.

Aceste renaşteri multiple de după agresiuni prevăzute sau întâmplătoare aveau să mă urmărească până în momentul scrierii acestor rânduri.

Vidanja uriaşă cu chipuri multiforme trece obosită şi nepăsătoare, din când în când, pentru ca noi, trecătorii, să pricepem rostul zilei şi revelaţia naşterii.

 

 

Poeme de Horaţiu Mălăele

Ruine, ruine…

 

Ruine, ruine,

Burgul e scrum,

Prinţul nu vine,

Castelul e fum.

 

Cu mâinile-n tâmple

Domniţa-i pierdută

Şi ochiu-i se împle

De-o lacrimă mută,

 

Şi lacrima-i curge bogat pe podele,

Îneacă iatacul, grădina, cărarea,

Se-aruncă năpraznic prin văi şi vâlcele,

Inundă şi marea şi munţii şi zarea.

 

Tăcere e totul, pierdut e cuvântul,

O lacrimă rece e-acum tot Pământul.

 

Cândva…

 

Cândva am să înalţ un zmeu,

Scrisoare către Dumnezeu,

Să-i scriu că uneori sunt trist,

Dar cred în El şi cred în Crist,

Să-i scriu că sunt printre cei vii,

Să-i scriu că fericit voi fi,

Că nu-s deştept dar nici prea prost,

Să-i scriu că sănătos am fost,

C-a fost uşor, a fost şi greu,

Să-i scriu că-i mulţumesc mereu,

Şi dacă vrea acum să vin,

Nu-s pregătit, mai stau puţi

 

***

 

Eu port în vene mărăcini şi cuie

Şi-mi ard pe faţă lacrimi printre cute,

În trunchiul meu însângerat se suie

Noroiul mut al zilelor trecute.

Memento mori

 

Va fi-ntr-o noapte, poate-o zi,

Când vei muri, când voi muri…

Dar ce conteză, noapte, zi,

De vei muri, de voi muri!…

 

Căci mult mai important ca timpul,

Pământul, cerul sau Olimpul,

E datu-acesta, că-ntr-o zi,

Nu voi mai fi, nu vei mai fi…

 

Dacă…

 

Dacă ai să fugi de mine cum aleargă lumina,

Dacă ai să te ascunzi în cele mai neştiute locuri,

Cel care te va ajunge oricând şi găsi oriunde

Va fi dorul meu.

 

***

 

Fluture

Plăpând

Ca un gând

Ca un dor

Amintiri

Din viitor

 

***

 

Mâncam din mine cu aleasă silă,

Asupră-ţi fulgeră augustul gând

Ruşine n-am căci sufletu-i flămând,

Iernată mi-e durerea – dragostea din milă.

 

Iacobină sânge-n sânge,

Numai lacrima nu plânge…

 

Autobiografie

 

A fost odată un om…

Ce-a vrut… a fost un pic…

Şi el acolo un om…

Un fel de… cum să zic?…

 

Natura noastră condamnată,

Să-ncapă în ,,a fost odată…“

 

***

 

mi-e dor de tine

mi-e dor de tine,

 

ca unei beri de-un pic de gheaţă

ca unui mort de-oleacă viaţă

 

ca unei Londre de o ceaţă

ca unui do de-o cântăreaţă

 

ca unui ac de-un pic de aţă

ca unei cărţi de o prefaţă

 

ca unei puşcării de-o hoaţă

ca unui mic scandal de-o ţaţă

 

şi iarăşi, pentru a câta oară,

ca unui eschimos de-o portocală

 

ca unui tren de-o mică gară

ca unui pepene de-o vară

 

ca unui pesimist de-o cioară

ca unui azi de-odinioară

 

De fi-vei cer…

 

Se lasă noaptea peste Baia Mare,

Viaţa dispare-ncet în minele de sare

Iar, peste ţări, în jalnicul Madrid,

Un soare moare trist, şi rece, şi fetid.

 

Parisul se târăşte cu aer prefăcut,

Iar Bucureştiul plânge ca un copil pierdut.

Oraşele bolnave îşi caută destinul,

Şi curge-n lacrimi Volga, şi Dunărea, şi Rinul…

 

Deci, iată-ne, iubito la margine de Timp,

De fi-vei tu zeiţă, eu îţi voi fi Olimp,

De fi-vei cer, fi-voi abis,

De fi-vei somn, îţi voi fi vis!

 

Zmeie de hârtie

 

– Hai să facem un drum până la Dumnezeu!

Zise zmeul către zmeu.

– Păi, asta o fac mereu.

Zise zmeul către zmeu.

-Hi! Hi! Hi!

Chicoti

Vântu’

Şi tăcu’.

Moartea

Obosită-n bălării,

Ofta Moartea:

– C’est la vie!..

 

***

 

Cânta un leandru în floarea morţii,

Mânca din vânt un negru steag în faţa porţii,

S-au rupt odgoanele ce ne ţineau legaţi,

Plâng casele şi câinii după cei plecaţi,

Caii mortuari sosesc în tropot,

S-a rupt şi funia de la clopot.

 

***

 

Sunt chiriaşul propriului trecut,

Acolo unde doru-i absolut,

Sunt chiriaşul anilor ce-ncep să doară,

Stăpânul lui Acum şi-Odinioară