MIRELA NAGÂŢ, BAUDELAIRE ŞI COMPLICAŢIILE UNEI AFACERI DE MORALĂ PUBLICĂ

La numai două luni după publicarea cărţii sale de căpătâi, Florile Răului, în august 1857, Charles Baudelaire se vede condamnat pentru ofensă la adresa moralei publice din cauza poemelor sale, într-un proces devenit celebru prin miza lui literară. Rechizitoriul a fost făcut de substitutul de procuror Ernest Pinard, faimos mai mult în istoria literaturii decât în cea juridică, rămas drept acuzatorul lui Flaubert şi al lui Baudelaire. Cu şase luni înaintea procesului contra Florilor Răului, Pinard încercase fără succes să obţină condamnarea Doamnei Bovary a lui Flaubert. Îşi ia revanşa acum, când Baudelaire şi editorii lui sunt condamnaţi la o amendă de trei sute de franci fiecare, iar şase poeme din volum sunt interzise: „Podoabele“, „Léthé“, „Celei prea-vesele“, „Lesbos“, „Femei damnate (Hippolyte si Delphine)“, „Metamorfozele vampirului“. Baudelaire va plăti, până la urmă, o amendă mult mai mică, cincizeci de franci, graţie intervenţiei împărătesei Eugénie, căreia poetul îi cere ajutorul printr-o scrisoare. Cât priveşte cele şase poeme incriminate, ele nu vor mai apărea în ediţiile următoare publicate în Franţa până la procesul de reabilitare din 1949. Editorul le va retipări în 1866 şi în 1869, dar în Belgia.

Acestea sunt consecinţele de ordin juridic ale procesului lui Baudelaire. Ce interesează mai mult e miezul argumentaţiei care-a dus ca un volum de versuri, un fapt estetic organizat după legi proprii, să fie condamnat pentru ultraj la morala publică. Rechizitoriul lui Ernest Pinard (publicat mai târziu, în 1885, în Revista Marilor Procese Contemporane, fără vreo indicare a sursei) nu e un atac făţiş, nu poate fi suspectat nici de obtuzitate, nici de rea-voinţă. Dimpotrivă, conţine câteva mostre de analiză literară in nuce. Însă, în ansamblu, e o punere în scenă a unei strategii insidioase, reductive, care are ca metodă discutarea poemelor din carte în afara poeticului, rezumarea lor în scurte notaţii din registrul tabloidelor, am zice azi. Iată cum prezintă Pinard în faţa judecătorilor esenţa câtorva dintre poeziile considerate ofensatoare. Spune el – cititorii vor căuta cu precădere în „Léthé“ „fecioara nebună cu fustă şi sâni ascuţiţi din sfârcurile cărora se varsă uitarea“, în „Celei prea-vesele“ „tânăra preaveselă, al cărei iubit îi pedepseşte trupul, crestându-i buze noi“, în „Lesbos“ „fetele cu ochi blânzi, îndrăgostite de propriile corpuri, [care-şi] mângâie fructele coapte ale pubertăţii“.

Pinard îşi începe discursul creionând buna reputaţie literară a lui Baudelaire, care, afirmă procurorul, are de partea lui scriitori de valoare şi critici serioşi. (De altfel, înaintea procesului, poetul tipărise o foaie cu patru texte favorabile despre Florile Răului, semnate de Ed. Thierry, Barbey d’Aurevilly, Dulamon şi Asselineau.) Intră apoi în noţiuni de critică literară când fixează profilul originalităţii lui Baudelaire, care, spune Pinard, nu ţine de vreun curent sau de vreo şcoală literară, şi care are ca principiu estetic „să înfăţişeze totul, până în adâncime, să sondeze natura umană în faţetele cele mai intime, asumându-şi să exagereze, să îngroaşe părţile hidoase, ca să impresioneze“. Atinge un climax emoţional când începe să citească în faţa Curţii câteva poeme, exemple care, în opinia lui, ilustrează scene lascive, sadice sau lesbiene. E un efect spectacular care va fi cântărit destul de mult în impresionarea judecătorilor. Observaţia o face Cristian Bădiliţă într-un volum consacrat acestui proces celebru: „Ne putem întreba care va fi fost reacţia publicului la citarea fragmentelor alese de procuror? Căci una e să citeşti un poem în gând, sau într-un grup de prieteni deja câştigaţi «cauzei», şi alta e să-l asculţi în sala unui tribunal, din gura unui procuror. Ne putem închipui, cu destulă uşurinţă, senzaţia de jenă pe care o vor fi încercat cei prezenţi ascultând fragmentele respective, declamate public“.

Celălalt punct de forţă al rechizitoriului pune în discuţie ceea ce în termenii de azi s-ar numi jocul dintre intenţia autorului şi receptare. Teza avocatului apărării e că Baudelaire, înfăţişând viciile, le-a înfierat, nu le-a făcut simpatice, şi că Florile Răului e o carte moralizatoare, nu corupătoare. Pinard demontează teoria cu un argument de moralist, acela că natura umană e slabă şi va lua ad litteram scenele depravării şi ale degradării morale din poemele baudelairiene. Cine ştie, se întreabă retoric Pinard, câţi „vor lua gustul frivolităţilor lascive, fără să se sinchisească de lecţia pe care autorul vrea să le-o plaseze“. Diminuând importanţa intenţiilor lui Baudelaire instilate în poezia lui, Pinard accentuează, în schimb, efectul cărţii asupra cititorilor. Aşa se face că unii comentatori au găsit în rechizitoriu o protovariantă a conceptului modern de intenţie auctorială, atunci când Pinard face distincţie între autor şi opera lui: „Ce n’est pas l’homme que nous avons à juger, c’est son oeuvre“, şi admite că opera poate avea un impact imoral dincolo de intenţiile celui care-a scris-o. Mai mult, putem citi înfruntarea dintre avocatul apărării şi procuror ca disputa între un punct de vedere mai tradiţionalist, al apărării, sintetizabil astfel: „cartea e morală pentru că intenţia autorului a fost una onestă“, şi altul, aşa-zicând mai modernist, al acuzării: „nu, buna intenţie a autorului nu asigură moralitatea cărţii, opera şi scriitorul sunt entităţi diferite“. Pinard mai e modern şi în altă privinţă, dar nu până la capăt, când invocă lectura cititorilor „nepregătiţi“ pentru un volum ca Florile Răului. Implicit, procurorul privilegiază receptarea, dar nu sesizează multiplicitatea variantelor posibile, căci vedem cum lupta acuzării şi apărării se duce, de fapt, în jurul unei variante unice de interpretare a operei, care ar proba culpa sau nevinovăţia lui Baudelaire.

Pe scurt, din rechizitoriul lui Pinard înţelegem că cititorul generic e slab de minte şi nu poate echilibra cu propria sa raţiune/imaginaţie răul din literatură, că există zone tabu ale realităţii care nu pot fi transfigurate în cărţi, că Baudelaire e „o fire neliniştită şi dezechilibrată“ care merită indulgenţa judecătorilor. Nu şi cartea.

Azi tindem să credem că valoarea sau mesajul unei opere reprezintă o continuă negociere cu lecturile posibile, în funcţie de educaţia cititorului, de temperamentul lui, de aerul timpului. La o analiză atentă a textului, câteva dintre poeziile condamnate ale lui Baudelaire par mai inocente decât interpretările date de acuzatorii lui. Iată, de pildă, poemul „Podoabele“, o scenă de dans senzual al iubitei goale, o scenă de seducţie în atmosfera tablourilor cu odalisce, pictate de artiştii momentului: Delacroix, Ingres sau Courbet. „Şi umerii, şi braţul, şi pulpele rotunde,/ Mi se-mbiau privirii cu luciul lor de piele;/ În mlădierea lină a lebedei pe unde,/ Şi pântecul, şi sânii – ciorchinii viei mele –// M-ademeneau mai dulce ca îngerii pierzării,/ Smulgându-mi bietul suflet din linişte adâncă“. Scena a fost denunţată de Pinard ca lascivă şi ofensatoare, mai ales că imaginea pântecelui şi a sânilor care, în varianta originală, „s’avançaient“ – „înaintau/veneau“ spre poet, i-a dat sugestia unui raport erotic oral, refuzat de bărbat. Analiza poemului pe care-o realizează pe larg Paolo Budini, într-un articol, îl face să se întrebe de ce a fost condamnat „Podoabele“ şi nu „O martiră“, în care apar dragostea lesbiană şi un raport necrofilic: „Mai ales invocarea sânilor («ciorchinii viei mele/ces grappes de ma vigne»: via pe care-o deţine soţul, păstorul în textul biblic) a fost văzută de magistraţi ca o aluzie la un contact erotic transgresiv (un contact neconsumat, dar posibil), probabil fără să-şi dea seama că era vorba de un citat biblic: în orice caz, un citat ignorat şi de procuror, şi de judecători. Predicatul verbal «s’avançaient», care are ca subiect nu doar «sânii/ses seins», ci şi «pântecele/son ventre» […] trebuie să fi fost citit de magistraţi ca o invitaţie demonică, prea scandaloasă, în sensul unui raport oral“.

Un alt poem, „Léthé“, e incriminat pentru strofa finală: „Voi suge-otrava binecuvântată,/ Adormitoare-a vechilor torturi/ Din vârfu-acestor sâni rotunzi şi duri/ În care n-a fost suflet niciodată“. Ce-a deranjat explică Paolo Budini: „A deranjat mai ales aluzia, bineînţeles metaforică, la un contact transgresiv între gura subiectului (sugerată prin verbul sucer/a suge) şi sânul femeii căreia i se adresează“.

Iar „Celei prea-vesele“, în care e sugerat metaforic un raport erotic violent, a putut fi citit ca un act sadic sau pervers (făcând aluzie la o contagiune venerică). „Să-ţi pedepsesc frumosul trup,/ Să-ţi sânger carnea-nspăimântată,/ Nevinovatul sân de fată,/ Şi-o rană-n coapsa ta să rup,// Apoi, cu dulce voluptate,/ Înfrigurat aş căuta,/ În astă nouă gură-a ta,/ Să torn veninul meu – de frate.“ Într-o notă la Epave, Baudelaire imputa judecătorilor interpretarea versurilor cu sens propriu, nu figurat: „Les juges ont cru découvrir un sens à la fois sanguinaire et obscène dans les deux dernières stances […]. Que leur interpretation syphilitique leur reste sur la conscience!“

O paranteză: şase ani mai târziu, în 1863, avea loc, la Iaşi, primul proces literar românesc, în jurul nuvelei „Duduca Mamuca“ a lui B.P. Hasdeu, fără ca în dezbaterea vremii să fi fost invocat în vreun fel cazul Baudelaire. Procesul e declanşat de substitutul A. Botez, care constată că anumite pasaje ale prozei publicate în foileton, în revista Lumina, „sunt contra bunelor moravuri şi repretensibile după § 50 din legea presei“.

În apărarea lui, Hasdeu, ca şi avocatul lui Baudelaire, recurge la aceeaşi tactică, invocarea unor «piese condamnabile» din operele altora. În procesul Florilor Răului erau menţionate mostre din Lamartine, Musset, Rabelais, Montesquieu, Balzac, G. Sand, iar teoria lui C. Bădiliţă e că lista n-a impresionat atunci pentru că aducea titluri nereprezentative pentru autorii citaţi sau teme periferice ale operei lor, în vreme ce la Baudelaire, urâtul, beţia, drogul, viciul erau teme centrale, nu colaterale, constituiau direcţia lui estetică. În schimb, Hasdeu a fost mai abil, invocând exemple de aşa-zise derapaje morale din marea literatură universală şi de la noi, de la Cântarea Cântărilor, antici, Rabelais, Boccaccio şi Shakespeare până la Alecsandri, Negruzzi şi I. Heliade Rădulescu. După care, Hasdeu a folosit acelaşi procedeu de impresionare a audienţei ca Pinard, doar că în favoarea lui; a citit cu glas tare atâtea pasaje „piperate“ din alţi autori, încât exemplele au funcţionat ca o disculpare.

Mai interesant e faptul că Hasdeu a denunţat limitele subiective ale receptării, argument care nu apăruse în procesul lui Baudelaire. Nimeni nu amendase acolo lectura lui Pinard ca particulară şi nereprezentativă. Mai subtil, Hasdeu arată că „dacă pasajul în cestie are nenorocirea a nu plăcea în minutul de faţă unui domn cutare sau cutare, aceasta e încă departe şi prea departe de a fi un argument de nemoralitate publică, ci numai un gust individual“. Nu autorul care descrie lumea viciată e de vină, ci personajele corupte, crede Hasdeu: „Nemorali sunt aceia ce se recunosc pe sine în atari caractere“.

Cât priveşte temeiul judecăţii, pasajul din legea presei, indicat în rechizitoriu ca fiind încălcat, acela se referea la publicarea de „veşti mincinoase“ şi „documente închipuite“, nu la opere de ficţiune. Cum categoria incriminată nu exista legal, şi cum apărarea fusese atent documentată, Hasdeu e achitat.

Până la urmă, procesul l-a costat mai scump pe Hasdeu (care a fost dat afară din postul de profesor la Colegiul Superior din Iaşi, fără să fie reabilitat ulterior), decât pe Baudelaire, care a plătit o amendă. Dacă, aşa cum remarcă Stancu Ilin în notele la „Duduca Mamuca, „[o]ri de câte ori s-au iscat dezbateri literare în care au fost implicate conceptele de etic şi estetic, ele vizau «bătălii» ideologice de anvergură“, şi dacă pledoaria lui B.P. Hasdeu a fost începutul, la noi, al dezbaterii despre realism şi naturalism, atunci şi în procesul lui Baudelaire putem vedea startul impunerii unei „estetici a urâtului“ sau, după H. Friedrich, a „categoriilor negative“.

Aminteam, la începutul articolului, condiţia operei literare ca teritoriu estetic cu legi proprii, diferite de cele ale moralei cetăţeneşti de zi cu zi. E un principiu cu care ne-a obişnuit modernitatea şi pe care Baudelaire a încercat, fără succes, să-l aducă în discuţie în apărarea sa, în timpul procesului: „Il y a plusieurs morales. Il y a la morale positive et pratique a laquele tout le monde doit obéir. Mail il y a la morale des arts. Celle ci est tout autre“.

Astăzi, Florile Răului sunt în canonul literaturii, par să nu mai şocheze, simţul pudorii s-a tocit, morala publică a devenit mai laxă, iar conştiinţa marii împliniri estetice pe care-o încarnează Baudelaire, o evidenţă. Între timp, teoria literară a reglat problematica autorului şi a nuanţat-o pe cea a receptării. Un proces care să incrimineze scriitorul de ficţiune, ca în secolul al XIX-lea, n-ar mai fi posibil de vreme ce-au intrat în discursul curent, încă din anii ’70, variatele instanţe auctoriale (s-a vorbit inclusiv de „moartea“ autorului) sau pluralitatea lecturilor posibile ale unei opere. Tensiunea etic-estetic persistă însă ca o umbră asupra cărţii, căci, aşa cum notează C. Bădiliţă, „niciun părinte nu le-ar citi copiilor săi, înainte de culcare, strofe din «Metamorfozele vampirului», din «Lesbos» sau din «Vinul asasinului»; niciun îndrăgostit n-ar recita aceste poeme femeii iubite şi niciun profesor adevărat n-ar lua à la lettre conţinutul capodoperelor respective“. Procedând aşa, însă, vom favoriza partea „luminoasă“ a poeziei lui Baudelaire, de care ţine, de exemplu, celebra „Invitaţie la călătorie“. O remarcase şi Benjamin Fondane, în anii ’40, vorbind despre tendinţa de a „uita“ poemele macabre, poemele care nu sunt pe placul posterităţii. Iar această lectură cu goluri de memorie ne oferă un Baudelaire „domesticit“, „îmblânzit“, nu pe cel adevărat.