ION BOGDAN LEFTER, DIN NOU DESPRE CLUJENII ANGLO-AMERICANIŞTI

O completare despre Marius Jucan

O figură aparte între anglo-americaniştii clujeni e Marius Jucan, profesor al Universităţii „Babeş-Bolyai“ după căderea regimului comunist, cînd generaţia noastră a putut preda în învăţămîntul superior umanist, pînă atunci practic interzis „noului val“ postmodern al anilor ’80. Şi-a găsit mai întîi post la Teologie (!), apoi a ajuns la Catedra de Engleză de la Filologie, de unde s-a transferat la un moment dat la Facultatea de Studii Europene. I-am schiţat portretul cu ceva timp în urmă, în culegerea aniversară care i-a fost consacrată la împlinirea a 65 de ani: Orizonturi factuale şi culturale ale lumii trăite. In honorem Marius Jucan (Editori: Gabriel C. Gherasim şi Raluca Moldovan, Presa Universitară Clujeană, 2015). Aici – o completare.

Întîi, să notez nu doar consecvenţa mizei sale pe americanistică după startul carierei academice clujene, ci şi ironia fixării în amintita Facultate de Studii Europene. Literatura şi cultura Lumii Noi se predau de mult şi peste tot în departamentele de Engleză, situaţie pe care comunitatea de limbă o face perfect legitimă. Dar la Studii Europene?! Nu mi-i imaginez pe decidenţii de la Rectoratul sau din Senatul de la „Babeş-Bolyai“ asumîndu-şi ideea „hegemoniei“ Vechiului nostru Continent asupra celui de dincolo de Atlantic, pînă la anexarea culturală! Probabil că decizia va fi fost susţinută mai degrabă de intuiţia liniştitoare a unei relaţii de contiguitate, drept care asocierea a părut acceptabilă. Altfel, deşi susţin şi eu că o bună înţelegere a civilizaţiei americane e imposibilă dacă n-o vedem ca pe o extensie „avangardistă“ a Europei, sînt – totuşi – continente diferite… Ciudăţenia marchează şi mai apăsat particularitatea construcţiei instituţionale pe care Marius Jucan a proiectat-o şi a inaugurat-o împreună cu colegii săi: masteratul şi apoi şi licenţa în americanistică au constituit practic o „mini-facultate“ în interiorul celei de Studii Europene.

Atare conjunctură a încurajat viziunea larg-„civilizaţională“ a colegului nostru asupra domeniului. La o Facultate de Studii – de facto – Euro-Americane, cu profil „socio-uman“, nu strict filologic, el şi-a putut valorifica interesul intelectual nu doar faţă de literatura Statelor Unite, ci şi faţă de istoria lor şi de etapele recente, pînă în actualitatea imediată. De circa – să zicem – două decenii, tinerii care se formează ca filologi anglişti şi au şi deschideri trans-atlantice se întîlnesc din start cu perspectivele multiplu-contextualizante ale „studiilor culturale“. Înaintea acestor evoluţii metodologice, „americanistica“ însemna mai ales studiul literaturii mai strict-estetizant, în tradiţia europeană. Puţini foloseau cheia de lectură pe care o furniza înţelegerea diferenţelor de viziune dintre cele două ţărmuri despărţite de Ocean: aici cultura înseamnă arte elevate, „autonome“; dincolo – civilizaţie complexă, în care literatura şi celelalte sînt integrate, reflectînd-o „heteronom“. Cu discreţia care-l caracterizează, dar ferm în opţiuni, Marius Jucan a oferit în acest sens un exemplu de subtilă comprehensiune. Iată-l explicînd despre ce e vorba în – bunăoară – deschiderea Studiilor de americanistică, ediţie de recuperare a unor contribuţii de pionierat autohton în materie, din prima jumătate a secolului XX, semnate de Virgil I. Bărbat, Nicolae Petrescu şi Petru Comarnescu (Studiu introductiv de Marius Jucan, Ediţie îngrijită de Alina Branda, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2001): „Se spune […] că studiile americane atrag mai mult poate decît celelalte deoarece, fiind studii despre o cultură complexă, deţin precedenţă în multe domenii de interes înaintea altor culturi, cum ar fi multiculturalismul, gîndirea critică, feminism, relaţii internaţionale etc. Există tentaţia, alimentată de un deficit de informaţie, cu atît mai nemotivat cu cît aparţine multor intelectuali, de a crede că cultura nu are de a face cu puterea şi, urmînd un model post-romantic (eminescian-noician la noi), să se afirme că orice atingere a culturii de către putere nu ar aduce decît servituţi «icoanei» culturale, care trebuie păzită de «venerele» puterii. Dar, cum s-a văzut, apolitismul afişat nu este decît camuflajul unei înrolări politice neasumate, o politică a standardelor duble. Modelul purist, esenţialist, fundamentalist, exclusivist cultural se află în opoziţie cu cel democratic, tolerant, inclusivist, anti-fundaţional. Altfel spus, modelul democratic al culturii americane nu se află în contradicţie cu problema hegemonismului cultural american, pentru că fiecare cultură care se instituţionalizează trebuie să îşi propage formele create în stabilitatea construcţiei interioare“ (p. vi-vii).

Retras de cîţiva ani de la catedră, Marius Jucan s-a reîntors la proză şi tot finisează un mare roman pe lîngă care a gîndit altele cîteva de mai mici proporţii (după cum s-a aflat prin urbe şi, de-acolo, şi mai la Sud, peste munţi, pînă-n Capitală!). În Apostroful pe ianuarie 2022 i-a apărut un scurt fragment, de-o singură pagină de revistă, fără vreo precizare despre ansamblul din care a fost decupat: scenetă în aer liber între un orăşean rătăcit, aflat la volanul maşinii, şi-un păstor de capre dobrogean cu telefon mobil, confruntare amuzant-tensionată, excelent scrisă, cu un control atent al frazării preponderent scurte, în lexic bogat, cultivat, deschis spre registrele pitoreşti, cu unele cruzimi secret-ironice. Oarecum „americanistic“?!…

Fondatori şi continuatori

M-am referit în „serialul“ meu doar la cîţiva dintre profesorii clujeni de anglistică şi americanistică ai ultimelor decenii (şi doar pe versantul literar-cultural, nu şi pe cel lingvistic). Am citit – fireşte – prin gazetele culturale articole şi studii semnate şi de alţii (cum spuneam, mi-au căzut în mînă rareori cărţile lor „de specialitate“, de restrînsă circulaţie…). „Şcoala“ clujeană produce în continuare profesionişti remarcabili. Dintre numele impuse în deceniile din urmă – Carmen-Veronica Borbély, Rareş Moldovan sau Petronia Popa-Petrar.

De întreaga tradiţie a disciplinei s-a ocupat tînărul istoric Alexandru-Bogdan Bud în Istorie şi continuitate. Studiile engleze la Cluj (Editurile MEGA şi Şcoala Ardeleană, 2017). Un bogat inventar de nume, date şi evoluţii instituţionale, specializări individuale şi titluri de cursuri ş.a.m.d. Pe lîngă bibliografia tipărită şi „electronică“ disponibilă, autorul a „stors“ de informaţii arhivele clujene şi i-a intervievat ca „martori“ (menţionaţi aşa la final) pe profesorii seniori Virgil Stanciu, Liviu Cotrău şi Sanda Berce (dialoguri exploatate ca „istorie orală“, nereproduse ca atare, cercetătorul menţionîndu-le în notele de subsol ca surse acolo unde a fost cazul).

Trebuie să spun că, din perspectivă filologică şi anglo-americanistică, reconstituirea e cam „seacă“. Din afara meseriei, deci lipsit de instrumentele care să-i permită evaluări şi interpretări aşa-zicînd „de cîmp“, de metabolism intern al anglisticii clujene, autorul se rezumă la istoria strict factuală a domeniului, ceea ce explică şi absenţa conexiunilor postbelice cu centrul bucureştean al domeniului, menţionat doar ca loc către care clujenii au migrat într-o anumită conjunctură pentru susţinerea doctoratelor, doar atunci şi doar pentru asta fiind menţionaţi Ana Cartianu, Leon Leviţchi, Dan Duţescu sau Dumitru Chiţoran (primii doi – şi ca autori ai unui manual de română pentru englezi). Să nu se înţeleagă că n-aş aprecia efortul de strîngere laolaltă, categoric utilă, a informaţiilor pe epoci şi pe generaţii. Totuşi, chiar şi ca nespecialist, Al.-B. Bud ar fi putut – de pildă – să contextualizeze socio-cultural secvenţa despre „Generaţia în blugi“ a secţiei de limba engleză de la Catedra de Filologie Germanică (1977-1989), unde emblema „hippiotă“ apare doar în titlul capitolului, nu şi în text…

La el acasă se simte autorul în reconstituirea, cu savuroase detalii pitoreşti, a începuturilor anglisticii clujene. Detalii – data viitoare.