SALAMON ANDRÁS SEPRŐDI KISS ATTILA

(Sfântu Gheorghe, 1941 – Budapesta, 2008)

Studii:

– Actorie, Institutul de artă teatrală Szentgyörgyi István Tg. Mureş, 1963

– Regie teatru, Institutul de artă teatrală şi cinematografică I.L. Caragiale Bucureşti, 1969

1969 – 1985 regizor la Teatrul maghiar de stat din Sfântu Gheorghe

1985 – 1990 regizor la Teatrul Katona József din Kecskemét, Ungaria

1990 – Liber-profesionist.

A tradus 23 de filme româneşti pentru televiziunea ungară, printre care filmele lui Lucian Pintilie. A tradus din Alina Mungiu, Matei Vişniec, Mircea Bradu, Marin Sorescu.

1993 – Ultima montare: O scrisoare pierdută la teatrul Gárdonyi Géza din Eger. Scrisoarea deschisă către Caragiale (publicat în numărul 6 al revistei noastre) apare pentru prima dată în caietul program al spectacolului.

2008 – Apare volumul Caragiale mosolya (Surâsul lui Caragiale) cu piesele lui Caragiale traduse în limba maghiară (Editura Arca, Oradea).

Moartea cetăţeanului

După cei patru ani petrecuţi la Institutul de teatru din Tg. Mureş, practic extensia Teatrului Secuiesc de stat condus de Tompa Miklós, adeptul realismului psihologic, în 1966 SKA a fost fascinat de efervescenţa vieţii teatrale din Bucureşti. Procesul de reteatralizare iniţiat de Liviu Ciulei (Cum vă place, 1961) a început să dea roade. Trezindu-se într-un mediu teatral diametral opus celui din Tg. Mureş, studentul din Sf. Gheorghe a savurat spectacolele semnate de Liviu Ciulei, David Esrig, Lucian Pintilie, Radu Penciulescu.^[1]

David Esrig cu montarea piesei Nepotul lui Rameau (adaptare după Diderot) a realizat o experienţă teatrală extraordinară. Întâmplarea (destinul?) a făcut ca studentul din anul I să fie invitat în echipa lui Esrig. Spectacolul s-a bazat pe efectul oglinzilor mobile amplasate în fundal. În urma mişcării oglinzilor, imaginea actorului se schimbă, uneori se multiplică, personajul apare în ipostaze diferite, poate polemiza cu sine însuşi, semnificaţia unui enunţ se schimbă. Pentru deplasarea riguroasă a oglinzilor regizorul a folosit şase „oficianţi“. Printre ei se afla şi SKA. Într-un interviu, oficiantul declară entuziasmat că în cursul celor 80 de repetiţii (noiembrie 1967-mai 1968) a învăţat despre teatru mai mult decât în anii petrecuţi la institutele de teatru din Tg. Mureş şi Bucureşti.^[2]

Examenul de diplomă l-a dat cu piesa Moartea iluziilor a debutantului Tömöry Péter. Un spectacol cu totul neobişnuit pe scena teatrului din Sf. Gheorghe. Textul mediocru a fost compensat de indicaţia regizorală interesantă, conform căreia umbra actorilor a fost proiectată pe paravane.^[3] Replica rostită în planul real a fost reinterpretată de umbra actorului. Intenţia de a include în spectacol elementul vizual (influenţa lui Esrig) este evidentă. Ca regizor secund la Teatrul din Sf. Gheorghe, nu şi-a putut realiza proiectele artistice. De voie, de nevoie, montează piesele insignifiante ale repertoriului. Sporadic, totuşi reuşeşte să facă spectacole de calitate în care fructifică cele învăţate/văzute la Bucureşti: Peer Gynt, Joseph Heller: Am bombardat în New Haven, Illyés Gyula: Dublu sau nimic, George Ciprian: Capul de răţoi, Antonio Buero Vallejo: Fundaţia, Mroz.ek: Emigranţii, Csiki László: Bunicul vrea să vă vadă (cu subtitlul Un joc cu realitatea cu cinci centimetri deasupra realităţii). Spectacolul se bazează pe discrepanţa vizuală dintre ceea ce gândesc şi spun personajele. Cu acest spectacol, a ajuns la apogeul carierei sale. La Colocviul teatral din 1980^[4], spectacolul a obţinut premiul I pentru regie.

Întâlnirea cu Caragiale

La începutul anilor ’60, SKA a avut ocazia să vadă Scrisoarea pierdută în regia tradiţională a lui Sică Alexandrescu. Spectacolul nu l-a impresionat în mod deosebit, a reţinut în schimb jocul vedetelor (Al. Giugaru, V. Birlic, R. Beligan, Carmen Stănescu, I. Finteşteanu). În stagiunea 1961-62, Sică Alexandrescu montează la secţia maghiară din Tg. Mureş D-ale carnavalului cu elita trupei: Lohinszky Loránd, Tanay Bella, Tarr László, Mende Gaby (câţiva dintre ei profesori la Institutul de teatru). Un eşec spectaculos – notează SKA în 2008. „N-am fost în stare să înţeleg. Nu ştiam care este codul. Unde se ascunde genialitatea acestui scriitor cu certitudine genial“.^[5] Revirimentul s-a produs în Teatrul Bulandra, la spectacolul D-ale carnavalului în regia lui Lucian Pintilie. I s-a ridicat perdeaua de pe ochi. Viitorul regizor a constatat uimit că înţelege totul, Caragiale este contemporanul nostru.

Viziunea teatrală a lui Lucian Pintilie i s-a fixat adânc în conştiinţă. În 1978, montează la Sf. Gheorghe D-ale carnavalului, în traducere proprie. Montarea s-a orientat în mod declarat după cea de la Bulandra.

În anii ’80, supravegherea ideologică a teatrelor s-a înăsprit. Cu toate că figura în categoria autorilor români (repertoriul teatrului trebuia să cuprindă în mod obligatoriu o piesă românească), comediile lui Caragiale au devenit indezirabile. În acest context, SKA montează O scrisoare pierdută. Fără să modifice un cuvânt în textul originar, regizorul a dat coloratură nouă protagonistei. De la primul contact cu Caţavencu, face gesturi promiţătoare. Bravul redactor înţelege perfect mesajul. În scena finală a împăcării, sărută atât de înfocat mânuşiţele Zoei, încât pupatul se termină la urechea doamnei. Publicul înţelege că Tipătescu a scăpat de un rival în viaţa politică, dar s-a pricopsit cu altul în viaţa amoroasă.

În 1984, vizionările au devenit tot mai dure. Autorităţile caută pricina cu lumânarea. Vizionarea Nopţii furtunoase s-a terminat cu scandal. Propagandiştii erau nemulţumiţi că spectacolul nu seamănă cu cel difuzat la TVR (regia Sorana Coroamă-Stanca), considerat de ei varianta oficială a comediei.^[6] SKA, în schimb, s-a orientat după montarea lui Dan Micu (discipolul lui Esrig şi Penciulescu) la Teatrul Petøfi din Veszprém, Ungaria.^[7] Până la urmă, spectacolul obţine avizul. Împrejurările au făcut ca, la un moment dat, jocul dat să lovească în plin: Jupân Dumitrache şi Ipingescu cu picioarele în lavoar (scena I/4). Ipistatul citeşte ziarul. Curentul se întrerupe. (Economisirea energiei la nivel naţional făcea parte din programul partidului.) Publicul familiarizat cu întunericul aşteaptă liniştit. După o perioadă considerabilă se luminează scena. Cei doi, parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, stau neclintiţi. Ipingescu continuă lectura: „situaţiunea României nu se va putea clarifica…“ – râs frenetic în sală… Spectacolul a fost recepţionat ca o comedie uşoară. Doar lucidul (în consecinţă solitarul) Bíró Béla observă esenţialul: „De fapt, Noaptea furtunoasă este un Oedip inversat, este comedia auto-orbirii spirituale.“^[8]

După păţania cu Noaptea furtunoasă, regizorul SKA părăseşte România lui Ceauşescu.

Este angajat la teatrul din Kecskemét. În cei cinci ani petrecuţi în oraşul lui Katona József, contrar aşteptărilor, n-a reuşit să-şi arate adevăratele sale calităţi regizorale.^[9] Se simte frustrat, în 1990 i se desface contractul de muncă. Ca liber-profesionist încearcă să rămână la suprafaţă (şi să-şi asigure traiul).

În 1993, obţine mandatul pentru montarea Scrisorii pierdute la Teatrul Gárdonyi Géza din Eger. Scrisoarea deschisă către Caragiale a apărut în caietul program al spectacolului.

Despre spectacol avem informaţii doar din cronicile teatrale. Se pare că regizorul a vrut să şocheze publicul maghiar. Criticul revistei de specialitate notează indignat că în prima scenă, după ce Tipătescu îşi spală picioarele, Pristanda toarnă apa din lavoar într-o uriaşă sticlă cu inscripţia „Eau de Cologne“. Prefectul, după ce îşi bagă mâna la subsuoară, se şterge cu mondirul Poliţaiului.

Problematică este moartea Cetăţeanului turmentat. În scrisoarea deschisă, regizorul cere iertare de la Caragiale pentru intervenţia făcută: în scena finală, Cetăţeanul turmentat, singurul om cinstit din comedie este lichidat de către agenţii poliţiei secrete.

Având în vedere nota regizorului, este surprinzătoare relatarea cronicarului teatral: „La finele spectacolului – contrar indicaţiilor lui Caragiale – un bărbat intră pe scenă clătinându-se, cu mâna pe pieptul sângerând, apoi cu numele coanei Zoe Trahanache pe buze se prăbuşeşte şi moare. El e Cetăţeanul turmentat […]ce s-a întâmplat cu el? A fost împuşcat de către madam Zoe, ori s-a sinucis pentru că a fost refuzată de Zoe (la Eger, de altfel, trupuşorul primei doamne este domeniu public)? ^[10]

Cele două relatări se contrazic:

În 2008, regizorul afirmă că Cetăţeanul a fost înjunghiat cu o umbrelă otrăvită. Cronicarul teatral, n-a văzut/observat nimic, nu înţelege moartea Cetăţeanului. Explicaţii posibile: ori regia n-a accentuat în suficientă măsură asasinatul, ori cronicarul n-a înţeles scena respectivă. Neavând la dispoziţie înregistrarea spectacolului, „din această dilemă nu putem ieşi“.^[11]

Fotografia din actul III. nu ne ajută cu nimic. Seamănă cu toate montările din secolul trecut.

Autorul Scrisorii deschise s-a dovedit un vizionar. Cronicarul presei locale s-a grăbit să se delimiteze de cele văzute: „Se poate polemiza pe tema caracterului balcanic sau european al culturii noastre politice, dar un lucru este cert, ne-am îndepărtat demult de această manifestare crudă a instinc­telor.“^[12]

În ultimul pasaj al articolului, apărut în revista de specialitate, regizorul a primit lovitura de graţie din partea criticului: „În caietul program, regizorul în mod cuviincios a cerut iertare de la autor pentru intervenţia făcută. Nu cred că Caragiale l-a iertat“.^[13]

SKA a căzut alături de personajul său, „singurul om cinstit“ din comedie.

O scrisoare pierdută a fost ultima montare a regizorului, trenul său a rămas blocat în tunel.

Întâlnirea finală cu Caragiale a avut loc în 2008. Regizorul-traducător, într-una din clipele sale lucide, s-a putut bucura de apariţia volumului Caragiale mosolya^[14] (teatrul lui Caragiale în limba maghiară.)

Dar Turnătorul de nasturi ibsenian veghea deja la căpătâiul său.

^[1]     A publicat note despre montările lui David Esrig (Troillus şi Cressida), Andrei Blaier (Priveşte înapoi cu mânie), George Rafael (Scaunele), Lucian Pintilie (Livada cu vişini).

^[2]     Matekovics János: A színházat vállalni kell. Csendes vita Kiss Attilával. Ifjúmunkás, 1968. 11. 10.

^[3]     În anul II de studii David Esrig, a introdus în programul de pregătire a actorilor „organizarea spaţiului de joc cu paravane (…) în scopul de a stimula fantezia regizorului spre soluţii bogate de mişcare, precum şi în scopul de a uşura intrarea şi ieşirea firească, în şi din acţiune, a personajelor“. (Radu Penciulescu şi teatrul la înălţimea omului. Antologie teatrală de Florica Ichim şi Ada-Maria Ichim. Editura Cheiron, Bucureşti, 2018. 1. 274.)

^[4]     Colocviul organizat la Sfântu Gheorghe era un festival teatral bienal al naţionalităţilor din România (Şase teatre/secţii maghiare, două secţii germane, Teatrul evreiesc de stat.) Colocviul a apucat două ediţii, 1978, 1980. Ediţia a treia a fost interzisă de autorităţi. La colocviu, au fost prezentate şi spectacole în limba română cu piese semnate de autorii naţionalităţilor. În 1980, publicul din Sf. Gheorghe a avut ocazia să-l aplaude pe Ion Caramitru, protagonistul spectacolului Floriile unui geambaş de Sütø András (Teatrul Bulandra).

^[5]     În volumul Caragiale mosolya. p. 7.

^[6]     Amănunte despre peripeţiile vizionării în Boros Kinga: Kényelmetlen színház. (Teatru incomod) UARtPress Kiadó, Marosvásárhely – Kolozsvári Egyetemi Kiadó, Kolozsvár, 2021. 108-1013.

^[7]     La teatrul din Veszprém, Dan Micu a montat două comedii de Caragiale: O noapte furtunoasă (1981) şi D-ale carnavalului (1981). O noapte furtunoasă s-a bucurat de aprecierea unanimă a oamenilor de teatru din Ungaria.

^[8]     Bíró Béla: Egy nagy ambicáj abszurd komédiája. Utunk, 1984/25.

^[9]     Teoretic, putea să atragă atenţia branşei cu montarea pieselor lui Németh László (Villámfénynél [La lumina fulgerului], Az áruló [Trădătorul]), dar dramaturgia pronunţat logocentrică a autorului nu a permis afirmarea teatralităţii promovate de regizor.

^[10]    Tasnádi István: Az aktualitás csapdája. Caragiale: Az elveszett levél. Színház, 1994/2. 22.

^[11]    O ipoteză: Poate SKA a sărit peste cal cu prezentarea trivialităţii, ticăloşiei. Spălatul picioarelor în lavoar l-a preluat de la Pintilie (D-ale carnavalalului). La SKA, scena revine în O noapte furtunoasă unde mai toate personajele, într-un fel sau altul, se spală în lavoar. La urmă, Ipingescu, în căutarea intrusului, îşi bagă mâna în apa murdară (II/8.). Scena prefectului în Scrisoarea pierdută de la Eger ni se pare deplasată. O deplasare asemănătoare putem observa şi la prezentarea lui Zoe. La Sf. Gheorghe, doar cochetează cu Caţavencu; la Eger, este amanta tuturor. Secretul lui Penciulescu este contopirea fascinantă a trivialului cu graţiosul. Act realizat autentic de către memorabilul Toma Caragiu.

^[12]    Gábor László: A demokrácia vékony máza. Heves Megyei Népújság, 16. dec. 1993. 4.

^[13]    Tasnádi István: Az aktualitás csapdája. Caragiale: Az elveszett levél. Színház, 1994/2. 22.

^[14]    Volum apărut cu sprijinul lui Mircea Bradu şi dedicat ”prietenului Mircea Bradu şi regizorului Tompa Gábor”. În 2006, Teatrul maghiar de stat din Cluj prezintă O scrisoare pierdută în regia lui Tompa Gábor, traducerea aparţine lui SKA.