CĂTĂLIN BOGDAN, PEISAJUL CARE NE PRIVEŞTE

Flavius Lucăcel e un peisagist de spaţii rurale, cu căsuţe şi copăcei. În acelaşi timp, e un abstracţionist care dezintegrează formele realului în pete de culoare şi linii sinuoase, cu apetenţă pentru colaj şi pentru fetişul plasticii postmoderne: instalaţia. şi, într-un dialog (tensionat) cu stilizări folclorice.

El încă mai crede că veşnicia s-a născut la sat, chiar dacă acest (rest de) paradis apare depopulat şi în prag de ambigue metamorfoze. De fapt, ceea ce a rămas e mai degrabă ideea de sat – şi nu doar fiindcă ţăranii lipsesc cu desăvăşire. În această panoramă, mai mult fluidă, a locuirii rurale, lipsesc, deseori, chiar şi ferestrele. O lume fără ferestre care devine ea însăşi fereastră. O lume care se uită la noi pe fereastră. Căci prin convenţia înrămării cu cadre de fereastră – un trompe l`oeil à la Magritte – peisajele devin inevitabil interioare. Dar nu în sensul obişnuit al unei psihologii simbolice, atât de dragă culturaliştilor ca Blaga. Asistăm, de fapt, la o reconfigurare topografică. Orizont cotidian timp de milenii, această lume s-a mutat, mai nou, în ghetoul interiorităţii. Ca într-un exil. Încă supravieţuieşte, dar cu o consistenţă (metafizică) în criză.

Prin reconversia unor obiecte textile cu o (cândva) circumscrisă funcţionalitate, lucrările lui Lucăcel capătă un statut în preajma imprimeurilor ori tapetelor pe bază fotografică – o altă formă, în fond, de (pseudo)interiorizare. Ceea ce le conferă o discretă aură de pop art. El pictează pe cămăşi şi cuverturi, pe vestoane şi cearşafuri, pe ştergare şi covoare de perete.

Această provocare decorativă se încrucişează cu tentaţia abstracţiei. Stilizările folclorice tind, în general, spre geometric, ceea ce e departe de vâna plastică a lui Lucăcel, mai apropiată de scurgere şi abatere. Tocmai de aceea privilegiază motivele vegetale. Dar el nu descompune copacii ca Mondrian, într-o epurare care ajunge să schimbe radical registrul. El lasă copacii, ramurile, iarba şi florile să prolifereze. Dar, cu discreţie, potenţează o anumită implozie printr-un surplus de sinuozitate. În acelaşi timp, exuberanţa naturală e trecută printr-un anumit filtru, ceea ce subminează nu atât coerenţa formelor, cât ritmul lor. Rezultă o uşoară morbiditate, abia perceptibilă, ca un bemol plastic.

Colajul, în cazul lui, implică şi o tensiune a materialităţii. Nu e vorba doar de reliefuri eventual incoerente, ci şi de inadecvări de nedepăşit. Trecutul coexistă cu prezentul în chip mut. Nu au ce să-şi mai spună ori, cel puţin, nu reuşesc. Zac alăturate doar.

Procedeul său de abstractizare nu exclude o formă aparte (şi discretă) de action painting. Uneori liniile lasă impresia că, într-o anumită măsură, sunt rezultatul unei scurgeri (materiale), doar pe jumătate impuse. Ca şi cum ar conferi vopselelor o (mică) marjă de creativitate autonomă în configuraţia grafică. În acest sens, liniile se mai şi scurg. Chiar şi petele par să rezulte nu doar dintr-o desfigurare a realităţii, ci şi printr-o băltire nu lipsită de potenţial germinator. Aceasta e, de altfel, nădejdea lumii sale: să se nască din nou.