OANA BOŞCA-MĂLIN, ITALIA ÎN DOI PE O MÂRŢOAGĂ (IV)

• Roma. Vedere dinspre Rupe Tarpea către Santa Maria in Aracoeli. Foto: Oana Boşca-Mălin

Ziua a VI-a (duminică, 12 august). Dimineaţă alte bagaje, alte lucruri care rămân pe afară după ce ai închis cutiile, arunc primul tub de pastă de dinţi, mă bucur că s-au mai împuţinat supozitoarele cu antiinflamator şi Bepanthenul şi ocupă mai puţin loc, ordine acasă la Mira… Pornim către Viterbo pe Via Cassia, veche stradă romană. În fiecare zi, primii 30 de km îmi e frică, semn că n-o să depăşesc niciodată condiţia de pasager pe motocicletă. Mă crispez la curbe când Don Quijote culcă motorul pe stânga sau pe dreapta, mi se pare că accelerează prea tare pentru o porţiune mică, nu mai ştiu cum mă ţineam ieri ca să stau comod, nu îndrăznesc să mă uit peste umărul lui, calculez kilometrii parcurşi de el pe V Strom să văd dacă are suficientă experienţă să prevadă tot, mă-ntreb dacă a dormit ok şi dacă se simte bine cu mintea, inima, şira spinării, încheieturile, ochii şi sufletul. Dacă cumva mă uit la drumul din faţă, la ce vede el, îmi e greu să mă controlez şi să nu-l apuc de subsuori ca un pui de koala. Mă liniştesc încet, când îmi fixez privirea pe un peisaj îndepărtat, care se scurge încet pe sub ochii mei. E bine, mi-am intrat în mână. După încă 50 de km o să înceapă să mă apese casca pe pavilioanele urechilor. Asta dacă nu e răcoare şi mi se strânge capul cât să se lăfăie înăuntru, ceea ce mi s-a întâmplat doar o singură dată în zilele astea.

E duminică dimineaţa, e august, puţină lume se-ncumetă pe străzi, mai mulţi biciclişti decât maşini. Într-un sătuc e zi de iarmaroc, dar e trist, mai degrabă un talcioc de vechituri decât un târg de artizanat sau de antichităţi. Dar profităm să ne oprim la bar pentru micul dejun, cu barmanul care comentează meciul de ieri: Juve-Napoli, a câştigat Juventus în prelungiri, aflăm că Napoli conducea dar arbitrul a scos un jucător afară, pe urmă l-a scos de pe teren pe antrenorul din Sud şi, în esenţă, „mai bine-i împuşcau în gură pe ăia de la Napoli, aşa erau siguri că bat, fir-ar a dracului să fie de treabă, că nu ne mai săturăm de chestiile astea all’italiana!“. În parcarea iarmarocului e o motocicletă BMW 1200LT cu „side car“ (nu-i mai zice ataş, că n-are nimic de-a face cu savonierele cu o roată din filmele cu Louis de Funés). Aflu că are greutate maximă autorizată cât un Tico şi jumătate. Mă apropii de cuşcă şi văd că e capitonată cu piele, are difuzoare şi loc cât pentru două persoane; nu ştiu dacă are bar ca la limuzine, dar aşa arată. Lux, calm şi voluptate. Ce plictiseală! care mai e aventura?!

Ajungem la Viterbo, are un centru medieval cochet pe care îl vizităm din viteza întâi. Oprim câteva minute la biserică şi facem poze cu vreo patru căţei vagabonzi, pui. Suntem în zonă de vechi oraşe etrusce, de acum înainte între nordul Lazio-ului, Umbria şi sudul Toscanei ne învârtim printre vechi necropole ale singurei civilizaţii antice care lăsa femeile să poarte arme şi să se exprime public pe probleme politice. Tocmai de aceea, conservatorii romani au făcut ca troia, femeie etruscă, să fie asimilat ca sinonim pentru curvă. Trecem prin sătucuri animate, fiecare dintre ele cu ziduri de apărare medievale şi câte o bisericuţă barocă. La Capranica ne zâmbeşte din fuga calului o băbuţă cu puţinele fire de păr rămase la locul lor, albite şi electrizate parcă special pentru a-i face o aură în jurul capului. Îmi plac complicităţile astea de o secundă cu oameni cu care în viaţă ţi-e dat să te-ncrucişezi doar atât, secunda aia. Cu Adi vorbeam zilele trecute chiar despre asta, despre întâlnirile de o clipă cu oameni de pe partea cealaltă a pământului; măcar şi pentru asta şi merită să călătoreşti.

Motivul pentru care am ajuns în zona asta e că eu îmi doresc de mult să văd grădina Bomarzo, un parc pe care contele Orsini l-a înţesat în secolul al XVII-lea cu statui din piatră reprezentând zeităţi mitologice şi fiinţe fantastice, în amintirea soţiei defuncte. Un fel de Tajmahal, dacă vrem, redescoperit şi dezgropat abia în primii ani ai secolului trecut. Casa înclinată e nostimă şi-ţi dă vertij pentru că şi podeaua face unghi de vreo 60 de grade cu solul, statuile au 4-5 metri, templul grecesc stă aproape de un elefant care poartă o tură în spate iar broasca ţestoasă stă aruncată într-o rână, pe fundul unei văi. Parcul-pădure e înţesat cu familii de turişti cu copii. O mamă intelectuală îi povesteşte plodului de trei ani despre Hercule şi muncile lui.

După Bomarzo o pornim spre Orvieto. Intrăm în Umbria, pământ al sfinţilor. Multe dintre localităţile pe lângă care o să trecem astăzi şi mâine evocă o personalitate cu aură: San Bonaventura da Bagnoreggio, San Francesco şi Santa Chiara d’Assisi, San Benedetto da Norcia, Gubbio de unde în Fioretti se spune că San Francesco l-a alungat pe lupul prădător printr-o predică cu har, San Galgano da Chiusi, San Valentino da Terni etc. Drumurile sunt aproape pustii, şerpuim printre dealuri şi păduri, pe lângă lacul Bolsena şi, mai târziu, pe lângă Trasimeno. Geografia Italiei e atât de uşor de învăţat când o parcurgi pe viu! O să începem cu Smaranda cu geografia României, dar să sperăm c-om continua cu mapamondul!

La Orvieto ajungem spre prânz, lăsăm V Strom-ul în centru şi ne pornim întâi în căutarea unui loc unde să mâncăm, că mai târziu riscăm să găsim bucătăriile închise. Fugim totuşi să dăm cu ochii de Dom, ne lăsăm cuceriţi de imaginea care ne apare fără avertisment, după un colţ. Dar ne oprim înainte de vizită la un magazin care vinde produse locale şi face degustări şi încercăm două tipuri de vin, brânzeturi şi fructe. La altă masă, se discută tot partida Juventus-Napoli, şi tot cu obidă. Suntem mai jos de Linia Gotică, deci lumea încă ţine cu fotbaliştii din vechea, scurta Republică Partenopea. La o altă masă, o familie cu două fetiţe, una dintre ele cârlionţată, dezgheţată, călare pe tată-său, care-i pare centrul universului. Adi nu-şi ia ochii de la ei, ceea ce înseamnă că-i e dor de fie-sa. Bine dispuşi, ajungem din nou în faţa Domului, singurul eminamente gotic din Italia, se pare. Splendid, svelt, cu faţada care îmbină armonios mozaicul cu relieful din marmură, nervaturile de pilaştri decorate cu basorelieful de fier al portalului, ogivele şi gargoille-i cu rozasa dantelată încadrată atipic într-un pătrat. O Judecată de apoi a lui Andrea Pisano te-nţepeneşte la intrare, şi parcă vrei să-i surprinzi fiecare detaliu sculptat în piatră: dincolo de harul artistic, trebuie să fie grozav să ai ideile atât de clare despre mersul lumii! Acum 14 ani, am făcut la Perugia un curs de istoria artei de două săptămâni despre edificiul ăsta şi despre istoria lui, şi totuşi uitasem că s-a construit ca să adăpostească şi să glorifice miracolul de la Bolsena, momentul când, în secolul al XIII-lea, din sfânta cuminecătură a picurat sânge în timpul slujbei, pentru a-i dovedi unui preot polonez mai necredincios că ostia chiar se transformă în trupul lui Isus. Mă rog, pentru cine crede… Vrei să cuprinzi fiecare detaliu în poză, să capturezi piaţa şi atmosfera ei patriarhală şi să nu laşi pe dinafară Palatul Papilor, unde Clement al VII-lea s-a refugiat în timpul jafului din 1527 (dar când oare, că parcă era în Castel Sant’Angelo, apărat de Cellini; poate că după aceea, când Roma îşi număra pierderile). Ne plimbăm pe străduţe cochete, ne oprim la o cafea rece, mă-ndrăgostesc de o mască de piele gravată. Adi se simte bine, e limpede că-l cucereşte amestecul ăsta de burg medieval liniştit, brânzeturi ţărăneşti cu vin bun şi artă făcută cu har. Mă bucur că facem călătoria asta care nu are nimic uşor, nimic previzibil în ea, dar care ni se potriveşte ciudat de natural.

Şi din nou călare, avem cam 80 de km până la Spoleto, printre lanuri culese şi alei mărginite de chiparoşi. Pe o porţiune de stradă se vede că de curând un incendiu a ars parapetul de lemn, iar în spatele lui se văd forme contorsionate de copaci morţi.

În Spoleto avem noroc să găsim imediat un hotel de 3*, aproape de centru. Camera e mică, dar cochetă. Tragem o altă şezătoare de spălat haine, redecorăm interiorul cu cămăşi, şosete şi chiloţi atârnaţi la zvântat, consumăm ca de obicei toate tipurile de săpun, gel de duş şi şampon care ni se pun la dispoziţie, şi apoi ieşim. Don Quijote e încântat că am ales să rămânem aici peste noapte: deşi nu există nicio stradă plană, Spoleto e o bijuterie pe care s-o admiri în tihna unei după-amieze şi a unei seri de august. La Ponte delle due Torri, apeductul roman construit peste o râpă de circa 150 de metri, spoletinii au ieşit să-şi facă plimbarea de seară şi să-şi aerisească dulăii şi fâţele de companie: o punkeriţă plimbă un pui de cihuahua care are o-ntâlnire de gradul III cu un golden retriever dus în lesă de un stăpân/tovarăş la fel de alb ca şi el. Imortalizez momentul, în care se vede că un căţel poate să aibă dimensiunea urechii altuia, şi chiar şi aşa, au ce să-şi comunice.

E duminică, e august, nimerim la încheierea zilei de iarmaroc şi într-o seară cu concert de swing în aer liber, în Piaţa Primăriei. Mâncăm la un restaurant şic şi apoi ne plimbăm pe străduţe, trecând şi pe la concertul cam subţirel al unei bande no name de contemporani ai lui Tom Jones, plini de bunăvoinţă şi atât. La miezul nopţii, încercăm să folosim internetul hotelului ca să rezolvăm câte ceva din poştă şi să trimit o bucată de Jurnal, dar conexiunea e groaznică şi ne enervăm.