ALICE VALERIA MICU, ÎN CĂUTAREA ADEVĂRULUI PIERDUT

A şaptea viaţă a lui Alexandru Royce este cel mai recent volum semnat Mihai Măniuţiu, apărut anul acesta la editura Humanitas. Cunoscut publicului din postura de regizor şi director al Teatrului Naţional Cluj-Napoca, Mihai Măniuţiu este autorul unor apreciate volume de poezie, de proză scurtă, roman şi eseu.

Din textul de pe manşeta copertei IV înţelegem că destinul personajului Alexandru Royce s-a conturat de-a lungul mai multor ani, iar cele şapte vieţi şi cei ce le traversează caleidoscopic sunt tot atâtea scene pe care eroul le epuizează dramatic de-a lungul unui parcurs catharctic. La prima vedere, romanul poate fi asemănat cu un policier; dacă ar fi să rezumăm în câteva cuvinte cartea, atunci ea ar spune povestea morţii lui Alexandru Royce. Însă titlul e explicit, accentul cade pe viaţă, pe ultima din şirul celor şapte, când personajul este ucis la capătul unei mise-en-scene, de un poliţist derutat. Aflăm de la început că Alexandru Royce a murit, iar cele şapte capitole se constituie dintr-o succesiune de mărturii directe sau telefonice, culese de un ziarist. Acesta vrea să scrie un roman pornind de la subiectul primei vieţi, ce fusese epuizat din punct de vedere jurnalistic, însă doar din perspectiva senzaţionalului, prin prezenţa unei vedete şi a unui milionar implicaţi. Critica adusă superficialităţii cu care media tratează viaţa unui om este implicită, iar soluţia pe care a găsit-o ziaristul nemulţumit a fost să îşi publice numărul de telefon, cerând informaţii celor care l-au cunoscut pe eroul reportajului, realizând astfel o documentare bogată.

Arta regizorală a autorului face ca acest roman, construit dintr-o multitudine de relatări ale celor care s-au intersectat într-un fel sau altul cu Alexandru Royce, să proiecteze asupra cititorului tot atâtea secvenţe cu forţă vizuală şi sugestiv-simbolică. Cu tăieturi cinematografice montate cu iscusinţă, romanul ne oferă succesiv răspunsuri la întrebările ziaristului, întrebări pe care doar le intuim. Aşa aflăm de la Uliana, asistenta maternală care l-a crescut, că Alexandru era o întruchipare a discreţiei: „Păi nu iera, cum să vă esplic, nu egzista. Ca şi cum n-ar fi egzistat. (…) Pacă n-avea nevoie de mâncare“. De-a lungul mărturiilor, Măniuţiu creionează un portret amănunţit, însă cel realizat de Peregrin este remarcabil atât pentru roman, cât şi pentru măiestria autorului: „De chipul băiatului vă spun, că îl vedeam ca prin ocheanul ăla, cum trecea trenul, şi o dată lumina, o dată era iarăşi umbră, şi se schimba atunci şi chipul, o dată era tânăr, o dată era bătrân, o dată era frumos, o dată te lua groaza de cum arăta, n-avea de două ori acelaşi chip. Eram ostenit, se-nţelege, dar nu eram tulburat la vedere şi totuşi vedeam. C-avea şase-şapte chipuri băiatu’, nici unul la fel cu celălalt. Ca-n caleidoscop.“( pag. 101-102). Nu întâmplător, Măniuţiu instrumentează motivul celor şapte vieţi, prezent în mentalul popular şi consemnat în literatura română de la Vasile Alecsandri, în Peneş Curcanul la Liviu Rebreanu în Adam şi Eva sau Mircea Cărtărescu şi al său Orbitor. Pornit de la un dat de vulnerabilitate, Alexandru este un orfan crescut de o asistentă maternală în orăşelul Gimău de lângă Cluj, iar sufletul său cunoaşte o succesiune de metamorfoze, până la cea de-a şaptea treaptă, când îşi cunoaşte sufletul-pereche. Nu întâmplător, personajul pleacă din casa în care a crescut, iar călătoria aparent haotică e una iniţiatică, drumul însuşi fiind un simbol al vieţii, al căutării de sine, al devenirii, cu probele pe care le trece, precum un erou de basm, cu ajutoarele care îi uşurează parcursul. Moartea de la finalul celei de-a şaptea vieţi e finalul existenţei materiale, dar şi împlinirea celei spirituale, căci eroul e ucis când, disperat, el trage cu pistolul crezând că iubita sa moare.

Toate mărturiile personajelor sunt consemnate fonetic, astfel încât, odată cu secvenţele din vieţile lui Royce, suntem în faţa unei adevărate fresce sociale, realizate prin limbaj, care dă astfel consistenţă succesiunii de personaje adesea halucinante, reconstituind o lume bolnavă, o destrămare continuă a ceea ce pare doar pe alocuri să mai fi fost un paradis. Ţărani, dive, borfaşi, oameni cu mintea rătăcită, călugări, tăietori de lemne, şoferi, un recuziter de la teatru, oameni în căutarea unei căi, a unui salvator, activişti sunt tot atâtea fragmente ale unei nebunii colective. „El nu umbla după lună, era chiar de-acolo, din lună“ (pag. 94). Însă reconstituirea din mărturii a vieţilor lui Alexandru Royce are un motiv puternic şi anume aflarea adevărului. De această dată, adevărul e conturat nu de narator, care aici este pur şi simplu abolit, ci de personajele-martor, rezultatul fiind o imagine fragmentată a unui destin tragic. Personajul, simbolic la rândul său este avatarul inocenţei, a fragilităţii în stare pură, pe care viaţa îl agresează permanent. După ce scapă unei îngropări de viu, unui interlop violent, unui cioban care trage cu puşca-n Dumnezeu, unei femei obsedate care otrăvea păsările şi căreia îi dă foc la garsonieră, Alexandru Royce se dedică activismului alături de iubita sa, încercând să atragă atenţia asupra unui fapt, şi anume că România este o ţară martirizată. Sunt tot atâtea scene de mare impact şi dacă ar fi să amintesc doar una, ar fi cea a camionului cu manechine îmbrăcate mirese, care se risipesc pe drum, dar şi cea de final, când Vera, iubita activistă este aşezată pe o cruce, iar o păpuşă îmbrăcată identic este plasată în locul ei şi i se dă foc. Încheierea romanului e elocventă pentru existenţa metaforică a lui Royce:

„El a crezut că Vera a rămas pe cruce. Ce s-a-ntâmplat în mintea lui de maimuţoi nu-mi pot da aseama, însă e clar că i s-a părut că ea e în primejdie. A vrut să apese pe butonul de stop, şi tot ce se derula în jur, ca pe nişte ecrane, să înţepenească. Tot. Întâmplător, sau deloc întâmplător, avea acel ceva cu care i se părea că poate să facă asta. Să facă ce mai făcuse, probabil, şi să provoace o întrerupere. Ca să treacă dintr-un plan în altul. Ca dintr-o viaţă într-alta. N-avea el şapte? Nu aşa-i cânta în strună şi Vera? În a câta viaţă era când a apăsat pe trăgaci?

Opinia mea, aşadar, e că a vrut o întrerupere. Una imediată. Un hiatus. O pauză, ca aia de publicitate la TV.(…) La cinci-şase secunde după ce a gândit aşa, şi a gândit corect, şi incorect, era mort“.

Desigur, demersul hermeneutic e în mâna cititorului, iar semnificaţia simbolică a lui şapte multiplică soluţiile de receptare a poveştii heptagonice. Dacă ne-am limita la ipoteza unui policier, atunci am avea o crimă cu autori multimpli, însă romanul este departe de a se limita la demersul detectivistic de a afla cine l-a ucis pe Alexandru. În plus, lipseşte şi pedepsirea criminalului, specifică acestei specii literare. Aşadar, ne aflăm în faţa unui metaroman despre fragilitate, despre viaţa pe muchie de cuţit, despre căutarea sensurilor existenţei şi căutarea adevărului. O scriitură poetică pe alocuri, dar dincolo de frumuseţea secvenţelor, a succesiunii de scene mereu diferite, trădând regizorul, stă limbajul, arta cuvântului, replicile verosimile ce demonstrează talentul cu care Mihai Măniuţiu se pliază pe fiecare personaj în parte. E o proză atipică, remarcabilă, o replică romanescă a unui posibil scenariu de teatru contemporan, în care cele şapte vieţi, de fapt şapte secvenţe simbolice, sunt văzute de peste 50 de personaje, oferind tot atâtea feţe ale adevărului.