DAN GULEA, POVEŞTI DE LA ORAŞ

Modernitatea românească (ultimele aproximativ trei secole) se caracterizează, în viziunea metaforică a lui Gellu Dorian, printr-o dramă personală, individuală: separarea („schisma“, spune autorul) familiei, din cauze diverse: politice, economice, sociale. Se narează – în Schisme (o tragedie românească), Editura Cartea Românească, Colecţia „Cartea românească de proză“, Bucureşti, 2021, 422 p. – o folositoare cronică de oraş, din perspectivă personală, care poate fi încadrată în categoria conturată de Andreea Răsuceanu în antologia Cartea oraşelor (2021), de Viorica Răduţă (Un calcan pe Lipscani, roman al Ploieştiului) sau de Cristina Tamas (O călătorie de la Sulmona la Tomis, localizată la Constanţa). Niciodată numit, dar lesne de recunoscut prin locurile şi personalităţile sale, urbea este Botoşaniul, iar fondatori ai poveştii, întemeietorii familiei a cărei poveste se desfăşoară aici, fondatori deci ai neamului – sunt un Efrem şi Savastiţa, de la începutul secolului al XVIII-lea.

Există doi povestitori, ce privesc toată această lume dinspre prezentul începutului de veac XXI: unul apăsat la persoana I, jurnalistul de investigaţie Andrei Asaftei, şi Miha, un docher autodidact, acum la pensie, preocupat de propriile origini, care face cercetări complexe în arhive, dar adună şi poveşti de viaţă, destine ale unor oameni obişnuiţi, torturate de istorie. Miha însă are un stil „empiric“ de a nara – „ţinând să fie cât mai exact, le încâlcea“.

Nu se putea alege un alt oraş în afara Botoşanilor pentru Gellu Dorian, cel care debuta în eseistică în anul centenarului tanato-eminescian, cu migăloasa reconstituire din Paşii poetului (în colaborare). Astfel, umbra lui Eminescu guvernează o seamă de imagini culturale ale Botoşanilor, de la Alexandrina, femeie de ispravă la începutul secolului al XIX-lea, „fiica unui avocat târgoveţ care se ocupa de angaralele lui Gheorghe Eminovici, mai ales cu procesele acestuia cu cămătarii din târg“ – la ramura Petrino, care dă ostaşi pe câmpul lui 1877, inclusiv cu efigia lui Maiorescu în calitate de avocat. Apar fapte semificţionalizate: un Eminescu îndrăgostit, la o „petrecere de pomină la Hotel Moldova, din anul 1872“, de o fată ce cânta la chitară alături de un vestit violonist, poetul fiind „un necunoscut pentru ei pe atunci, venit de la Iaşi, însoţit de încă doi prieteni, nu se dădea desprins, recitându-i versuri“. Dar şi un Eminescu bolnav, ce este surprins imobilizat la pat de marele incendiu al oraşului (1887); patul este scos afară şi „adăpostit sub un nuc imens“. Alte fapte, dintr-o Ţară de Sus cuprinsă de conflicte interetnice pe baza cărora se fonda Partidul Naţionalist-Democrat (dacă efigia lui A.C. Cuza ar putea fi zărită în roman, cea a lui Iorga este intruvabilă), îl surprind pe un Ştrul Herşcovici, lider al unor studenţi evrei, care vrea să batjocorească simbolul partidei adverse, de extracţie naţionalistă, şi dă jos de pe soclu bustul poetului, ridicat în acelaşi an 1890; urmează o răzbunare cu incendierea unor case de evrei şi a unor sinagogi. O expresie de reducere clară a unei realităţi complexe, tributul ostaşilor evrei pe fronturile României moderne, pentru a da doar acest exemplu, fiind considerabil.

Se construieşte astfel o saga jurnalistică, de fapte diverse, în special din arealul postnouăzecist, care vine contrapunctic unor mici istorii de secol XVIII-XIX: filiere de prostituţie, escrocări, munca la negru, exploatarea în agricultură, diverse înşelătorii, privite cu ochiul rapid al omului de presă, avid de reportaj. Acesteia i se adaugă viziunea asumat anacronică, reacţionară, a jurnalistului de investigaţie: „da, este adevărat, Spania este cu mulţi ani înaintea noastră, dar şi cu foarte mulţi în urma noastră în ceea ce înseamnă sinceritatea, caracterul, corectitudinea. Aşa credea Amalia, care nu pricepea că lumea se îndreaptă spre o degradare a caracterului genetic, general, că renunţă la tradiţia familiei, în favoarea tribalismului şi a amestecului ciudat de sexe“.

Naraţiunea este intersectată şi de diferite tipuri de documente: scrisori din arhiva de colecţionar a lui Miha, dar şi casete audio ale Hildei, descendentă din ţipţeri (colonişti germani din Maramureş), descifrate de jurnalist, care le repovesteşte; interesant pentru notele de umor este portretul acestei naratoare care se exprimă greu în română, surprins în momentul unei metamorfozări: „dintr-o dată rupse firul poveştii străvechii ei familii de ţipţeri şi a început parcă să convingă judecătorii din viitorul ei proces, pe care urma să-l deschidă împotriva celor care au deposedat-o de proprietăţi, de patriotisme înflăcărate, dovedite cu fotografii alături de portretul lui Ştefan cel Mare de la muzeul din Suceava şi alta lângă cel de la Putna, cu exclamaţii de tip basarabean, în care se supunea măreţiei faptelor marelui domnitor, devenit acum şi sfânt“.

Romanul Schisma (o tragedie românească) adună o lume complexă, multietnică, stratificată, ce trăieşte oarecum în marginea istoriei, pentru că personajele lui Gellu Dorian trec pasager prin faţa unor diverse figuri, locuri sau momente istorice, privite din perspectiva unor raisonneuri sau de observatori: militarul Zelinski (viitorul Ion Zelea-Codreanu); răscoala de la 1907; Mugurel Călinescu, elevul care a protestat împotriva dictaturii ceauşiste şi care avea să plătească cu viaţa; Miorcanii lui Ion Pillat şi silueta poetului şi a familiei Brătianu; seceta din 1947 şi „iarna cumplită, grea“; geografia sadoveniană (Crucea Talienilor, valea Sabasei); aerul de comedie al republicii bolşevice Botoşani, instaurată odată cu venirea trupelor ruse în oraş, la 7 aprilie 1944, o republică ce a durat doar două zile, chiar dacă a fost inspirată de Ana Pauker.

Cu trimitere la actualitatea milioanelor de români care trăiesc în Europa, în afara graniţelor ţării, demersul lui Gellu Dorian nu este neapărat cel al unui purtător de cuvânt, cât al unui observator înlăcrimat (discursurile naratorilor îşi dejoacă adesea convenţionalitatea), cu notaţii atente, unde şi Miha, dar şi jurnalistul „povestesc cazuri“, istorii de alcov, de familie, de însoţire şi despărţire, cu părinţi şi copii, soţi şi soţii despărţiţi – plecaţi „la muncă“: „acest curaj al soţilor, de a renunţa unul la celălalt, pentru o viaţă, paradoxal, mai fericită în altă parte, stând despărţiţi ani în şir, perioadă în care în sufletele celor plecaţi, dar şi ale celor rămaşi, se produc modificări ce duc inevitabil la o ruptură definitivă sau, în cele mai bune cazuri, la o toleranţă, care nu are nimic de-a face cu familia“; „ceea ce mă intriga pe mine ca jurnalist erau cazurile de malexistenţă, trăită în locurile din care cei care erau obligaţi să asigure traiul unei familii au plecat să agonisească în altă parte banii necesari unei vieţi de standard de neatins decât aşa în concepţia lor“.

Diferiţi prin orizont şi aşteptări, dar martori ai aceluiaşi timp, cei doi naratori văd în punctele esenţiale cam la fel, viziunile lor suprapunându-se de pildă în discuţia despre „centrul vechi“ al urbei, element de identitate; sunt incriminate „stolurile de puradei“, după cum se exprimă Miha, ce populează centrul vechi al oraşului nenumit – dar zărit, înţeles, Botoşaniul; sau „termitele care nu puteau fi scoase dintre ziduri nici cu cel mai puternic insecticid, promisiunile politice“ – în opinia naratorului.

Un roman marca Gellu Dorian, ce pune în scenă personaje (şi mă refer în primul rând la naratori) considerate emblematice, tatăl abandonat de copii şi jurnalistul neînţeles, singuri (dezrădăcinaţi) într-o lume din ce în ce mai ieşită din ţâţâni – teme, în fond, de eternă campanie electorală din perspectivă naţionalist-conservatoare, ca şi când întreaga Românie ar fi dezagregată şi sfâşiată.

Imaginea de ansamblu este salvată de un anumit umor amar, aşa cum o arată şi „Addenda“, un instantaneu cu multiple semnificaţii (criticul?, eul?, contemporanul?, povestitorul?, naţionalistul?), al ramolismentului ce te obligă să tragi după o tine o lesă la capătul căreia îţi imaginezi (sau chiar crezi) că se află cel mai credincios patruped. Dar acesta a rămas undeva în cotloanele amintirii degenerative.