CONSTANTIN CUBLEŞAN, POEZIA CLAUSTRĂRII

S-a scris mult despre perioada în care pandemia a bulversat vieţile oamenilor, de la noi şi de pretutindeni. Starea de izolare, de claustrare, a produs traume greu cuantificabile. Reflectarea acesteia în artă poate da însă adevărata masură a dramaticei vieţuiri într-o societate marcată de imperativul însingurării individului. Volumul de poeme al Victoriei Milescu, Planeta stă acasă (Cluj-Napoca: Neuma, 2022) este cu totul edificator. Poeta îşi consemnează trăirile dramatice în atari împrejurări cu forţa decantării stărilor intime de adevărată angoasă: „locuind singură, fără nici un sprijin/ sufletul meu l-am pus într-o sticlă/ şi am aruncat-o în cer/ printre valurile îngerilor frenetici/ am răscolit galaxiile căutând o planetă/ unde să-mi plantez viaţa dinainte de viaţă/ cu memoria morţii de după moarte“ (Când eram). Teama de contaminare cu boala ce se extinde pretutindeni fără a-i putea identifica traseul atacurilor, fără alegere, în mulţime, provoacă meditaţii frisonate:„nu e de colo să fii contemporan cu/ această invenţie colosală – o vietate/ nevăzută, nemaivăzută, o bijuterie în felul ei/ ucide neînarmată, doar rostindu-se/ discretă şi discreţionară/ generatoare de solidaritate şi de singurătate/ suntem solidari la distanţe, interzişi la îmbrăţişare“ (Nu trageţi în pandemie!).

Victoria Milescu îşi asumă modul de viaţă înstrăinat, în condiţiile claustrării impuse, având sentimentul irosirii într-un demers existenţial ce nu mai e al său: „Trăim şi nu înţelegem ce trăim/ suntem într-un film/ cu roluri scrise definitiv/ mie nu-mi place personajul meu/ nu-mi plac nici replicile/ demolându-mi imaginea (…) filmul de azi e macabru/ personaje hidoase, hoţi, criminali/ mănâncă, beau se sinucid fără artă/ obeze ori scheletice/ superiorii stau în umbră, nu apar/ da, e noul val/ pe unde este uşa de intrare a normalităţii/ de jur împrejur doar exit, exit!“ (Uşa de intrare a realităţii). Ambianţa propriului cămin este apăsătoare, ieşirea din amorţeala inactivităţii o află în sonorităţile muzicii care devine o fereastră nostalgică spre lumea de-afară: „Cu un ceai cald lângă şemineu/ privesc plutirea fulgilor suicidari/ îmi ţine de urât Tocata/ şi Fuga în Re Major de Bach/ în aer plutesc seminţele florilor“ (O lingură de materie pe zi). Spaima de boala cinică o trăieşte conştientizând agresiunea morţii ameninţătoare: „În lume se moare, se moare/ orizontul face un pas înapoi, dezorientat/ dar unde să te ascunzi/ stai sechestrat în casă, în trupul febril/ e greu să citeşti poezii, să asculţi Chopin/ sub ţipătul ambulanţelor gonind zi şi noapte“ (Nu stinge visul). Din această perspectivă a izolării, de la distanţa propriei izolări, contemplă strada, mişcările diurne ale oraşului, banalul, pe care altădată l-a ignorat, devine acum spectacolul elementar al vieţii: „Cineva a răsturnat coşul de gunoi/ fixat pe stâlp/ altcineva a venit, l-a aşezat la loc/ cel ce a coborât din maşină/ să îndrepte situaţia/ a fost accidentat şi a murit/ câţiva martori întâmplători se perindă repede/ se uită la ceas, preocupaţi/ duc sacoşe diforme, pungi/ cu alimente, sticle, cutii uriaşe/ îşi fac rezerve pentru criza cea mare/ maşinile trec pe lângă îngerii în aşteptare“ (Oraşul orbilor). E o poezie a cotidianului cinic, în care evenimentele autentice sunt boala şi moartea: „Transportau zeci, sute de cadavre/ în camioane, autobuze, basculante/ cu furgonete, cărucioare/ cu carul mortuar, singurul din oraş/ fluturii cărau cadavre în gheare/ dar unde, unde?/ unde e pace şi linişte/ unde morţii pot învia în tihnă/ apoi să se întoarcă acasă/ la rosturile lor/ dar, când?/ când se va termina sfârşitul lumii?“ (Vicleniile Lunii). Sentimentul îndepărtării de lume, de prieteni, de cunoscuţi, devine copleşitor şi lasă impresia că ar putea fi doar o simplă absenţă, ca plecarea într-o călătorie de unde poţi reveni cândva, iar această absenţă asumată devine poezie dramatică în sine.„E ca şi cum ai pleca în străinătate/ apropiaţii te caută un timp/ dar absorbiţi de diverse treburi te uită/ viaţa îşi urmează curgerea stabilită/ e ca şi cum ai pleca/ într-un concediu mai lung/ sau într-o croazieră pe ocean/ o croazieră cu amor/ prietenii te aşteaptă să revii/ exuberant, fermecător cu trofee, poveşti/ despre piraţii care te-au capturat (…) după o vreme, chiar şi cei mai fideli/ obosesc, renunţă, nu te mai sună“ (Ca şi cum). Şi totuşi, în starea aceasta de aşteptare a morţii posibile, sosită în orice clipă („M-am plictisit de moarte/ în fiecare zi vine, stă/ în pragul uşii, mă priveşte/ cu ochii ieşiţi din orbite /…/ dar eu păstrez distanţa/ doar n-am ajuns s-o tratez/ fac un pas înapoi/ când ea face un pas înainte“ – M-am plictisit) nu poate exista o împăcare de sine, cu sine, fără un strigăt protestatar, mai violent ori mai domol, n-are importanţă, totul e ca dorinţa de a-şi redobândi normalitatea existenţei de mai înainte, să devină realitate: „Vreau înapoi / în lumea mea/ aşa cum era, mică şi proastă/ unde nimeni nu mă urmărea (…) nu mai vreau să fiu în stare/ de alertă, de urgenţă/ în stare de catastrofă, de demenţă/ în stare de orice/ pe planeta încă dăruindu-ne/ apă, aer, lumină/ vreau înapoi bucuria îmbrăţişării/ a sărutului pătimaş/ vreau înapoi viaţa mea, aşa cum era“ (Fără protecţie în faţa iubirii).

Volumul de poeme al Victoriei Milescu devine mărturia trăirii tensionate în starea de izolare, de claustrare impusă, stare pe care o resimte acut, verbul dând astfel contur unor recompuneri în imagini, în metafore, a existenţialităţii cenzurate artificial, purtând în sine vibraţia dramatică a autenticităţii.