DELIU PETROIU CĂTRE I. NEGOIŢESCU (II)

(Dosar alcătuit de Ștefaniță Regman)

[9]

 

Vad, 14 februarie 1947

 

Dragul meu,

 

Nu-ţi poţi imagina, fără un salt necesar din singurătatea eroică în care te-a scufundat mizantropia şi geniul tău, cu câtă emoţie ţi-am parcurs mesagiul de două-ori-datat. Acest ultim epitet nu e un bobârnac stilistic, ci corespunde impresiei nete de întreg divizat ce se degajă din cele trei foi copioase cu care ai binevoit să-mi cinsteşti apetitul epistolar. Ai avut, de altfel, se pare, tu însuţi conştiinţa acestui ansamblu schismatic, pe cât mărturiseşte ezitarea ta de a-mi trimite primul text – febril, intim, uneori duios – şi tonalitatea poate voit impersonală (obiectivă!) a celui de-al doilea, rămas totuşi nemulcomit ca emisiune intelectuală şi fervoare a verbului.

Dar nu cu gândul de a te sublinia cu astfel de apreţuiri, de bună seamă superflue, am pornit să-ţi scriu astă-seară. Am luat-o însă de departe ca omul care vrea să meargă departe (şi va ajunge, bietul, cine ştie abia unde…). Şi deoarece tot trebuie să mă opresc deocamdată aici, pentru a curma această precuvântare care se-ntinde-ntr-una, fără să-şi dea seama că se subţiază, voi face o remarcă voioasă, în marginea evoluţiei „caligrafiei“ tale; dă-mi voie ca, iritat de abuzul semantic pe care, împreună cu alţi stricători de limbă, îl vădeşti faţă de această nevinovată vorbă, să-i restabilesc sensul primar şi să te asigur că scrierea ta stagnează, înfăţişându-se iremediabil ca un spaţiu compromis de un miriapod cu streche. Ceea ce, să fim drepţi, constituie farmecul insolit al literaturii tale manuscrise.

Şi acum…

Ia-mi-o, dacă vrei, în nume de rău, dar eliptica acelor rânduri pe care mi le încredinţezi, cu destulă suspiciune, nu mi-a trezit nici zâmbetul, nici nedumerirea, ci de-a dreptul jalea. Cu adevărat, m-am întristat mult citindu-te! Poate pentru că, mai lămurit decât pe vremea când eram împreună, am priceput că prietenul meu este o vietate ciudată, care se turbură prea mult (în deşert, fireşte, ca tot pământeanul) şi prea amarnic se lasă chinuit de măruntele lumii – cărora le împrumută inutil nimbul irealităţii. Declaraţia ta de trăire în nimicuri transfigurate nu-i a bună. Bovaric! Cine dintre noi nu e? Sunt însă lucruri care nu pot fi ridicate la demnitatea irealităţii. Ele se cer dezvelite până la sâmburele lor, perfect stăpânite – şi sordiditatea lor intimă e mai bine să fie pulverizată, cu toată odoarea ei abjectă, decât cocoloşită. (Cu atât mai mult cu cât, într-o bună zi, prin inevitabila „trezire la realitate“, tot acolo se ajunge: dar până atunci, impuritatea progresiv solidificată nu va mai fi solubilă în simpla apă rece.) Nu uita că înainte de a fi un romantic eşti un om inteligent. Judecă, aşadar, stabileşte proporţii şi perspective pentru toate cele ce sunt ale realului, depăşindu-ţi tirania glandelor, a hormonilor şi a literaturii. Există un coeficient de „realitate“ în orice fenomen şi-n orice act de cuprindere a fenomenului, un minimum de „obiectivitate“ în orice prietenie, un soclu de piatră vulgară pentru orice plăsmuire de marmoră. Dincolo de aceasta, alpinismul perpetuu în ireal e imposibil.

Ştiu, e foarte greu să-i spui unui om: „Aşa eşti“ şi el să nu-ţi răspundă: „Ce ştii tu? Tu nu mă cunoşti!“; sau „Nu fi astfel, fii altfel!“, şi el să nu te-ntrerupă: „Lasă-mă-n pace: ce ştii dumneata despre structura mea?“ Dar mai cu seamă e îndreptăţit să răspundă cel care s-a spovedit, celui ce-i comentează confesiunea: „N-ai înţeles nimic, domnule; era vorba despre cu totul altceva!…“

Însă oricât de puţin preţ aş pune – şi vei pune – pe cele dinainte, acestea ce urmează aş vrea să rămână. Pentru motive pe care în parte le ignorez, dramaticul tău colocviu cu R.S.^[1], conjugat cu alte „nepotriviri de caracter“, a determinat retragerea ta îndurerată dar şi scârbită din Cerc. E un act pe care-l deplâng şi pentru care te-aş mustra bucuros dacă n-aş şti că-i de-a surda. Indiferent cine avea dreptate (desigur, amândoi…), cu Radu disputa trebuia să se limiteze la o acţiune a Cercului, nu să afecteze structura lui (şi, în niciun caz, prietenia voastră…). „Trebuia“ e un fel de a vorbi: e însă felul celui ce priveşte departe, înapoi şi-nainte.

Cercul nu trebue să moară şi mai ales nu dintr-un accident. Cine te împiedică să lucrezi în singurătate? Să fi uitat însă, oare, de pe acum, elanul şi bucuria de a şti că în acelaşi timp, în altă parte, alţii dintr-ai tăi, îşi acordă singurătatea, contemplativă sau creatoare, cu tine, ostenind încrezători pentru desăvârşirea unei fermecătoare deşertăciuni, una după fiinţă, plurală după înfăţişare? Cu mâhnire văd că nu te sfieşti, în trufia ta de-acum, să te lepezi de ei, bănuindu-i simpli excursionişti ai ficţiunii, jinduind doar la noutate şi agrement! Mai bine întoarce-te asupra acestor gânduri şi alungă-le. Trebue să rămânem împreună, să murim împreună şi să nu-murim împreună. Altfel vor zice nepoţii că am fost numai o nălucire, o sărmană ceată de nevolnici!

Cu dragoste,

Deliu Petroiu

17 II. Scrisoarea aceasta trebuia să fie trimisă a doua zi după ce a fost scrisă, printr-un călător. El şi-a amânat cu o zi plecarea, apoi s-a dus, fără scrisoare. Acum se duce ea, fără el – dar cu întârziere.

 

 

[10]

 

[destinatar: Domnului / I. Negoiţescu, scriitor / Bucureşti, St. Lt. Niculescu-Bazar 18 / Parcul Iancului]

 

Dragă Nego,

 

sunt pe cale de a părăsi Clujul, scăpat în sfârşit de coşmarul Seminarului foarte Pedagogic. În această copleşitoare după-amiază, a faunului parcă, mi-am bătut còpii (vivat accentul) de pe actele cu care mă voi înscrie în curând la examenul de capacitate din august. Îţi scriu acum din candida nevoie numai de a păstra o clipă mai mult tovărăşia acestei scule cu clape căreia încep abia să-i preţuiesc solicitudinea şi harul. Precizez, pentru a nu-ţi face iluzia că mă conformez, prin prezenta, amabilei invitaţii colective din scrisoarea pe care cu multă pismă am aflat că ai trimis-o aceluia ce nici numele nu mă-ndemn să i-l rostesc.

Mi s-a spus că-ţi merge bine, umfli şi prăpădeşti milioane cu nemiluita. Te-ai căpătuit. Mă bucur.

Cu vechile noastre cunoştinţe nu mai am relaţii. Nu-mi priesc şi se pare că nici eu lor. Pe tine, uneori, te regret, ca pe un suvenir pierdut. Erai singurul care mai evocai evul nostru glorios şi fără îndoială mediu de la Sibiu.

Aici, aceeaşi nevolnicie culturală, de care îndeajuns te-ai scârbit pentru a mă simţi scutit de a ţi-o rememora.

Electra nu i-am restituit-o tatălui tău fiindcă, dacă-mi aduc bine aminte, aveai de gând să mi-o dăruieşti.

Dacă nu m-ai uitat de tot, scrie-mi la Arad, pe adresa cunoscută.

Al tău,

Deliu Petroiu

 

Cluj, 17-V-[1]947.

 

[11]

 

[destinatar: Domnului / I. Negoiţescu, scriitor / Bucureşti, Parcul Iancului / St[r]. Niculescu-Bazar 18]

 

Arad, 14 iunie 1947

 

Dragă Nego,

 

Ceea ce-ţi trimisesem atunci de la Cluj nu era o scrisoare, ci un moft poştal sau, dacă vrei, un moft pur şi simplu; vezi dar că e probabil de prisos reproşul de a nu fi fost „mai cuprinzător“. Sigur simt acum că pe vremea aceea îmi intrase în cap un gărgăun – de care mai apoi m-am lepădat. Căpătasem anume, la finele considerării lucide a unor date de experienţă externă şi intimă, convingerea amară că micul nostru grup literar n-a fost decât o înjghebare efemeră şi zadarnică, împrăştiată definitiv odată cu ieşirea din Universitate şi cu stabilirea distanţelor, geografice (şi de altă speţă). Descoperirea, presimţită de mult, mă făcea să sufăr şi să-i exagerez, cu bună ştiinţă, consecinţele dureroase; teoretizam un sfârşit total, un amplu şi complex divorţ, cu abolirea oricărei posibilităţi de reîntoarcere. De atunci însă am revenit la bunul-simţ care, deşi nu infirmă eventualul adevăr al acestor gândiri rele, e de părere că problema însăşi nu trebue pusă neapărat şi în niciun caz nu astfel. Teoria, trăiristă, a împrejmuirii ciclurilor de viaţă las să se facă târziu de tot, la vremea privirilor înapoi. Deocamdată, dacă e de înregistrat ceva, şi cu seninătate deplină, e că forma „Cercului“ nu mai cuprinde ca mai-nainte o realitate – şi atât. În ce mă priveşte am să comunic, ca de altfel până acum, cu cine şi când îmi va cădea bine – sub rezerva unui minimum de bun-căzut reciproc. De asemenea, o să scriu (când mă va-mpinge demonul şi nu mi-o sta în cale lenea), cum mă voi pricepe; dacă poveştile mele o să placă celor în a căror judecată am încredere – bine. Iar dacă scripturile noastre ale tuturor se va găsi, cu vremea sau la urmă, că oferă puncte ce se pot înscrie într-un cerc – şi mai bine: va trăi „Cercul“. De nu, va fi trăind fiecare după putinţă…

De când m-am întors de la Cluj mi-am ordonat traiul şi, aşa cum mi-e acum, e suportabil. Pentru „pâine“, vorba ceea, suplinesc o catedră de română la un liceu de fete (amuzant şi instructiv) şi dau meditaţii; obligat (printr-o minciună) să-l învăţ pe unul nemţeşte, am început să învăţ eu însumi, temeinic şi cu spor, cu o râvnă de care nu mă credeam în stare. Cu oamenii n-am decât relaţii strict convenţionale; aş minţi dacă n-aş mărturisi că doresc mai mult – dar de unde nu-i, nici Dumnezeu nu ia. În timpul liber, citesc (cum de n-am întâlnit până acum Le grand Meaulnes?; e, în nu ştiu ce fel, atât de aproape de iubitul meu Storm!^[2]), îmi învăţ nepotul (isteţ nevoie mare) franţuzeşte şi scriu: alaltăieri am isprăvit o povestire cu copii; nu cred să-ţi placă, totuşi am să ţi-o trimit prin cineva, îndată ce-mi vei da un semn din Cluj. Mă preocupă ideea unei şcoli, o sminteală asemănătoare cu cea a lui Noica, din „Jurnal“, dar puţin altfel. Uneori mă terorizează, pur şi simplu: văd cadrul, desfăşurarea „lecţiei“, creşterea vizibilă apoi, de la an la an, şi chiar rodul rotund, un alt tip de român. Asta sună găunos dar, – dacă n-aş fi convins că nu te interesează – ţi-aş demonstra legitimitatea şi consistenţa acestor reverii pedagogice. Până una alta colegiul meu va purta numele – dintr-o foarte suficientă şi bună raţiune – „E. Lovinescu“.

 

Plecăciune,

Al tău, Deliu Petroiu

 

P.S. Apropos – de titlul şcoalei… – pentru d-şoara Monique^[3] mi-am amânat anume plecarea din Cluj. Ca să descopăr un taior cărămiziu, am cercetat de multe ori, în acea sâmbătă seara, strada Regina Maria; l-am căutat chiar şi la festivalul de la Colegiu – şi tot degeaba. Promisese că la 7 va fi pe stradă.

 

 

[12]

 

[pe plic: Trimite: Deliu Petroiu / Arad, Bulev. Dragalina, 12, / prin bunăvoinţa d-lui M. Brătuianu]

 

17 ianuarie 1948, Arad

 

Negoiţescule dragă,

 

Viaţa e o porcărie. Plagiez, ştiu, dar zicerea asta îmi place. Mă serveşte lapidar. Înlocuieşte motivările faptului că nu ţi-am scris de atât amar de vreme şi ieremiadele existenţei mele actuale.

Să trecem.

Alăturat îţi trimit aceste „Scene după Courteline“ – cum mi-a plăcut să le intitulez provizoriu – precum şi textul francez după care le-am zămislit. Sunt, câteva, localizări, cele mai multe însă simple traduceri. Dacă mi le-am aparentat totuşi, am făcut-o nu ca să fur gloria franţuzului, ci pentru a lua asupra numelui meu greşelile şi precarităţile românului. Ele nu reprezintă altceva decât provizoratul muncii mele literare. Pe măsură însă ce exerciţiul meu înainta, mă cucerea o intenţie: de a face să fie jucate, ca un fel de completări vesele, aceste nimicuri cărora nu le lipseşte (cel puţin în înfăţişarea originală) nici hazul, nici un coeficient îndestulător de virtuţi dramatice.

Rugămintea mea faţă de tine este să le citeşti, împreună cu D-l Jacquier, şi să-mi semnalezi erorile sau lipsurile mai grave; erori de traducere am făcut adesea intenţionat, când am crezut de bine. În cazul că le găseşti vrednice de reprezentat (ca suplimente sau, eventual, reunite într-un spectacol „Courteline“), fă te rog, dacă-ţi stă în putinţă, demersurile necesare pe lângă scena din Cluj – sau pe lângă oricare alta.

Uită, te rog, că te-am uitat atâta vreme şi nu mă uita.

 

Al tău, Deliu Petroiu

 

P.S. Eu mă gândisem – temerarul – şi la o eventuală publicare: volumele Editurii de Stat popularizează celebrităţile străine. Ce crezi şi ce zici?

 

 

[13]

 

12 august 1948, Arad

 

Dragă Nego,

 

Programul meu de vară a fost atât de încărcat, încât cu greu aş fi putut găsi un răgaz potrivit pentru scris. În iulie m-am pus pe drumuri de munte. O tură prin Retezat, apoi Parângul, Mândra, Obârşia Lotrului, Cindrelul, Păltiniş, Sibiu. Fără ajutorul financiar al unui amic („metalurgist“) din Bucureşti, pe care l-am găsit la cabana celebrei Maria Magdalena, femeia-bărbat^[4], regina Retezatului, n-aş fi ajuns desigur atât de departe. La Sibiu, întâlnire entuziastă şi duioasă cu Radu. Proiecte „euphorice“ [sic], visuri, planuri pentru Cluj. Şi o beţie catastrofală. De atunci, revenit, am fost prins în roţile şcolii, care de-altminteri macină mai mult în gol: cursuri cu corigenţii, supravegherea Cluburilor UAER. În orele libere, fug de teroarea asfaltului torid, în Mureş. Seara, obosit.

Prieteni: eterna Gui^[5], aparatul de radio, Diderot, Stendhal, Flaubert şi acum în urmă Proust. Doinaş m-a chemat o dată la Caporalul lui pentru a-i întări echipa de football. I-am parcurs primele paragrafe din teza de licenţă – pare a fi treabă serioasă – şi i-am ascultat raportul lecturilor de peste an; ţi-am recunoscut peste tot, pismuindu-l copios, mâna ta călăuzitoare, plină de har.

De mâne încep, pentru două săptămâni, CID-ul: Cursuri de îndrumare didactică… Reeducare, carevasăzică.

La toamnă nu ştiu ce voi face. Aş rămâne aici ca să-mi poftesc după putinţă familia, al cărui cap se pensionează. Dar slujba mea de la Liceu, în urma faimoasei reforme, e foarte problematică. Tânjesc însă după Cluj, după voi. Bănuiesc că Regman e acolo acum, fiind, după câte ştiu, lector al CID-ului^[6]. Smulge, te rog, de la el un răspuns precis în legătură cu o eventuală catedră a mea acolo şi comunică-mi-l cât se poate de repede. În ziarul de azi, citesc că cererile pentru supliniri se fac până la 22 aug. Aşadar, timpul e scurt. Aş putea funcţiona, cum am făcut-o de altfel şi aici, la Română, având-o specialitate secundară la Seminarul Pedagogic – în cazul că n-ar exista nicio Filosofie liberă (!). Chiar dacă R. nu e în Cluj, răspunde-mi te rog urgent, pe o poştală, ca să ştiu, vorba ceea, cum stau.

Tu cum stai? Nu te-ai hotărât să te faci belfer? Mă-ntreb cum rezişti! „Destinul tău“, singur, face minunea? N-ar fi de mirat: aud că ţi-l slujeşti, fără nicio umbră de trădare.

Te fericesc şi te îmbrăţisez,

Deliu Petroiu

 

 

[14]

 

10 septembrie 1948, Arad [printr-un mesager]

 

Dragă Nego,

 

Marxistul Trutzer, coleg de liceu, pe vremuri, şi actual amic al fostului nostru amic, mi-a comunicat „deja“ îndoielile tov. inspector în legătură cu mutarea mea la Cluj. Cu modestele mele posibilităţi, am căutat să intervin pentru a fi menţinut cel puţin în Arad. (Deşi, sub raportul vieţii spirituale, din moment ce nu pot merge acolo unde doresc atât, cam tot una mi-e de voi fi la Arad, la Sebiş, sau în altă parte^[7].) Aici aş avea măcar înlesnirile elementare ale vieţii de toate zilele. Nu-mi rămâne altceva decât s-aştept decizia zeilor (zilei). Oricum, cele câteva zile la Cluj cu care mă ispiteşti le voi obţine negreşit; chiar dacă, între timp, cine ştie ce sarcini la vreo şcoală elementară (care încep în 20 sept.) ar dori să mă imobilizeze. În speranţa totuşi că voi fi liber până la 1 octombrie, i-am propus lui Radu data de 26 sept.: atunci aş putea beneficia de un drum gratuit, prin graţia unui amic de la echipa C.F.R.-Arad, care joacă în acea duminecă acolo. Nu ştiu dacă-l voi putea cointeresa şi pe Doinaş care, suferind din greu consecinţele ascuţirii luptei de clase la sate, nutreşte sumbrul proiect de a se prezenta la licenţă abia în primăvara viitoare. Ar fi minunat să ne putem aduna cu toţii, fie chiar şi numai pentru două-trei zile; poate vom avea să ne comunicăm şi niscai scriituri noui.

Pe aici e o toamnă înduioşătoare. Peste zi, foarte cald; se merge încă la ştrand – dar mie locul mi-a devenit odios de când, într-un match de football pe plajă, un idiot destrăbălat mi-a rupt un deget de la piciorul – fireşte – drept: traumă profund cerchistă, după câte aud. În prezent – oroare! – prelucrez textul unei rapsodii de-a amicului meu Boboc (profesor de muzică şi filosofie)^[8] – şi ostenesc la versiunea românească a Electrei lui Giraudoux.

 

Al tău,

Deliu Petroiu

 

 

[15]

 

20 septembrie 1948, Arad [carte poştală]

 

Dragă Nego,

 

S-a dus vizita mea la Cluj! Sunt reţinut aici până prin 27-28 sept. de lucrările unei comisii pentru admitere într-o şcoală tehnică, în care am fost numit ca examinator la Română. S-a recurs probabil la serviciul unui tânăr şi neexperimentat suplinitor (fără licenţă măcar la această specialitate) pentru că examenul este cu totul gratuit… Colegii pismătăreţi vedeau totuşi în această dovadă de „încredere“ din partea forurilor superioare garanţia unei viitoare catedre în Arad. Ei bine, astăzi au apărut încadrările noastre: sunt numit la şcoala elementară din Păuliş, la materiile de la partea… ştiinţifică! Fireşte, nu mă voi duce, ci voi încerca să trăiesc aici, din meditaţii; trebuie însă să găsesc o modalitate pentru ca refuzul meu să nu supere cumva Ministerul – demult nu mi-a mai venit să plâng; scârba şi furia mă sufocă. Să mai încercăm oare un demers la R.? Poate, acum că se cunoaşte şi acolo situaţia, s-ar găsi ceva ore răzleţe. Te rog consultă-l urgent şi trimite-mi fără întârziere răspunsul lui.

 

Al tău nefericit,

D.P.

 

[16]

 

26 septembrie 1948, Arad [carte poştală]

 

Dragă Nego,

 

Mesajul tău voios mi-a fost retransmis, în plin examen, de către cei de-acasă, care i-au dibuit importanţa. Ca urmare, toţi berbecii din seria aceea, care îşi aşteptau o îndreptăţită sacrificare, au fost graţiaţi. În ajun însă, sceptic cu privire la reuşita demersului tău, acceptasem un post la şcoala elementară din cartierul meu pe care mi-l propusese (propunere care nu înseamnă deloc, deocamdată, posesiune) „socrul“ meu (tatăl Ciutei, cu care în ultima vreme reînnoisem o intimitate pe cât de asiduă, pe atât de efemeră). Acum, ce-i de făcut? 1 octombrie, data „sigură“ (?) a începerii cursurilor e foarte aproape; să mă prezint la şcoala la care voi fi numit aici, în aşteptarea chemării de la Cluj? Voi mai putea oare pleca după aceea? Sau să nu mă prezint şi să aştept cu încredere decizia de la Cluj? O încredere pe care aş putea s-o plătesc, cred, scump, în cazul când, din cine ştie ce motive posibile, decizia aceea n-ar mai veni. Consultă-l, deci, te rog, pe Regman (căruia îi mulţumesc cu căldură şi îl asigur că, pentru înzdrăvenirea stilului meu odios, îl citesc actualmente pe Balzac…) şi comunică-mi de urgenţă eventualele lui sugestii şi veşti noui.

 

Al tău

D.P.

[17]

 

16 octombrie 1948, Arad [carte poştală]

 

Dragă Nego,

 

Am aşteptat (de câte ori!) o şoaptă de răspuns… Dacă nu ţi-am mai dat ghies prin poştă a fost dintr-o legitimă consideraţie pentru timpul tău – şi al meu. Sunt însă deznădăjduit. Nu ştiu dacă ţi-am scris că intervenţiile mele pentru a fi mutat din Păuliş au avut succes deplin: am fost mutat la… Curtici! Din lac în puţ. Ieri s-a făcut – în urma schimbării domnilor de la Inspectorat – o nouă încadrare; dar bucuria nebunilor a fost proastă. Nebunii au rămas unde au fost; doar câţiva proşti au fost readuşi în oraş.

Mizerie, mizerie. Fac naveta zilnic – satul e la 18 km de Arad: cheltuieli, oboseală, nervi (elevii cretini), noroi, umilinţe. E mai rău decât în cele mai sceptice previziuni ale mele. Pessime!^[9] Salariul nu l-am primit de două luni!

Scrie-mi urgent şi trimite-mi veşti.

 

Al tău,

Deliu Petroiu

 

 

[18]

 

Dragă Nego,

 

Aşteptam demult, pentru a-ţi scrie, un moment care să mă găsească mai liniştit. Cum acest moment, iată, nu sosi şi nici şanse de a veni de aci-nainte nu sunt, îţi scriu acum, oricum.

Viaţa mea este iremediabil sfărâmată. De n-ar fi decât boala care mă sleieşte şi mă neurastenizează zilnic, şi tot ar fi de-ajuns. Dar nimicirea cealaltă, spirituală, pulverizarea lentă şi progresivă a tot ceea ce era sau părea să fie bun în creierul meu! Am pierdut acum, după opreliştile categorice ale doctorului, şi ultimul sprijin, alcoolul, care-mi permitea cel puţin, ruinându-mă, balsamul falselor sale euforii. Joc în schimb cărţi – scuipă-mă! – şi prăpădesc, în fum şi nervi, biata rămăşiţă din salariu ce prisoseşte acoperirii neputincioaselor, inutilelor leacuri.

În după-amiaza când i-am făcut vizita prietenului tău M., veneam tocmai de la spital unde mi se spulberase definitiv iluzia unui diagnostic anterior, dovedit din nenorocire greşit. Am susţinut totuşi, cred, cu destulă degajare, o conversaţie împestriţată chiar cu muzică şi literatură, bănuind-o, după eventualele tale prognosticuri, de rigoare. Pe M. l-am găsit isteţ şi subţire, puţin straniu, oricum de justă sensibilitate artistică. Eu am fost însă şovăielnic, rareori autentic, făcând eforturi (din blestemate motive) să nu absentez – şi nu se poate să nu fi observat asta.

Kleist însă m-a scuturat, acum ca şi altădată, mi-a făcut febră. Îţi mulţumesc mult pentru gest, îţi voi restitui cartea cu primul prilej.

 

Adio, dragul meu. Nu-mi mai scrie. Orice prietenie îmi este de acum dureroasă.

 

Deliu Petroiu

 

31 martie 1949, Arad

 

 

[19]

 

27 decembrie 1949, Giurgiu [carte poştală militară]

 

Dragul meu,

 

Nu vreau să te privez de preţioasa informaţie că de la data de 13 decembrie am fost luat la oaste. Aici e bine. Activăm cu avânt într-o mulţime de domenii: ne instruim, ne educăm, dăm programe artistice, ne distrăm la „ora ostaşului“, jucăm ţintar şi ne curăţim cu grijă ostăşească armele. Într-un cuvânt, urmăm îndemnul tovarăşului sergent care bine ne spune adesea: „Toţi care stai degeaba, nu mai sta!“

Mi-ar face multă plăcere dacă mi-ai scrie, cât de puţin, în orele de răgaz.

Anul nou cu bine şi noroc!

 

Al tău,

Deliu Petroiu

 

 

[20]

 

22 mai 1951, Arad [carte poştală]

 

Dragă Nego,

 

Sîrbii^[10] îţi vor fi spus probabil că mi-am găsit un provizoriu rost, la liceul de aici, graţie concediului medical al unui coleg lovit de oftică. Sunt, deocamdată, robul unei trudnice activităţi didactice (planificări, teze, conferinţe, consilii, cercuri de meditaţie etc.). Totuşi, procesul meu de regenerare a început. Pentru moment citesc pe apucate, crăcănându-mă din Camil Petrescu în Confucius şi-mi fac de lucru prin scripturile mai vechi. Nu trebuie să fiu şi să fii îngrijorat; asta se numeşte, în termeni sportivi, „încălzire“.

 

Pe curând, mai locvace,

Al tău Deliu

 

Aş dori mult să-mi trimiţi, îndată ce ai puţin răgaz, „Ulise“ al lui Lulu^[11] şi prima strofă din „Aura tragică“, pe care am copiat-o greşit.

 

 

[21]

 

Arad, 27 XII 1951 [carte poştală]

 

Dragă Nego,

 

Confirm prin prezenta primirea, cu mare întârziere, a ambelor tale scrisori (însoţite de respectivele texte pe care le-am parcurs cu plăcere). Mai cu seamă plicul trimis prin D-na Tabic mi-a ajuns în mână abia ieri, după ce, în mod inexplicabil, a trecut prin alte mâni. Am mai primit şi o scrisoare de la Enescu, căreia am întârziat anume să-i răspund, neştiind cu precizie ce voi face de revelion.

Acum ştiu: voi dormi. În ziua de 1 ianuarie, ora 8, trebue să fiu, limpede, „pe teren“, îndeplinindu-mi datoria patriotică de membru în comisia pentru recensământul animalelor. Aflu că Doinaş a fost şi el chemat telefonic la şcoală, bănuiesc pentru acelaşi lucru.

 

Cu mult regret, al tău,

Deliu Petroiu

 

La mulţi ani!

 

 

Dosar alcătuit de Ştefăniţă Regman

 

 

 

^[1]     v. „Cuvânt înainte“.

 

^[2]     În sumarul proiectatului, în mai 1946, „nou organ cerchist“ (un „caiet independent“), Negoiţescu îl include pe Deliu Petroiu cu articolele „Th.[eodor] Storm şi arta nuvelei“ şi „Un nou domeniu estetic“.

 

^[3]     Monica Lovinescu – prietenă a mai multor cerchişti – se afla atunci la Cluj ca delegată a Facultăţii de Litere din Bucureşti la Congresul studenţesc pe ţară.

 

^[4]     Autorul se referă probabil la personajul volumaşului Povestea tristă a lui Ramon Ocg, semnat Ioan Negoiţescu.

 

^[5]     Viorica Gui, regina de caro în tabloul cerchist pe bază de cărţi de joc. Cu numele de Viorica Guy Marica va deveni ulterior un cunoscut istoric de artă clujean.

 

^[6]     Ca profesor de liceu, după intrarea în P.C.R., Cornel Regman a fost şi activist sindical şi responsabil al Comisiei de învăţământ public de pe lângă Comitetul de Partid Judeţean Cluj. Victimă a unei „demascări“, va fi exclus din partid în mai 1950.

 

^[7]     E vizată ironic celebra poezie a lui Mihai Beniuc.

 

^[8]     Compozitorul şi dirijorul Nicolae Boboc (1920-1999), ilustră personalitate a lumii muzicale bănăţene.

 

^[9]     Foarte rele! (it.)

 

^[10]    Soţii Maria („Gigi“) şi I. D. Sîrbu.

 

^[11]    Aşa era numit, în familia lui, Lucian Blaga.