ION BOGDAN LEFTER, NICOLAE PRELIPCEANU – UN MARE POET DE VIZIUNE, NU DE STIL!

Poet în primul rînd, dar cu un profil intelectual şi scriitoricesc complex, eseist de remarcabil nivel, de asemenea prozator, cu multe şi diverse experienţe gazetăreşti, prezenţă activă în viaţa culturală românească de peste o jumătate de secol, Nicolae Prelipceanu e un autor cu un statut… ciudat: a avut parte de toate recunoaşterile posibile, de aprecieri critice, de premii şi de traduceri pe multe meridiane, are reputaţia unui scriitor foarte valoros, însă lasă şi sentimentul greu explicabil că e subapreciat.

Îl caracterizează şi alte contrarii. Tot ce scrie degajă o anume impetuozitate, dar în formulări de cele mai multe ori lapidare, chiar şi cînd textele dezvoltă discursivităţi mai ample. Se simte mereu implicarea personală a unui sentimental rezonant cu problemele semenilor şi-ale umanităţii, dar a adoptat dintotdeauna o „poză“ detaşată, aproape cinică. Îşi protejează vulnerabilitatea prin ironie şi sentenţiozitate sceptică. E sociabil, dar retractil, de fapt un introvertit a cărui atracţie faţă de viaţa publică se poate explica prin teama de singurătate, de izolare. Cînd e înconjurat de oameni, se-arată mai degrabă taciturn, reticent în confesiuni, cu un aer vag-absent, dezamăgit, aproape resemnat. Necarismatic de felul lui, e – deci – şi „nevedetistic“: nu urmăreşte succesul, nu-şi cultivă lăudătorii.

Absolvent al Filologiei clujene în 1966, n-a prins „trenul“ Echinoxului, lansat la finele lui 1968, şi nu pare să-l fi interesat ralierea la grupare, căci e structuralmente un solitar. Nici în jumătatea sa de viaţă bucureşteană, cu toate stagiile instituţionale postcomuniste pe care le-a bifat, nu s-a „aliniat“. De mulţi ani redactor-şef al Vieţii Româneşti, poziţie cu greutate în lumea noastră literară, participă la reuniuni publice şi colaborează şi la alte reviste, dar mereu cu aerul că nu vrea să „iasă în faţă“. Unica tentivă de „înseriere“ pe care a acceptat-o a fost invitaţia de includere în colecţia inventată cîndva de Mircea Ciobanu, în jurul lui 1980, „Hyperion“, la Editura Cartea Românească, pentru autorii unui eşalon „generaţionist“ intermediar, pînă atunci dispersaţi.

Pare să ascundă un mister, o tristeţe funciară. Lasă adeseori la vedere în textele sale cîte un semn neliniştitor, cîteodată chiar o enigmă efectivă, ca-n titlul recentei culegeri de poeme funa máro (cu minuscule şi accent, Editura Cartea Românească, 2022), unde poemul titular porneşte de la „o sirenă pe un perete demult“ (p. 203). Recenzenţii tatonează deja: înseamnă ceva anume?!; şi dacă da, ce?! Un dram de limpezire, dar fără risipirea totală a tainei, a oferit autorul în devans, într-o ediţie din vara trecută a Ramurilor craiovene, într-un text în proză, Funa Maro (de data asta cu majuscule şi fără accent!): evocare probabil uşor-ficţionalizată a momentului în care, în 1968 sau ’69, trei prieteni trag la un hotel din Sulina şi descoperă acolo „o imensă pînză pe care fusese pictată o sirenă ademenitoare“ (Ramuri, nr. 8/ 2021). În poem n-a mai rămas decît, în frazare sincopată, frumoasa ademenitoare de pe peretele de demult şi „sulina altor vremi“ (Ibid.)…

Altfel, să nu exagerez: apariţie plăcută, chipeş, cu figură senin-pansivă, înalt şi atletic, cu alură ba de veşnic june prim, ba de baschetbalist! ªi cu momente de seninătate, de jovialitate, de umor: rîde bucuros la vorbele de duh ale altora şi lansează şi el cu spor butade însoţite de zîmbete şi de intonaţii complice.

Scepticul e şi un muncitor, încît, oricît de economicos se va fi exprimat, opera s-a acumulat pînă la dimensiuni care impun. Notaţia fragmentar-prozastică, infuziile ironice, cultivarea jocurilor de cuvinte nu pentru efecte vesele, ci pentru schimbarea bruscă a macazului către cestiuni incomode, solicitante emoţional, intelectual sau etic, o anume manieră de frazare concentrat-alertă i-au asigurat egalitatea cu sine peste mode şi timp, doar cu sporuri datorate maturizării şi experienţei tehnice dobîndite. Iniţial într-un oarecare defazaj faţă de metaforismele dominante în anii juneţei sale, consecvenţa l-a transformat în anii ’80 într-un precursor şi-apoi într-un coleg al postmodernilor, frecvent invocat pentru precocitatea din De neatins de neatins (1978), de fapt mai veche.

ªi mai e ceva tipic pentru el: sentimentalul costumat în cinic dispune de ochi scormonitori şi descoperă unde nu te-aştepţi lucruri surprinzătoare. Privind în jur din unghiuri mereu inedite, are capacitatea de a identifica subiecte importante oriîncotro îşi îndreaptă atenţia, spre oameni şi teme mari sau spre mărunţişurile vieţii de zi cu zi. În poeme ca şi-n articolele-eseurile sale întotdeauna acroşante, scrise într-o stare de urgenţă morală şi – aş zice – chiar filozofică. ªi şi-n prozele sale scurte sau lungi, la fel de speciale, de „nealiniate“ timpurilor şi modelor, pînă la asumarea excentricităţilor ficţiunii ca deghizare auctorială în Roman sub acoperire (2018). Apropo: colosal titlu! Specialitate a casei: vezi şi Întrebaţi fumul (1975), Fantomateca (al antologiei de carieră din 2014) şi multe alte generice de poeme, cicluri, eseuri.

În primul rînd poet, esenţialmente poet, Nicolae Prelipceanu îşi are marca definitorie nu la suprafaţa textelor, acolo unde căutăm de obicei „originalităţile“ retorice, ci în această viziune percutantă, frapant personală, în ingeniozitatea perspectivei din care contemplă lumea. De unde forţa mesajelor sale laconice şi profunzimea lor angajantă, tulburătoare.

Pe 10 august 2022 împlineşte incredibila vîrstă de 80 de ani, incompatibilă cu alura sportiv-tinerească şi cu prospeţimea constantă a depoziţiilor sale sentimental-sarcastice. E timpul să-l privim ca pe un mare poet de viziune, nu de stil!