CIPRIAN VĂLCAN, IMAGINAŢIE
Filosofii se tem de capriciile imaginaţiei fiindcă ştiu că de acolo vine şi sminteala indivizilor, dar şi sminteala maselor, obsesia revoluţiei.
*
Imaginaţia e un dar pentru artişti, dar e otravă pentru oamenii de rînd.
*
Măreţia Prusiei s-a clădit pe lipsa de imaginaţie a locuitorilor săi, pe disciplina lor strictă şi pe seriozitatea lor adormitoare.
*
Bunăstarea oamenilor Nordului se construieşte graţie înduioşătoarei lor lipse de imaginaţie.
*
Raţiunea ţine în picioare Nordul, în vreme ce imaginaţia dă culoare Sudului.
*
Un negustor olandez are nevoie de chibzuinţă, nu de exaltarea periodică de care dă dovadă un pictor calabrez.
*
Imaginaţia impune o dilatare a sufletului căruia nu toţi sînt capabili să-i facă faţă.
*
Regele care-i frecventează îndelung pe marii filosofi ai vremii lui nu învaţă de la ei decît imensul lor dispreţ pentru oameni.
*
Despoţii luminaţi ajung la concluzia că sînt singurii care înţeleg cu adevărat natura umană şi asta le dă suficientă încredere pentru a încerca să transforme lumea.
*
Despotul luminat se foloseşte, pe rînd, de imaginaţie şi raţiune, fără să aibă nevoie să aprindă imaginaţia supuşilor săi.
În schimb, marele isteric e dominat numai de imaginaţie şi simte o nevoie bolnăvicioasă de a lua sub control imaginaţia maselor printr-un soi de hipnoză.
*
Despotul luminat ştie că masele sînt inerte şi nu mizează pe colaborarea lor. El îşi impune reformele fără să aibă nevoie de asentimentul mulţimii.
În schimb, marele isteric trăieşte cu iluzia că voinţa sa va putea să schimbe în profunzime masele, transformîndu-le în plastilină pentru proiectele lui.
*
Marele isteric se străduieşte să alimenteze constant imaginaţia maselor, menţinînd-o într-o permanentă stare de exaltare.
Despotul luminat nu are nevoie decît de ascultare, e convins că ştie prea bine ce e de făcut.
*
Marele isteric e un fanatic.
Despotul luminat e un cinic desăvîrşit.
*
Despotul luminat nu ezită să folosească biciul în numele idealurilor Raţiunii.
Marele isteric foloseşte biciul pentru a stimula ardoarea celor care i se par lipsiţi de entuziasm.
*
Despotul luminat n-are nevoie de mase fanatizate, ci doar de mase pregătite să asculte fără crîcnire.
În schimb, marele isteric are nevoie de iubirea fanatică a maselor, fiindcă delirul lui e alimentat de delirul pe care îl provoacă în rîndul mulţimii.
*
Despotul luminat e rece, lucid, necruţător.
Marele isteric e un exaltat care îşi trăieşte misiunea la paroxism şi care are nevoie de entuziasmul mulţimii.
*
Oamenii ţarilor erau convinşi că imaginaţia înfierbîntată a revoluţionarilor avea nevoie de frigul Siberiei…
*
Lenin face trecerea dintre un despot luminat şi un mare isteric. Iniţial, el crede că raţiunea e suficientă pentru a ghida în mod despotic mulţimea, dar apoi se convinge că e nevoie şi de stîrnirea pathosului, iar asta nu se poate face fără medierea imaginaţiei.
*
Unii împăraţi rămîn în istorie prin faptele lor de arme, pe cînd alţii – doar prin anecdotele referitoare la domnia lor…
*
Roma a reuşit să-şi păstreze puterea atîta vreme cît a existat un echilibru între împăraţii săi stoici şi împăraţii săi nebuni.
De îndată ce împăraţii nebuni au devenit mai numeroşi, a început prăbuşirea.
*
Toţi marii istorici ai Romei par să regrete că Seneca n-a ajuns pe tron, căci le-ar fi plăcut să diserteze despre grandoarea celor doi împăraţi-filosofi, Seneca şi Marc Aureliu.
*
Seneca, doctor de suflete, a trebuit să-şi deschidă venele pentru a astîmpăra febra lui Nero…
*
Nero e precursorul marilor isterici, fiindcă şi el simţea o nevoie bolnăvicioasă de a seduce mulţimea.
Însă el nu miza pe forţa de a induce hipnoza graţie unor proiecte de reformare a umanităţii, ci pe intensitatea artei lui.
*
Deşi era împărat, Nero se voia iubit ca artist, nu dădea doi bani pe tiara sa imperială.
E ceea ce li se pare imposibil de înţeles istoricilor antici, pentru care nu exista glorie mai mare decît aceea de a urca pe tronul celui mai important imperiu din istoria lumii.
*
Pentru Nero, harfa era deasupra tiarei.
Nu există îndoială că el s-ar fi vrut mai degrabă Homer decît Augustus.
*
Nero face parte din rîndul acelor suverani pentru care nimic nu poate să egaleze importanţa artei.
Asta pare să-i fi şocat pe contemporanii săi în mai mare măsură decît cruzimea lui.
*
Alţi suverani care-i seamănă lui Nero în privinţa iubirii pentru artă : regina Cristina a Suediei, Stanislas Leszczynski, rege al Poloniei şi apoi duce de Lorena, regele Ludovic al II-lea al Bavariei.
*
Nero nu e un filosof-rege, ci un împărat-artist.
*
Nero şi-a pierdut tronul pentru că a încercat să le impună contemporanilor săi ideea că arta e superioară vieţii.