VÂNTUL IZOLĂRII

Sunt singur, şi vântul violent al izolării mă spulberă

şi tot ce simt e dorinţa de-a ucide, şi nici măcar prezenţa ta nu mă mai ajută, un poem, poate, să răsuflu doar puţin, puţin, să scriu – câteva rânduri, printre rânduri să mă pierd,

nu e nimic uman în tot ce simt – ci doar sfâşiere, mintea mea e pumn, gândurile – colţi, şi să zdrobesc, să sfâşii, ce frig uscat, ce fierbinţeală, nici om, nici animal, nici masă rece, nici foc mistuitor, toate şi nimic, vorbe dulci şi urlet, sufocate de tăcere.

Iartă-mă,

tot ce e viaţă-n jurul meu

detest

viaţă anostă, neviaţă, insolenţă gălăgioasă,

zei insignifianţi pe scene mici, guri mari, vorbe mici,

feţe zâmbitoare şi feţe amare

şi feţe care nu exprimă nimic

egale în inutilitate,

Nici o urmă de viaţă nu răzbate aici,

sunt singur şi vântul izolării îmi arde obrajii

şi tot nu simt nimic, doar dorinţa de a sugruma neviaţa.

Praf de stele

Aceeaşi stradă pustie dintotdeauna, în noapte,

aceleaşi clădiri goale, geamurile mari, negre,

prin care nici o lumină nu răzbate,

aceeaşi tăcere grea ce se înfăşoară-n mine-n noapte,

acelaşi drum, aceiaşi paşi, aceleaşi palme înfrigurate,

căutând o brumă de căldură, aceiaşi ochi flămânzi,

căutând o brumă de căldură,

acelaşi frig dintotdeauna, aceeaşi iarnă nesfârşită, – frigul ce taie feţele, şuierând în noapte, atingerea unei speranţe subtile, aşteptarea lipsită de viaţă a unui sfârşit ce nu mai vine.

Mi-am aprins din nou ţigara – în noapte o mică stea incandescentă, m-am gândit –

dacă cineva, din alt univers, prins într-o altă noapte, dintr-o altă iarnă, ar privi mica stea roşiatică, arzând printre alte stele,

prinse între degetele zeilor singuri,

pierduţi şi ei într-o altă noapte,

dintr-o altă iarnă, oare m-ar vedea,

măcar pentru o clipă aş trăi în privirea-i,

aş fi altceva decât praf de stele, aş fi.