MARIAN VICTOR BUCIU, HRABAL: UN ALT FEL DE LECTURĂ (IV)

Închei aici lectura „creativ“-inter-traducţională a lui B. Hrabal produsă prin Ondrej Štefanko în Ore (Cornel Barborică, Lecţii) de dans pentru vârstnici şi avansaţi, vizând trei aspecte: 1. Actanţi, 2. Traducerea incompletă, 3. Termeni netraduşi, uneori „românizaţi“, precizând că am lăsat deoparte alte destule contexte.

Actanţi. Împăratul „a poruncit să fie spânzuraţi“ (O). Spânzuraţi? Da’ de unde, „le-a făcut vânt“ (L)!

Vrem să ştim ceva despre unchiul împăratului şi dorinţa se împlineşte: „Albrecht, ăla de rânjea tot timpul“ (O). Nu vrem aşa, atunci e „cel care avea dinţi de iepure“ (L). Nici măcar buze, ci dinţi.

Există în O o „generăleasa, o dobitoacă cât Maria Tereza“. Există în L „generăleasa, o femeie la fel de aprigă ca Maria Tereza“. Dobitoaca e aprigă şi o făptură aprigă e dobitoacă: sinonimie creată la interferenţa din loc în loc a unor versiuni de traducere, de suprarealistă trădare…

O mică istorioară, în O: „o babă de-i ziceau Šumplica, ca să nu fie nevoită să care cartofii scoşi cu plugul, îi acoperea cu piciorul desculţ“. Potrivit traducerii din L: „o femeie în vârstă, pe nume Šumplica, a adunat grămăjoară cartofii pe care tocmai îi scosese din pământ folosindu-se de picior“. Cartofii fuseseră scoşi de plug ori de picior (care era sau nu desculţ?), ori piciorul doar acoperea cartofii ca să-i ascundă? Şi unde a dispărut plugul în L?

Un ins puternic, „la o bătaie i-a rupt unei domnişoare proteza“ (O). Proteza cărui organ? Aflăm că „a făcut bucăţele piciorul de lemn al unei tinere în timpul unei încăierări“ (L).

Despre un ins puternic şi violent citim în O că: „bătea tot ce întâlnea în cale, cât ai zice peşte jumătate din cârciumă îşi scuipa dinţii“, iar în L că: „avea un temperament vijelios şi un pumn iute – când intra într-o cârciumă oamenilor li se făcea inima mică de frică“. Parcă n-ar fi chiar acelaşi? Evident că nu, una e să scoată dinţii atâtora şi alta e să-i facă să le bată inima mai tare. Nedumerirea rămâne cum să vezi în loc de dinţi inimi sau invers.

Bărbatul numit Grepl „deseori izbea capul muierii sale de grindă“ (O); sau „adesea îşi pocnea nevasta cu o bucată de lemn“ (L).

Într-o familie, mama îl bate pe tata cu frânghia, „căci cine vrea să pilească, ăla trebuie să aibă rezerve, altminteri nebunia-i alunecă în ciomag“ (O); însă „pentru că cine bea trebuie să stea potolit, altfel îl ajunge demenţa“ (L). O fi originalul mai contorsionat figurativ, după O, şi trebuie limpezit, ca în L. Însă condiţia necesară diferă de la o versiune de caz la cealaltă: să aibă rezerve, adică să fie dotat (pregătit etc.), că doar nu să fie rezervat – e una. Şi să stea potolit – e alta; afară de faptul că a sta potolit e tot a fi pregătit. Oricum, demenţa nu-şi are chiar aceleaşi locuri în cele două traduceri.

Profesorii „prinseseră ştaif cunoscându-l“ (O) pe un elev, viitorul ideolog al austro-slavismului, Havliček. Ştaif: întăritură la încălţăminte sau gulere, un termen apropiat povestitorului, de meserie pantofar. Profesorii „se pierdeau“ (L), confruntaţi cu elevul. Însă putere şi slăbiciune se opun. Se întăriseră ori se slăbiseră profesorii examinând un elev excepţional?

Traducerea incompletă. În O, povestitorul prezintă nişte pantofi „de forma KB, un fals genét (s. m.), cu căptuşeală albă şi bronzaj alb, cu şnit numărul patru“, iar în L, pantofi „model KB, cusătură fantezie, căptuşeală albă, branţuri tot albe, mărimea 37“. Şnitul din O măsoară marginea liberă a tălpii la încălţăminte. În L avem măsura obişnuită, lungimea tălpii. Ce-i cu genét? În franceză e falsă mătură, ceva concret, dincolo ceva „imaginar“. Bronzajul se aplică la pielea corpului, ceea ce evident nu e deloc cazul, iar branţurile sunt bucăţi de piele sau alt material aşezate în încălţăminte peste talpă.

Nu se pricepe grija pentru ca reginei, „muştele să nu i se aşeze pe biograf“ (O), însă lămurirea survine, cum se întâmplă de multe ori, salvator, în L: „nu cumva ca muştele să se aşeze pe corpul ei (al reginei, n. m.) ca un templu“. Dubla lectură ajunge un fel de teatru al absurdului extras din confruntarea comică a erorilor (diferenţelor) de traducere. E creat un nou text, unul foarte deschis, un supra ori sub-text, de citit printr-un cod misterios, alunecos, alogic, anomic, entropic… Ce poate fi biograful reginei, te-ntrebi, şi afli răspunsul: corpul ei sacru… Dar dacă citeşti doar o versiune sau pe amândouă alternativ, orientarea lecturii rămâne fiecare cu (im)proprietatea ei.

Există undeva „un şir de cai bălani, iar în spatele lor caii roşii, din cauza mea două fete frumoase îşi sfâşiară bluziţele“ (O), însă în L avem doar „cai“ şi lipseşte restul.

Termeni netraduşi, uneori „românizaţi“. În stil direct, O: „ţipând şi măturând forhauzul cu ea: dacă a păsăluit la mii de persoane, atunci musai să păsăluiască şi freiherului dumitale!“ În stil indirect, L: „zbierându-i în urechi că dacă atâtor mii de generali le stătea bine, n-avea cum să nu-i stea bine şi lui bărbatu-său“. Dar persoanele neprecizate din O iau chip de generali în L. Iar a păsălui, termen neatestat lingvistic, capătă sensul de a se potrivi, întocmai cu sensul a păsui. În O, ca o proprietate a traducătorului de origine slovacă, e menţinută relaţia originală/originară cu cititorul ceh sau cunoscător de limbă cehă, apropiat de germană. Iată:

O: „la mijloc era o revoltă sau un moiterai“; L: „fusese o răscoală sau cum se spune o revoltă“.

O: orzul „este lopătat cu o lopată de lemn sau cu volgemut“; L: scurt: „trebuie permanent întors cu o lopată de lemn“.

O: „astăzi artiştii ăştia se piaptănă la breton, ca pe vremea Austriei văndrocii““; L: „astăzi artiştii stau cu părul în ochi, ca deţinuţii de pe vremea imperiului Austro-Ungar“. Văndroci, deci, deţinuţi: a doua versiune traduce mai mult din limba sursă în limba ţintă. O face şi mai limpede.

Când vine vorba de ridicare-n grad la armată şi citim: „pe mine voiau să mă facă fraitru“ (O), se prea poate să vrem să mai citim şi: „pe mine au vrut să mă promoveze caporal“ (L).

Atunci când povestitorul a fost dat mort de viu pe o listă comună (va fi certat că n-a tăcut şi n-a profitat să plece de pe front!), el a constatat că, citim în O: „ştimuia (s. m.) şi data naşterii“ (fără lămurirea cuvântului neromânesc ori ad hoc românizat). Adică, în L: „se potrivea chiar şi data naşterii“.

Un personaj este „bătrânul Grepl, ăla de căra la Olomouc vorgaful“ (O). Nu-i nimic dacă n-aţi înţeles, înţelegeţi de aici: „bătrânul Grepl, cel care livra stofele la Olomouc“ (L). Cum o mână spală pe alta, tot aşa o traducere mai traduce un pic şi din altă traducere, involuntar, dar oportun. Totuşi, poţi fi interesat de cuvântul acela, vorgraful, accesibil cititorului ceh şi, cel puţin în cazul traducătorului din Nădlac, şi slovac.

În nota sa coerentă de a păstra acurateţea textului-sursă, Ondrei Štefanko reduce accesul la înţeles: „armata trebuia să se alinieze în şvarmlinie şi în vinkle linie, şi imediat după aia în dublu tuplşvarm şi în doplrai, după aia trebuia să se adune imediat în careu“ (O). Iată cu claritate mişcările militare evocate de text, dinspre imperfect spre prezent: „trupele trebuie să se încoloneze, sau să intre în formaţie, pe unul sau două rânduri sau să formeze un careu“ (L).

Iată-l pe un unchi al povestitorului în O: „cel mai departe din familia noastră a ajuns unchiul, la armată a fost ţucălar şi ştia să scrie frumos, a primit cruce de aur de la împăratul în persoană şi purta şnururi de aur şi piklhaubn“. Ai crede că ţucălar (de la purtător de ţucal, cu sensul de slugarnic) doboară toate amănuntele în registru ironic. Iată-l şi în L, în registru serios, unde e lămurit şi ultimul termen din limba-sursă: „din toată familia, unchiu-meu a ajuns cel mai departe, a ajuns Zugsführer, comandant de regiment, de asemenea, avea un scris de mână foarte frumos, şi a fost decorat cu crucea de aur, purta şnururi aurii şi o caschetă cu ţinte“. Nu ţucălar, dar plutonier (Zugsführer) era ruda cea onorată.

Ca pantofar, spune povestitorul, „şi ca pingelele să devină albe, îmi cumpărasem gumigarant“ (O); „cumpăram tragacantă ca să fac tălpile albe“ (L). Spre deosebire de un pantofar, un cititor din afara branşei poate fi total nepăsător faţă de cu ce se albeau tălpile încălţămintei (pantofarul nu face doar pantofi, nu, iată că şi-n limba română el e insuficient numit…). Totuşi, gumigarant nu e, măcar fonetic, tragacantă. Cititorul poate deveni şi curios: or fi (el, ea) acelaşi lucru? Dicţionarul ce reţine? Gumigarant e exclus, mai exact ignorat. Poate fi o marcă a produsului. Tragacantă: o răşină sau o gumă, utilizată în farmacie, dar şi ca aditiv alimentar.

Cititorului îi poate fi de-a dreptul egal că personajul, fie că a păzit „un vagon plin de ecrazită“ (O), fie că a păzit „un vagon de marfă plin ochi cu acid piric“ (L). Teoria lecturii nu evidenţiază o capacitate de memorare strictă şi nici de detaliu, cum e marfa, în formularea a doua.