SONIA ELVIREANU, ŞOAPTELE TOAMNEI

O voce lirică discretă, dar înaltă, fermă şi plină de încredere, vocea marii poezii îşi urmează cu detaşare calea spre cititori. Ea rosteşte despre marea taină a vieţii, despre eros şi thanatos din perspectiva unei poete care a făcut din locuirea în poezie un modus vivendi.

Scriitoare de un remarcabil talent, afirmat la începuturile sale în proză (1972, debutul editorial cu Sîngele alb al pietrelor), iar din 1986 în poezie, Rodica Braga însumează cincizeci de ani de prezenţă continuă în literatura română.

Dacă romanul, cu respiraţia sa amplă, părea genul literar predilect al scriitoarei, după 1990 lirica devine pentru Rodica Braga o formă esenţializată de expresie a trăirilor magmatice şi a reflexivităţii. Descoperirea vocii sale poetice se datorează provocării la dialog liric de către poetul Mircea Ivănescu, concretizat în volumul bicefal Commentarius perpetuus din 1986. Pentru aceia care păreau să vadă un heteronim în numele feminin alăturat lui Mircea Ivănescu, marea surpriză a fost să afle că romanciera Rodica Braga putea replica în versuri parabolelor lirice ale poetului.

Astfel poezia intră în viaţa unei prozatoare autentice, cu rădăcini ferme în secolul trecut, face casă bună cu proza un timp, ca apoi să fie un mod firesc de explorare şi descifrare a sinelui. După 1990, îi apar succesiv volumele de poeme, confirmându-i talentul poetic. În 2021 publică două volume: Poeme în Mi Bemol şi Şoaptele toamnei.

Majusculele din titlul Poeme în Mi Bemol ne duc cu gândul la istoricul şi criticul literar Mircea Braga, soţul poetei, iar dedicaţia confirmă intuiţia unei cărţi în care reflexivitatea poetei despre „carnea mătăsoasă, ocrotitoare, caldă“ a cuvântului, cu uimitoarea sa putere de a modela şi rosti informul din noi, e irizată de magia marii iubiri. Doar prin cuvânt se poate filtra timpul dăruit viului, firul obscur al gândurilor despre eros şi thanatos, lumina şi umbrele dureroase ale efemerului, desprinderea de viaţă şi trecerea în necunoscut, surprinsă pe chipul mamei poetei: „în fiinţa ta s-a împământenit/ moartea, uneori priveşti fără să auzi,/ te cufunzi în nefiinţă,/ cu voluptate amară/ şi scuturi de pe tine/ vreji veştejite de viaţă“.

Şoaptele toamnei (Imago, 2021) se deschide cu acelaşi motiv thanatic, prins în tulburătoarea imagine a mamei pe pragul dintre lumi, în desprinderea ei liniştită de realitatea fizică, în privirea ancorată în nevăzut: „privirea ta blândă/ traversa/ imediatul/ se scutura de poverile/ lumeşti/ o urmăreai ca pe un fir/ subţire de fum în care,/ uşoară,/ încăpeai toată,/ te lăsai dusă, cutremurată,/ de blândeţea ei catifelată/ şi eu ca oarba,/ care credeam/ că-mi zâmbeai mie,/ că încă eşti vie,/ nu-mi dădusem seama/ că sfârşiseşi călătoria/ aşa cum credeai şi sperai,/ într-un simplu/ abia simţit, expir/ exact aşa,/ liniştit, / cum ai trăit“ (ochii tăi ca lumina).

Această figurare a trecerii este expresia unei perspective senine asupra morţii, cu origini în viaţa creştină, întrezărită pe chipul senin al mamei şi în ritualul trecerii invocat de bunicul autoarei, tatăl mamei sale care, presimţindu-şi sfârşitul, se pregăteşte de trecere după un scenariu comunicat cu un calm atât de firesc, de parcă s-ar fi pregătit de sărbătoare: „eu mă duc …,/ să nu-ţi fie frică./ la cruce să pui pe cutare,/ la prapori pe cutare,/ la dus coşciugul pe cutare,/ şi acum să mă bărbereşti,/ să mă speli,/ nimic murdar din lumea/ aceasta să nu mă împovăreze/ dincolo/ când respiraţia înmiresmată a florilor/ mă va lua în primire/ ca pe un mire,/ pentru Ana mea dragă/ care mă aşteaptă de patru ani lungi,/ după ce toate i-au fost împlinite/ şi-a făcut cruce/ şi, respirînd curat şi uşor,/ şi-a ajutat sufletul/ să pornească în zbor“ (ar trebui să-ţi aminteşti).

Această seninătate a trecerii, hrănită din credinţă la părinţi şi strămoşi, o întâlnim şi în perspectiva poetei asupra morţii, unde credinţa se întâlneşte cu filozofia: „smulsă din concreteţea/ materiei,/ scutită de zbaterea diurnă,/ cutreierată doar/ de vibraţiile energiilor/ astrale,/ îmi închipui/ odihna din viaţa veşnică“ (smulsă din concreteţea).

Thanaticul se acutizează în prezentul bulversat şi întunecat de pandemia ce „stoarce planetei suflul vieţii“, când moartea nu mai e stingere firească a fiinţei efemere, ci anomalie, violenţă, molimă planetară ce retează brusc şi obscur viaţa. Poemele surprind nefirescul în care e împinsă omenirea în imperiul fricii de un virus perfid, condamnată la izolare forţată, singurătate, distanţare, înstrăinare, pierderea libertăţii, prin reguli şi restricţii confuze impuse pe tot mapamondul: „splendoarea lumii ne-a fost smulsă de sub picioare/ şi am rămas atîrnaţi în gol/ frica ne umple golul/ rămas în suspendare,/ o lume de cenuşă/ mocneşte subversiv/ în marea şi inexplicabila/ însingurare./ pandemia se lăfăieşte/ pe mapamond/ ca un incendiu hulpan/ ne înghite pe fiecare/ cu tot cu drepturi elementare“ (pe nepusă masă); „închişi în case,/ cu sufletul strivit/ între palmele ţepoase/ ale fricii/ speranţa în divinitate“ (închişi în case); „nimeni pe stradă/ aerul stă împietrit/ ca o coloană lăbărţată/ către răsărit./ cîte-o maşină prizărită/ alunecă şi ea în gol/ şi sparge liniştea înstăpînită/ bătută-n cuie/ într-un protocol“ (nimeni pe stradă); „libertatea însîngerată/ străpunsă, ferfeniţată/ de reguli obtuze/ ne-a înfăşat ca un linţoliu“ (în vremea pandemiei).

Dionisiacul, solaritatea sunt spulberate de suflul morţii, clocotul vital suprimat, înlocuit cu încremenirea de pe străzile golite forţat de oameni, iar cuvintele cu tăcerea, somnul odihnitor cu „schelălăitul insomniilor perpetue“.

Refugiul, antidotul contra răului, anormalităţii, agresiunii instaurate de pandemie e frumuseţea neatinsă de suflul thanatic. Sursa ei e diferită: splendoarea naturii, peisajul înverzirii şi înfloririi din primăvara ce răbufneşte într-un uluitor suflu de viaţă; reactivarea memoriei unui timp fericit, a iubirii cu lumina îndrăgostirii, refacerea fiinţei primordiale şi oaza ei de linişte, ocrotire, încredere: „mîinile tale/ m-au dibuit/ într-un cuib neajuns/ de soare/ ca pe o pasăre/ zgribulită,/ în căldura lor m-am simţit atinsă/ de-o lumină mîngîietoare,/ cum nu mai simţisem vreodată“ (mîinile tale); „culeg de pe buzele tale/ tăcerile ce înlocuiesc cuvintele,/ înţelegeri secrete între iubiţii/ ce sunt o singură fiinţă“ (culeg de pe buzele tale); iubirea divină: „dă-ne un semn/ că metalul negru al cerului/ s-a topit sub povara ta/ de lumină“ (unde eşti, unde eşti); iubirea maternă: „fiule drag,/ tu porţi în bătăile inimii/ însăşi tensiunea vieţii/ şi te hrăneşti cu ea, binecuvîntînd-o./ te dărui clipei/ cu voluptate şi-i respiri/ prospeţimea“ (izvodit din fuioare); frenezia vieţii: „absorbeam în muţenia/ mea minerală,/ tot noianul de frumuseţe/ prinsă între feţe/ necunoscute, multiple/ fosforescente şi creţe/ ale viului/ ce palpita/ frenetic“ (căderea în viaţă); visul: „m-am salvat din strîmtoare/ prin visele în care/ am înotat/ cu tot suflul meu/ de ţipar hotărît/ să fenteze moartea“ (la răscrucea timpului); şi taina scrisului unde se topesc toate spaimele: „singura salvare, pixul/ şi o coală de hîrtie albă/ în care să îngropi/ toate acestea/ ca pe un leş/ de care să te desparţi în grabă“ (scursă ca o sudoare).

Spaime multiple, nelinişti şi înfiorări ciudate se preling în poemele Rodicăi Braga, precum spaima de frenezia vieţii, de iubire şi de fericire, de frumuseţe, de cuvânt, de înstrăinare de sine, de moarte. Însă ele nu anulează luminozitatea ce le irizează, ca revelaţie a oximoronului care sunt lucrurile şi fiinţa noastră.

Două timpuri se refac fragmentar din trăiri autentice, cu nostalgia luminii de odinioară şi umbra maleficului din prezent. Ochiul exterior şi interior modelează deopotrivă intimitatea, proximitatea şi interioritatea poetei, reflectate în oglinda cărţilor sale, „pagini de lacrimi şi rîsete“, în care autoarea nu se mai recunoaşte, fiindcă devenirea fiinţei înseamnă revelaţia alterităţii, tentativa de regăsire fiind o frumoasă iluzie (cărţile mele somnolează).

Eros şi thanatos străbat ca un fir roşu poemele în dansul lor de umbre şi lumini. Imaginile se împletesc viguros într-un imaginar bogat în care concretul palpabil, cu inflorescenţele uimitoare ale vieţii, se asociază abstractului filozofic, spaima de cădere în realul prea întunecat cu bucuria de-a fi altul în lumina visului, spiritului, de-a percepe eternitatea în efemera clipă de revelare a frumuseţii în toate nuanţele ei.