MIRCEA MOŢ, IPOSTAZE (CÂTEVA) ALE POEZIEI ROMÂNEŞTI

În urmă cu câţiva ani, prin 2015, dacă nu cumva greşesc, Niculina Oprea publica la editura Limes un volum ce promitea să fie pe cât de atractiv, pe atât de util pentru cititorul interesat de ipostazele poeziei româneşti (Ipostaze ale poeziei româneşti). Dintr-un Argument, cititorul afla ce o mâna în luptă pe distinsa autoare : „În contextul apariţiei a numeroase cărţi de poezie şi a unei lecturi permanente (?), cunoscând îndeaproape fenomenul literar şi fiind interesată mai ales de problematica poeziei, prin întâmpinările noastre critice am hotărât semnalarea apariţiei unora dintre cărţile despre care am considerat că ar fi trebuit să se vorbească şi să se scrie mai mult“. Fireşte, cititorul nu poate trece indiferent pe lângă cartea unui critic literar hotărât, care cu atâta siguranţă se declară un cunoscător al „fenomenului literar“. În acelaşi timp, criticii literari, care aveau datoria să vorbească mai mult despre anumite cărţi, ar trebui să-şi facă mea culpa! Care critici literari nu scapă prea uşor de Niculina Oprea. Aceştia, scrie autoarea, „s-au ocupat doar de cărţile care le-au parvenit de la autori sau de la edituri, fie doar de cărţile anumitor scriitori aflaţi în cercuri literare a căror vizibilitate ar fi fost benefică şi unora şi altora“. Totuşi, în finalul Argumentului autoarea devine mai înţelegătoare cu criticii şi istoricii literari, recunoscând cu un oftat şi cu modestie că nu a avut „pretenţia de-a concura cu criticii sau istoricii literari, dar convinşi fiind că fiecare îşi are rolul lui sub cupola culturii literare“.

Hors-concours declarându-se, Niculina Oprea poate să-şi etaleze cu multă seninătate demersul critic şi să-şi expună „propriul nostru punct de vedere“, fapt dovedit pe deplin de fiecare articol din volum.

Lui Mircea Bârsilă, poetul de indiscutabilă valoare, autoarea îi dedică articolul Poetul în faţa aştrilor de fier, în care „punctul nostru de vedere“ este susţinut de riguroase concepte ale criticii literare. „În creaţia lui Mircea Bârsilă spiritualitatea are un rol primordial“. Profund spus! Mai departe, despre bărbatul care şi-a trecut firea în propria poezie: „Firea lui de bărbat născut în vatra satului gorjean este mai mult decât vizibilă citind oricare dintre poemele sale… Autorul este foarte atent la demersul creator şi nu se lasă purtat de val ci mai degrabă domină resorturile cerebrale încât permanent face distincţia între zona spirituală şi cea reală“. Concluzia la articolul despre volumul Monede cu portretul meu reţine de asemenea atenţia: „Volumul Monede cu portretul meu este el însuşi o monedă iar cu această monedă poetul Mircea Bârsilă poate achita multe note de plată“. Totuşi, nu ni-l putem închipui pe distinsul poet şi universitar achitând facturile la gaz şi la electricitate cu o geantă plină cu cărţile domniei sale!

Publicându-şi primul volum, Niculina Oprea nu este liniştită sufleteşte la gândul că nu i-a oferit cititorului destule ipostaze ale poeziei româneşti. Aşa că revine cu al doilea volum de Ipostaze ale poeziei româneşti, publicat anul trecut la aceeaşi editură. Să nu ne închipuim că demersul critic al autoarei s-ar fi schimbat. De data aceasta, Argumentul este înlocuit prin În loc de prefaţă, care surprinde cititorul prin cugetarea asupra relaţiei omului cu timpul, o relaţie dezavantajoasă din punctul de vedere al autoarei: „O relaţie cel puţin dezavantajoasă este relaţia omului cu timpul. din punctul meu de vedere (să se ştie!, n.n.), în privinţa proiectelor la care am lucrat uneori asiduu, alteori prioritar (precizare necesară, n.n.) timpul a fost cel care mi-a demonstrat că doar el «face cărţile» la masa de joc a vieţii“.

Chiar dacă nu o mai declară, autoarea semnalează şi aici, cum o făcuse şi în volumul precedent, prezenţa unor cărţi şi a unor autori despre care nu s-a scris suficient. Din această perspectivă, Niculina Oprea scrie despre o serie de poeţi, ambiţionându-se ca prin titlurile articolelor să surprindă particularităţile lor lirice.: Horia Dulvac („Să faci din durere un mic aranjament estetic“), Nicolae Tzone („Faraonul Nicolae“), Traian Vasicău („Regăsit în cer“), Laurian Stănchescu („Poemul din oglindă“) etc.

Dar autoarea îşi verifică vocaţia citind şi scriind despre poeţi pe care critica literară nu i-a ocolit, dimpotrivă. Este de reţinut felul în care îi citeşte. Pe Andrei Zanca, renunţînd la ochelari, autoarea îl citeşte cu lornionul de mai ieri: „Fundamentul pe care poetul îşi construieşte spaţialitatea poetică este cu predilecţie cel natal. Poetul işi asumă acest teritoriu asemenea unui trimis al universului întru vegherea binelui, frumosului, şi nu mai puţin a adevărului în formele lor pure, al căror nectar va fi adunat în ulcelele cuvintelor sale alese, întru celebrarea Poeziei“. De scris, autoarea scrie cu tocul şi cerneala bunului dascăl: „Cuvinte ridicate la suprafaţă de şuvoiul de sentimente pe care poetul îl lasă a-l acoperi asemenea unei ploi în aprilie peste pădurea dată în înmugurire, după topirea ultimelor petice de zăpadă aflate între tulpinile arborilor bine înfipţi în pământul strămoşesc“. Este destul de lesne de reţinut originalitatea discursului critic al Niculinei Oprea, care scrie, nu-i aşa, frumos şi duios: „Indiferent pe unde l-au purtat paşii de-a lungul vremii, şi pe unde îl vor mai purta încă, Andrei Zanca duce cu el o bogăţie spirituală cum la puţini poeţi români de azi putem întâlni. Este evident că în centrul universului său literar se află constelaţia familială, acolo unde poetul şi-a primit darul fiinţei poetice întru menirea parcurgerii propriei vieţi, de la est la vest şi de la nord la sud, asemenea unui temerar care nu abdică în faţa unor vâltori de orice natură, ba mai mult – se ridică deasupra opreliştilor şi a tragerilor în jos de mulţimea fiilor rătăcitori, conştienţi că nu vor avea un loc în Catedrala Sufletului său. Catedrală în care spiritul poetului îi inşiră stări cu miresme de salcâmi înfloriţi, de fâneţe înflorite aflate în aşteptarea şuieratului de coase, ori legănările crengilor de tei daţi în floare invitându-l la meditaţie, astfel nelăsându-l pradă mărunţişurilor aflate la tot pasul odată cu restul lumii“.

Cum în final se simţea nevoia unei concluzii, autoarea nu ezită deloc: „Când cel mai greu deal e pragul casei (Ed. Limes, 2021), volumul mersul prin iarba necosită rămâne chemarea continuă a bunilor şi străbunilor celor ce au simţit sub tălpi răcoarea bobiţelor de rouă, în dimineţile înfăşurate în arşiţă şi dor“.

Despărţindu-ne destul de greu de frumoasele dimineţi înfăşurate în arşiţă şi în dor, nu ne putem stăvili dorinţa de a vedea care este perspectiva critică a Niculinei Oprea asupra poeziei lui Ion Cristofor, poet pe care îl citim şi îl preţuim, ca şi pe majoritatea poeţilor ce ar ilustra ipostazele poeziei româneşti. Mai întâi, trebuie să se ştie bine cine este Ion Cristofor: „Poetul Ion Cristofor şi-a construit cariera literară de-a lungul timpului cu o tenacitate exemplară. Aceasta demonstrează faptul că o activitate literară de peste 35 de ani, în care a publicat în jur de 40 de volume (poezie, eseu, critică şi istorie literară, traduceri din literatura universală), nu poate fi altceva decât rezultatul unui destin literar dar şi al unei dorinţe acerbe de cunoaştere a domeniului literar, de autocunoaştere a posibilităţilor creatoare şi, evident, de impunere în spaţiul cultural naţional şi universal“. După ce a fost conturat profilul poetului, se trece la specificul demersului său poetic, surprins cât se poate de convingător: „Poetul conştientizează sensibilitatea cu care a fost dăruit de destin, fără a se lăsa copleşit de aceasta“. Citind mai departe, reţinem abilitatea cu care poetul îşi amplifică registrul liric „în aşa măsură încât să facă vizibilă consistenţa lirică a textului poetic prin menţinerea stării de senzualitate şi expansiune sufletească şi prin dedicare spirituală“. Şi ne oprim, aşteptând cu interes al treilea volum!