RADU CONSTANTINESCU, MICUL PRINŢ DIN NOI

Un interesant volum de eseuri, Hublou (Bacău: Babel, 2019), ne propune Carmen Mihalache. Subtitlul spune totul despre conţinutul său: priviri, impresii, nuanţe, lucrarea reunind o suită de texte de o varietate derutantă, publicate de-a lungul anilor în cotidianul băcăuan Dreptatea, dar şi în alte reviste. Riscul unor asemenea culegeri este binecunoscut: prolixitate, vetusteţe, perimare. Un articol de ziar îşi păstrează actualitatea câteva zile. Apoi… îmbătrâneşte. Gazetar cu experienţă, Carmen Mihalache a ştiut de la bun început ce capcană o pândeşte şi a făcut o selecţie riguroasă a textelor, conform unui criteriu care nu a dat niciodată greş – perenitatea adevărurilor existenţiale. Rezultatul este întru-totul remarcabil. O legătură subterană stimulativă – căutarea obstinată a „Ithacăi din propria fiinţă“, cum mărturiseşte autoarea, predispusă la reverie, rătăcită în realitatea bulversantă a unei societăţi anomice – nutreşte textele publicistice. Citite din această perspectivă, deşi diferite ca tematică şi chiar ca stare de spirit, ele se dovedesc de o actualitate tulburătoare, un puzzle care recompune o stranie imagine de ansamblu conform unor trasee magnetice ale căror linii de forţă rămân valorile etice şi estetice consacrate tradiţional, date, din păcate, uitării: „buna-credinţă, bunul-simţ, buna-cuviinţă, cinstea, modestia, decenţa, hărnicia, loialitatea, onoarea, bunătatea sunt vorbe golite de sens pentru prea mulţi dintre noi“.

Ca structură epică, eseurile sunt, de fapt, mici parabole glosând pe marginea adevărurilor esenţiale ale existenţei, de cele mai multe ori desprinse din lumea artistică, acolo unde, sub lumina reflectoarelor, bucuriile şi suferinţele sunt mai puternice, pasiunie, iubirile şi trădările sunt… publice. Fără a cădea în senzaţionalism, ba chiar cu un discret parfum nostalgic, Carmen Mihalache realizează concise portrete ale unor personalităţi, agrementate cu istorioare ce pun în evidenţă fragilitatea umană a unora (Maria Callas), inteligenţa, subtilitatea şi intuiţia celei care a întruchipat-o pe „doamna de fier“ (Meryl Streep), dezinvoltura aristocratică (Roger Moore), farmecul magnetic al celui care „avea darul de a pune puţin din Don Quijote în tot ce făcea“ (Peter O’Toole). Li se adaugă fragmente de interviuri, evocări ale unor spectacole/ pelicule celebre. Francheţea autorului te cucereşte, iar decuparea unor semnificaţii profunde, dincolo de aparenţele frivole ale unor întâmplări cu iz de can-can artistic (iubiri, divorţuri, trădări) are darul de a convinge. Alain Delon, „ultimul samurai al filmului francez“, este singur, bolnav şi trist… Fosta lui mare iubire, Mireille Darc, spune despre el că „trăieşte o mare suferinţă şi că nu cunoaşte gustul fericirii“. Şi totuşi, la Cluj, la TIFF, „solitarul, sarcasticul Alain, stând sub semnul unei orgolioase pasiuni, a singularităţii, mi s-a părut că a trăit câteva clipe de fericire.“

Am numit eseurile lui Carmen Mihalache parabole. Dar, cred, că dacă le-aş asemui cu fabulele, nu aş fi departe de adevăr, căci multe din gândurile încredinţate tiparului se încheie în mod explicit cu binecunoscuta morală. Autorul nu se sfieşte să procedeze aproape didactic, tălmăcindu-le cititorilor sensul ascuns al istorioarei. Iată ce spune, evocând-o pe „papessa feminismului“: „În viaţă este important să decantezi totul, să nu laşi ca ea să fie sufocată de prejudecăţi, percepţie greşită, rutină, reguli găunoase, care o strică şi îi alungă bucuriile. Asta am învăţat de la Simone de Beauvoir“.

Nu întâmplător, autoarea Memoriilor unei fete cuminţi este protagonista unei evocări cu tentă de istorie literară. Carmen Mihalache s-a format, după cum însăşi mărturiseşte, şi continuă să vieţuiască în universul miraculos al cărţilor, fiind o fiinţă „papivoră“. Iată motivul pentru care multe din naraţiunile volumului au punct de pornire lecturi din adolescenţă, autori şi personaje celebre din anii săi de formare intelectuală. Este, dacă vreţi, o autoscopie livrescă, pornind de la Le Grand Meaulnes, Grădinile Finzi Contini, Prinţesa şi anticarul pentru a ajunge la Exupery, Durrell, Eric-Emmanuel Schmitt. Cele mai multe dintre ele sunt portrete filigranate, din tuşe sigure, izvorâte fie din cunoaştere directă (Antoaneta Ralian, Alexa Visarion, Magda Cârneci, Răzvan Mazilu), fie din imaginaţia afectivă, rod al unor lecturi/vizionări devoratoare (Marilyn Monroe, Yves Montand, Richard Burton, Liz Taylor, Picasso, Frieda Kahlo).

Hublou, o superbă carte-obiect, înnobilată de ilustraţiile lui Ilie Boca, rămâne o confesiune exemplară în ceea ce priveşte discreţia cu care se apropie de cele mai intime meandre ale sufletului, în tentativa redescoperirii de sine. Biografiile unor celebrităţi nu sunt altceva decât oglinzi ale propriei personalităţi, în procesul de reconfigurare a acesteia. Să nu te laşi folosit de nimeni, ne îndeamnă autoarea, citându-l pe Erasmus din Rotterdam. „Şi să ai tăria de caracter, continuă ea, de a rămâne tu însuţi (însăţi) în orice împrejurare, să nu te trădezi pe tine“. Sau, cum inspirat notează într-unul din cele mai frumoase texte din volum: să „nu trădăm micul prinţ din noi, copilul care a rămas acolo, undeva înăuntrul fiinţei noastre“.