CRISTIAN VASILE, RAPORTAREA BISERICILOR FAŢĂ DE REGIMUL COMUNIST DUPĂ 1989

La nivel academic nu s-a scris foarte mult despre relaţia complexă existentă în Europa Centrală şi de Est şi, în particular, în România între cultele religioase, stat, societate şi justiţia de tranziţie. Lucian Turcescu şi Lavinia Stan, doi prestigioşi profesori nord-americani de origine română, au căutat să umple această lacună şi, în urmă cu câţiva ani, au strâns o echipă de cercetători care să se ocupe de subiectul sus-amintit, ideea de bază fiind aceea de a acoperi istoria recentă a mai multor culte religioase socotite reprezentative: ortodox, romano-catolic, greco-catolic, reformat, unitarian şi penticostal. În vara anului 2021, acest demers ştiinţific, care a vizat îndeosebi raportarea principalelor Biserici din România faţă de asumarea trecutului totalitar comunist, a văzut lumina tiparului – vezi Lucian Turcescu, Lavinia Stan (coordonatori), Church Reckoning with Communism in Post-1989 Romania, Lexington Books–Rowman and Littlefield, Lanham-Boulder-New York-London, 2021, 227 pag. Într-un fel, acest volum continuă linia tematică prezentă şi într-o carte apărută în anul 2017 la Cambridge şi editată de aceiaşi doi coordonatori: Justice, Memory, and Redress in Romania: New Insights.

Lavinia Stan şi Lucian Turcescu au pornit de la premisa că, în postcomunism, principalele Biserici din România nu au fost nişte observatori pasivi în faţa acţiunilor derulate de oamenii politici şi de restul societăţii, ci şi-au asumat o orientare activă, de implicare în viaţa cetăţii, profitând şi de gradul înalt de religiozitate (indicat inclusiv de sondaje şi de alte barometre de opinie publică). Totuşi, aşa cum remarcă şi coordonatorii, dincolo de această religiozitate declarată, ierarhiile Bisericilor s-au confruntat şi cu o mare problemă de credibilitate din cauza legăturilor privilegiate pe care le-au avut uneori, înainte de decembrie 1989, cu regimul comunist. O parte însemnată a românilor, deşi asumându-şi o orientare pronunţat religioasă, nu a ţinut întotdeauna seama de toate mesajele morale, sociale şi politice ale conducătorilor cultelor religioase (mai ales ale Bisericii Ortodoxe Române) şi din cauza faptului că moralitatea ierarhilor a continuat să fie pusă în discuţie şi periclitată de valurile de declasificări de documente istorice (Preface, p. vii). Un exemplu semnificativ este şi referendumul din anul 2018 propus de Coaliţia pentru Familie şi asumat de o bună parte a partidelor parlamentare, o consultare populară ce a eşuat inclusiv din cauza absenteismului şi a boicotului unui procent important al cetăţenilor cu drept de vot (mulţi dintre ei neascunzându-şi apartenenţa religioasă/creştină).

În România, la fel ca în alte ţări ale Europei răsăritene, puţine Biserici au ales să admită pe de-a întregul multiplele şi gravele compromisuri făcute de propriile structuri instituţionale sau de clerici/credincioşi înainte de 1989; prin urmare, nici încercările de corectare a erorilor, inclusiv prin eliminarea foştilor colaboratori ai poliţiilor secrete şi ai partidelor comuniste, nu au fost prea numeroase. Cele mai multe denominaţiuni religioase au ales să ignore chemările repetate la înnoire morală sau la purificare şi – aşa cum rezultă şi din volumul prezentat aici – chiar şi Bisericile persecutate în mod sistematic sub comunism (care inevitabil au recurs la o primenire mai amplă şi la un discurs moralizator accentuat – precum Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică) nu au mers până la capăt pe linia asumării depline a trecutului totalitar.

Date fiind ponderea şi importanţa sa, era firesc poate ca Bisericii Ortodoxe Române să îi fie alocate patru din cele nouă capitole ale cărţii: Monica Ciobanu a tratat problematica „Sfinţilor Închisorilor“, Anca Maria Şincan s-a concentrat asupra unui studiu de caz reprezentat de un inspector de culte (Gheorghe Nenciu, director în cadrul Departamentului Cultelor), Lucian Turcescu a analizat dimensiunile colaborării cu autorităţile comuniste în cadrul institutelor teologice ortodoxe, iar Lucian N. Leuştean a realizat un bine venit demers comparatist, axându-se asupra strategiilor politice ortodoxe în România şi Iugoslavia. Zoltán Mihály Nagy împreună cu Csaba Zoltán Novák au tratat cazul romano-catolic, sub regimul comunist, dar şi după 1989 (pp. 93-115), Csongor Jánosi pe cel al Bisericii Reformate (pp. 139-164), iar János Pál s-a aplecat asupra Bisericii Unitariene (pp. 165-192); în fine, Vasilică Croitor a urmărit modul în care moştenirea comunismului şi-a pus amprenta asupra cultului penticostal (pp. 193-216).

Dacă unele capitole îşi îndreaptă atenţia asupra structurilor instituţionale ale Bisericilor din România, urmărind îndeosebi atitudinile şi percepţiile conducătorilor ecleziastici, altele abordează chestiuni mai complexe, subtile, precum pelerinajele şi cultul unor sfinţi încă nerecunoscuţi – cum este şi cazul „Sfinţii Închisorilor“ (cel mai proeminent fiind numele lui Valeriu Gafencu). Monica Ciobanu – sociolog, istoric şi profesoară la State University of New York at Plattsburgh – a ales să trateze acest subiect din perspectiva memorializării şi a sacralizării, observând în mod pertinent faptul că, de multe ori, trecutul inutilizabil din perioada precomunistă (asocierea cu extrema dreaptă antisemită şi fascistă) a fost dat la o parte, ignorat şi ocultat. Prin urmare, nici până astăzi nu s-a reuşit coagularea unei naraţiuni istorice coerente care să includă atât trecutul „Sfinţilor Închisorilor“ de dinainte de 1945, cât şi parcursul lor biografic din timpurile regimului comunist (pp. 3 şi urm.). Ierarhia Bisericii Ortodoxe Române a fost constrânsă să facă faţă mai multor provocări, deoarece o posibilă canonizare a unor nume vehiculate ar fi putut atrage acuzaţii de promovare a unor persoane cu orientări legionare, fasciste, antisemite. De altfel, în repetate rânduri, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului în România „Elie Wiesel“ a avertizat că Valeriu Gafencu – înainte de a deveni „o figură legendară în universul carceral“ şi un „simbol al jertfei creştine“ – a fost unul dintre membrii activi ai Mişcării Legionare, care „a incitat cu pistolul în mână elevi din liceele ieşene“ să se alăture loviturii de stat în timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941. Monica Ciobanu apreciază că, în acest context, figura lui Arsenie Boca – mult mai puţin legată de Mişcarea Legionară – s-a impus în spaţiul religios ortodox intrând în cele din urmă şi în atenţia ierarhiei BOR pentru o posibilă canonizare (pp. 15-16).

Cartea coordonată de Lavinia Stan şi Lucian Turcescu este o încercare meritorie de a analiza raporturile dintre religie şi politică în România postcomunistă în special din perspectiva justiţiei de tranziţie şi a politicilor de memorie.