SEPRŐDI KISS ATTILA, SCRISOARE DESCHISĂ DIN EGER

D-lui Ion Luca Caragiale – în anul 1993

Publicăm un eseu al traducătorului şi regizorului Seprődi Kiss Attila (n. 1941, Sfântu Gheorghe – d. 2008, Budapesta). Scris sub forma unei scrisori către Caragiale, eseul a fost prilejuit de spectacolul cu O scrisoare pierdută, pus de regizor în scenă în 1993, la Teatrul „Gárdonyi Géza“ din localitatea Eger. A fost, de altfel, ultima montare a regizorului. „Scrisoarea“ lui Seprődi Kiss Attila a apărut iniţial în caietul program al spectacolului, fiind apoi reluată în volumul: Caragiale mosolya. I.L. Caragiale összes színpadi mðvei. Fordította Seprődi Kiss Attila (Surâsul lui Caragiale. Piesele lui I.L. Caragiale, traducere de Seprődi Kiss Attila), Nagyvárad (Oradea), Arca Kiadó, 2008. Îi mulţumim dlui Salamon András care ne-a propus şi tradus acest text. (A.)

CAFENEAUA CEREASCĂ

Masa rezervată a dramaturgilor

Panteon

Piaţa Geniilor nr. 13

Mult stimate Domnule Caragiale,

Aţi aflat că sunteţi la modă în cea mai apropiată metropolă, Domnule Luca?

Slavă Domnului! Felicitări, Domnule Luca. Sper că vă simţiţi bine la masa cerească a dramaturgilor nemuritori. Având în vedere că nu mai aveţi dreptul la onorariu, nădăjduiesc că gospodin Gogol şi monsieur Molière nu s-au supărat pentru că au rămas în urma Dumneavoastră în privinţa apariţiilor pe scenă.

La drept vorbind, nici în Bucureşti, oraşul Dumneavoastră iubit, n-aţi apărut pe afişele a trei teatre într-o singură stagiune. Adevărat, în trecut şi în prezent ei au înţeles dojenile Dumneavoastră: nu s-au potolit până nu aţi ales de bunăvoie calea exilului la Berlin! (De mult voiam să vă întreb: de ce tocmai acolo? Românii totdeauna au emigrat la Paris! V-aţi săturat cumva de spiritul sufocant al „sângelui latin“ conceput în stil românesc?)

Mesajul Dumneavoastră începe să fie auzit şi aici. Dar nu chiar „cel adevărat“. Dacă le cade fisa că slovele Dumneavoastră aşternute pe hârtie acum o sută de ani îi reflectă aidoma pe ei, veţi fi şters imediat de pe lista privilegiaţilor. În pofida faptului că sunteţi „singurul gigant al dramaturgiei“, că Teatrul Naţional Român vă poartă numele, o să vă azvîrle în trapa scenei.

Momentan, aveţi noroc. Persiflajul diabolic, dojenile dumneavoastră sunt confundate cu vodevilurile molatice ale lui Feydeau. Nimeni nu este dispus să îmbrace haina croită pe măsura sa. Ca şi cum anglomania ar fi mai puţin ridicolă decât francomania. Parcă noii noştri magnaţi nu s-ar grozăvi şi ei, ca Ziţa la teatru şi la Iunion? Parcă Rică Venturianii noştri n-ar declama cu mai multă delicateţe „box populi, box dei“?

Anul trecut au avut loc alegeri şi la noi. Motiv pentru care au fost dibuite şmecherlâcurile Caţavencilor & Co. Şmecherlâcuri? Aici, în transmisiune directă, Domnule Luca! Fără „să ştim şi noi“. Chiar şi scurgerile de informaţii s-au dovedit mult peste măsură. Fost-a referire la marii strămoşi. Dar nu la Mihai Viteazul. Am vorbit despre lupte seculare care au durat aproape treizeci de ani, şi am revendicat plebicistul. Iar vorba lui Brânzovenescu, „trădare să fie dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi!“, a devenit sloganul nostru preferat. Şi am luptat, şi am mărşăluit şi ne-am ponegrit reciproc crezând că discreditarea adversarului ne va scoate din rahat. (N-a fost aşa!) Şi fuseseră alocuţiuni electorale. Ah, dacă le-aţi fi auzit şi Dumneavoastră! Dacă aţi fi avut posibilitatea să le transpuneţi cu condei maghiar pe scenă, ce mulţi ar fi abandonat estrada politică! În caz contrar, aţi fi avut aceeaşi soartă ca în patria Dumneavoastră: exilul! Căci noi râdem cu deosebită plăcere – de alţii. Din păcate, fenomenul se poate constata şi la prezentarea comediilor Dumneavoastră: nici prin gând nu ne trece să luăm asupra noastră ce vedem pe scenă.

Pe scurt: vă rog să nu-mi luaţi în nume de rău dacă vă incomodez în PACEA ETERNĂ pe Dumneavoastră, veşnicul agitat şi nemulţumit, dar n-am încotro, sunt constrâns să vă pun întrebarea… este în joc eşecul sau succesul unei trupe.

Aş vrea deci să ştiu dacă replica „… să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! Dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale… Din această dilemă nu poţi ieşi… Am zis!“ se referă şi la mine, regizorul? Că eu, cu acordul Dumneavoastră postum, am făcut o schimbare, dar nu la punctele esenţiale. Dacă aţi fi lângă mine (lângă noi) aţi fi de acord.

Dacă aţi fi apucat marile cataclisme ale istoriei, schimbările de regimuri, aţi fi renunţat la „happy end“-ul senin.

De când, în 1912, v-aţi retras pe veşnicie din emigraţia benevolă, ne-am „pricopsit“ cu o mulţime de noţiuni noi. De exemplu cu „absurdul“, despre care marele urmaş şi compatriot, Eugène Ionesco, susţine intransigent că este invenţia Dumneavoastră. Chiar dacă nu l-aţi numit pe nume!

Sunt de acord cu Dumneavoastră. Acest stil de fapt nu există. Lumea însăşi e obscură, cumplită, necruţătoare în mod firesc. În această lume absurdă, „fraierul“ generos – în cazul nostru, fraierul cu semnificaţia de cinstit! – dispare de pe scenă, fără să ştie: de ce? în ce fel? „Descurcăreţul“, bineînţeles, s-a aliniat, s-a conformat de mult, căci el ştie totdeauna – cum să nu ştie! – dincotro bate vântul!

Vă rog să treceţi cu vederea dacă spectacolul Dumneavoastră (al nostru) a ieşit un pic… cum să vă spun?, mai morbid^[1]. Dar să nu fiţi mâhnit, căci: „Luptăm şi progresăm!“, şi sistemul nostru constituţional va da roade milostive! Şi va fi şi: „Muzica! Muzica!“

Eger, la 10 decembrie 1993

Al Dumneavoastră adept admirator

Seprődi Kiss Attila

regizor

(o noţiune necunoscută pentru Dumneavoastră)

şi unul dintre umilii Dumneavoastră traducători

Traducere din maghiară de Salamon András

^[1]     În spectacolul de la Eger, Cetăţeanul turmentat, singurul om cinstit, este înjunghiat cu o umbrelă otrăvită de către poliţia secretă.