ALEXANDRU CĂLINESCU, POSTERITATEA GRAZIELLEI

• Veta şi Ziţa, desen de Aurel Jiquidi.

În toţi aceşti (mulţi) ani în care l-am recitit, periodic, pe Caragiale, m-am întrebat nu o dată cum se face că opera sa a părut să accepte tot felul de interpretări, unele de-a dreptul stupide, reductive şi, în fond, absurde (cum ar fi, în anii ’50, Caragiale critic al societăţii burghezo-moşiereşti şi totodată, prin anticipaţie, al imperialismului american). Această uluitoare maleabilitate a operei trebuie pusă în legătură cu o idee care s-a impus tenace: Caragiale e, oricînd, „actual“ întrucât găsim la el corespondenţe tulburătoare cu lumea în care trăim. Nu am de gând să contest aceste puternice convingeri. Dimpotrivă. În definitiv, nu e oare instructiv (şi, de ce nu, amuzant) să-l aducem pe Caragiale în contemporaneitate ? Câteva exemple, la întâmplare. Traversăm o perioadă de criză, face statul cheltuieli nebuneşti, împrumuturi riscante etc.? Desigur. Este exact ceea ce ne prezintă Situaţiunea, unde ni se indică şi soluţia: un larg „guvern de coaliţie cu toţi bărbaţii de stat, (…) fiindcă aşa nu poate pentru ca să meargă, ca dumneata să tragi încolo şi dumnealui încoace…“ Iar în perioadă de criză, economia ţării trebuie protejată de consecinţele globalizării, altfel „ne-ar căptuşi străinii din cele două emisfere“ (Congresul cooperativ român). Şi dacă treburile merg rău este şi pentru că „guvernul bandiţilor“ ne jupuieşte fără milă; în acest timp, opoziţia adevărată deplânge faptul că „nu mai este patriotism şi totul se vinde“ (Atmosferă încărcată). Cum să nu te gândeşti, citind în Telegrame că reclamaţiile privind persecuţiile la care ar fi supus Costăchel Gudurău sunt însoţite de precizarea „fost reprezentant naţiuni“, cum să nu te gândeşti, spuneam, la o cucoană care vrea să intre peste tot, spitale sau ambasade, nu contează, prevalându-se că este „senatoare a României“? Şi câtă dreptate au cei care dezvăluie intrigile, conspiraţiile imunde care pun în pericol integritatea şi existenţa României, căci cum „să intri dumneata în casă la mine cu pumnalul, cu toporul, cu conspiraţii, cu comploturi şi asasinate, şi eu să stau cu mâinile în şolduri şi, în loc să te iau de urechi ca pe un măgar, şi să-ţi zic: destul! pân-aici! nu-ţi permit mai mult în ţara mea! – eu, nu! eu să viu pentru ca să-ţi zic: bravo! bine faci! să mai pofteşti şi aldată…“ (O lacună…). Celor care sunt sceptici în ce priveşte eficienţa iniţiativei private în cultură, Caragiale le oferă remediul salvator: înfiinţarea, în fiecare comună urbană, a unei societăţi dramatice subvenţionată de stat, condusă de un director numit de minister şi de un comitet format din cinci membri – primarul, un negustor şi un industriaş, ambii cetăţeni români, un profesor şi cel mai vârstnic preot din localitate, iar în oraşele reşedinţă de judeţ – protopopul (Iniţiativa…).

Actualitatea (de fapt, actualizarea) lui Caragiale ar trebui valorificată şi din altă perspectivă. După cum se ştie, critica literară nu mai poate apela la concepte prăfuite şi la metode depăşite: e nevoie să se introducă acel suflu nou care a revoluţionat ştiinţele sociale. Rezumând, actul critic trebuie să ţină seama de cele trei repere inconturnabile – rasă, clasă, gen. La Caragiale, conceptul de rasă e în bună măsură inoperant – nu putem aplica, din păcate, metodologia înnoitoare a studiilor post-coloniale. Lupta de clasă a reprezentat, în schimb, o grilă privilegiată în anii ’50 şi e dificil a adăuga astăzi ceva nou (volumul de studii apărut în 1952, cu ocazia centenarului, e o capodoperă imposibil de depăşit). Surprize plăcute ne-ar putea rezerva însă instrumentele de analiză utilizate în studiile de gen, ceea ce ar însemna o ruptură faţă de viziunea patriarhală ce a fost multă vreme predominantă şi care a culminat în eseul misogin al lui G. Călinescu intitulat Domina bona.

Semnalez, pentru început, o memorabilă definiţie a identităţii non-binare: „jănul e cumu-i lucru: masculin, feminin şi ekerojen, reşpeckive ghe bărbat, ghe femeie şi ghe ce nu-i nici bărbat, nici femeie“ (Un pedagog de şcoală nouă). Întrebarea care se pune acum este dacă putem identifica la Caragiale o ostilitate manifestă faţă de femei sau dacă, dimpotrivă, scriitorul reuşeşte să se elibereze de presiunea clişeelor sexiste. Răspunsul nu e uşor de dat. Dacă, în Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii, Porţia Popescu apare ca un personaj ridicol, nici Mişu Zaharescu nu e cruţat de ironiile autorului. În Telegrame, Atenaisa P. este etichetată drept „fimeie fără inimă“ dar bărbaţii ce roiesc în jurul ei sunt care de care mai penibili. Cozeria din Five o’clock e, la urma urmelor, o joacă nevinovată, stridentă e însă vulgaritatea personajelor. Lăsând gluma la o parte, e limpede că la eroii lui Caragiale, femei şi bărbaţi deopotrivă, derapajul în vulgaritate îi aduce la un numitor comun. Cucoana din tren (Întârziere) drăcuieşte de mama focului. Invitaţi să ia dejunul la castelul Peleş, soţii Piscupescu înjură şi o fac în toate felurile pe servitoare (La Peleş). În autenticitatea ei frustă, moaşa Lucsiţa (La Moşi) este prototipul ţoapei din popor.

Cu o amuzată comprehensiune le prezintă Caragiale pe femeile care îşi folosesc farmecele pentru a-i „traduce“ pe bărbaţii sensibili şi a obţine consistente avantaje materiale, spre admiraţia soţilor, bucuroşi de câştigurile venite parcă de nicăieri: Mici economii, Diplomaţie, Om cu noroc. Expertei în amorul tarifat îi fac pandant nevasta devotată căminului conjugal şi care toarnă copii unul după altul – O cronică de Crăciun, Situaţiunea – precum şi mama pentru care reuşita şcolară a odraslei devine o chestiune de viaţă şi de moarte – Premiul întâi, Bacalaureat.

Există, zic eu, mai multe indicii care dovedesc că scriitorul a intuit importanţa pe care o va căpăta feminismul. În Românii verzi se vorbeşte despre „Cornelia, societatea mamelor române pentru ajutorul mutual în caz de naştere“. În aceeaşi categorie, a organizaţiilor ce apără, într-un fel sau altul, drepturile femeilor, intră S.P.M.D.R., adică „Societatea protectoare a Muzelor Daco-Romane“. Acolo va susţine nenea Iancu O conferenţă memorabilă, desluşind – în aplauzele entuziaste ale asistenţei – sensurile profunde ale artei. În fine, în Ţal !…, întâlnim o precursoare a studiilor de gen în persoana Graziellei, autoare a unui vast studiu intitulat Femeia în istoria şi în poezia poporană a românilor, în trecut, în prezent şi-n viitor. Deşi i se oferă o cină în acelaşi timp pantagruelică şi rafinată, scriitorul cedează psihic, după mai mai multe ore în care o ascultă pe Graziella vorbind despre „Ce a fost femeia în timpii primitivi, în anticitate, în evul mediu, în timpii moderni… Ce are a fi, ce trebuie să fie în timpii viitori“ ş.a.m.d. Asta fiind doar începutul.

Continuarea a venit pe capul nostru.