CONVERSAŢII CU… IRINA WINTZE
• Irina Wintze în „Audiţia“, foto: Nicu Cherciu.
Alice Valeria Micu: Jucaţi într-un spectacol de teatru social, unul al oprimaţilor. Caracteristica acestuia tip de teatru este că slujeşte o teză strict actuală. Miza punctuală e mai importantă decât capacitatea de a spune în timp acelaşi mesaj altor generaţii de spectatori, care nu vor mai fi familiarizaţi cu aspectul dezbătut?
Irina Wintze: Mi-e teamă că prostituţia e o temă perenă – indiferent de motivele care împing spre ea. Sărăcia va fi poate, cândva, eradicată, dar mândria, disperarea, nemulţumirea, eşecul, sunt în legile firii. Înainte de premieră, am avut ca spectatori, 300 de elevi de liceu. Au râs, au comentat, au îngheţat atunci când ceea ce părea o comedie li s-a revelat ca fiind un lucru îngrozitor. La sfârşit, unii dintre ei au urcat pe scenă, pentru o fotografie de grup. Unul dintre băieţi mi-a spus: ,,Vă mulţumim că ne-aţi deschis capetele! Şi sufletele.“ Aş zice că au înţeles. Tot.
A.V.M.: V-aţi gândit la propria feminitate când aţi primit acest rol? Femeia de azi, actriţa, Varia e ajutată sau deranjata de aceasta feminitate?
I.W.: Mulţi consideră personajul ca pe ceva… din afară, dar cu o existenţă solidă, imuabilă, în care actorul trebuie să se strecoare ca într-o haină prea strâmtă sau prea largă. Pentru mine, rolul este o co-creaţie între litera prin care autorul a exprimat personajul, fiinţa actorului, informaţie şi imaginaţie. În finalul lui ,,Henric al VI-lea“ de William Shakespeare, bătrânul York, înainte de a fi ucis, îi spune Reginei Margaret pentru ce a creat Dumnezeu femeia. Feminitatea e un concept. E organică, polimorfă, infuzată în tot universul ca pol de echilibru. Am văzut recent o expoziţie cu fotografii obţinute prin mărirea de mii de ori a unor detalii minuscule: ce e neobservabil cu ochiul liber, e o perfectă şi complicată arhitectură. Totul e în amplificare, reflectare micro-macro cosmos, totul e în conexiune.
A.V.M.: Cu ce replică rămâne din acest spectacol Irina Wintze când Varia iese din scenă?
I.W.: Cu replica Ninei Karnauhova: ,,Aura unei femei se aseamănă cu un nimb de lumină. Orice bărbat îl poate vedea, cu condiţia să privească femeia cu mare atenţie“ ; cu cea a Olgăi Puhova: ,,Nu te teme: învingătorii nu sunt niciodată judecaţi!“; cu cea a Tamarei Boc, care, atunci când bărbatul îi spune că nu o să îi cumpere niciodată sandale, ea îi răspunde: ,,O să umblu desculţă!“; cu minciuna fragilă a Katiei: ,,La Singapore e cu totul altceva decât la Rostov!“; cu răspunsul Lizei, greu ca o ghiulea, atunci când e întrebată dacă ştie ce e la capătul Audiţiei: ,,Ştiu“; cu ,,Mi-au luat tot“ al lui Vasili Boc; cu replica dramatică şi rizibilă a fostului circar, azi, senator, Viktor Puhov: ,,Mă tăiai în două, eu rămâneam în cutie, iar tu ieşeai în arenă şi luai aplauzele!“; cu ,,…Atrocităţile reprezintă componenta majoră a întregii noastre istorii“ a lui Boris Karnauhov; cu apărarea moale a lui Albert: ,,De ce mă priviţi ca pe un duşman? Ei mi-au oferit de lucru, eu am vrut să câştig nişte bani…“ şi cu ,,Nu se poate trăi fără speranţă“ a Variei.
A.V.M.: Ce face actriţa Irina Wintze: oglindeşte viaţa, îşi descarcă trăirile, îşi construieşte scara spre nemurire, spre mântuire? Unde sunteţi în schema aceasta? Unde v-ar plăcea să fiţi?
I.W.: O, dacă mântuirea ar fi ceva altceva decât un dor copleşitor, ce păduri de scări ar umbri orizontul! E o întrebare complexă, dar răspunsul este simplu: îmi fac meseria. Acolo mă străduiesc să fiu.
A.V.M.: Care sunt armele seducţiei pe scenă? Dar în acest spectacol? Cum vă ajută în viaţa reală puterea de seducţie de pe scenă?
I.W.: Seducţie…?!? …Nu m-am gândit niciodată la această… formulare… Răspund un pic în orb – dacă e vorba despre strategia de construcţie a existenţei scenice – atenţia la situaţie şi la partener, empatia, vulnerabilitatea. În viaţa reală – ha, ha, interesantă formulare! – e acelaşi lucru: îmi joc, ca fiecare dintre noi, rolurile pe care ni le distribuie viaţa. Lupa sub care ne pune Jocul face ca viaţa de pe scenă să fie egală sau, uneori, mai puternică decât tiparul vieţii. Toţi trăim un şir de evenimente excepţionale: cu unele presimţim, arhetipal, că ne vom confrunta, unele ne lovesc şi ne cutremură, unele din cele pe care ni le oferă Teatrul sunt momente de Recunoaştere, iar cu altele ne identificăm prin vibraţia neuronilor-oglindă, chiar dacă stăm comod într-un fotoliu. Pe scenă nu eşti altul decât cel din afara ei; dar poţi fi toate posibilităţile tale. Ca într-un labirint de oglinzi, în care fiecare reflectă alt detaliu. Nu devenim alţii, situaţia scenică impune un alt răspuns decât cel cotidian. Pe scenă sau în viaţa reală încerc să fiu atentă, empatică şi vulnerabilă.