Király László

Király László (n. 1943 la Sărăţeni, Mureş), unul dintre cei mai importanţi poeţi maghiari din România, a debutat în 1967 cu volumul Vadásztánc (Dans vânătoresc) la Editura Kriterion, urmat de numeroase volume de poezie, printre care: Rendhagyó délután (După-amiază neobişnuită), 1968; Ballada fáradt asszonyokról (Baladă despre femeile ostenite), 1970; Az elfelejtett hadsereg (Oştirea uitată), 1978; Janicsártemető (Cimitirul ienicerilor), 1983; A költő égő asztala (Masa aprinsă a poetului), 1986; Skorpió (Scorpion), 1993; Azték imádság (Rugăciune aztecă), 1998; A Csomolungma-bár (Barul Chomolungma), 2000; Szentiváéji álmom. 100 szerelmes vers (Noaptea de Sânziene. 100 de poezii de dragoste), 2005; Míg gyönyörű késemet fenem (Până-mi ascut splendidul cuţit), 2007; Nap Hold kék mezőben (Soare Lună în câmp albastru), poezii alese, 2013. A scris şi proză scurtă şi un roman, Kék farkasok (Lupii albaştri), 1972. Este proaspătul laureat al Premiului Kossuth (2022).

A tradus din Eugen Jebeleanu, Cezar Baltag, Geo Bogza, Ioan Flora, Daniela Crăsnaru.

 

 

Păsări adormite (Alvó madarak)

 

Doamne

dumnezeul meu

trăiesc

 

Ce minunat

 

Se înserează

Vine o noapte mov

cu nori

păsări adormite

cu mari umbre îndrăgostite sub pleoape

cu vocea superb vulgară a lui Edit Piaf

Se înserează

şi nu există ţărani care să se-ntoarcă de pe câmp

nu există căruţe

nu există miresme de fân

Doar legănarea-freamătul nucului

îmi aminteşte toate acestea

ca şi ciurdele de vaci coborând de la munte

Se înserează

Vine o noapte mov

cu nori

păsări adormite

cu mari umbre îndrăgostite sub pleoape

cu vocea superb vulgară

întrebătoare a lui Edit Piaf

 

Ce frumos

 

Doamne

dumnezeul meu

trăiesc

 

 

Marea (A tenger)

 

De pe dealul de deasupra portului se deschide o privelişte minunată spre mare, spre apa neliniştitor-verde, enigmatică. În stânga şade Gabriel, sculptorul, care a fost campion la lupte. În dreapta stă Sofia, care are o imensă pălărie lila şi scrie poezii precoce, înţelepte despre obiecte şi despre zei. La mijloc stau eu şi privesc apa. Apa tace şi evocă peisaje-nicicând-văzute. Ora şase din zori, cu dor de patrie, cu nostalgie mugesc sirenele vapoarelor. Dacă aş avea bani, aş cumpăra nimicuri de la matrozii străini şi le-aş preţui până la capătul vieţii. Caut ceva ce există pentru sine, care nu poate fi pus în slujba niciunui alt lucru şi care, prin asta, devine aproape sinonim cu iraţionalul. Fetele au plecat cu rapidul din zori, şi-acum am rămas aici legaţi de o prietenie ce pare indestructibilă. Mă gândesc la coreenii cu staturi mici, care se îmbracă în fiecare seară în haine negre şi cântă melodii de neînţeles. Se aşază pe o stâncă stingheră şi-şi evocă pământul natal. Mă gândesc la polonezul mic şi rotofei, care caută un oraş căruia i-a uitat numele. Şedeam la masă şi-i înşiram nume de oraşe. Nu-i el, nu-i el, nu-i el, spunea, şi-apoi ne-am dus la bere. Fiecare dintre noi are un astfel de oraş cu nume uitat, gândul acesta dă sens şi peregrinărilor noastre fără nicio ţintă. Contemplu apa şi mă gândesc la ţărmul celălalt, unde se află portocali. Şi Sofia priveşte apa şi i-ar plăcea să vadă de aproape jocurile straniu-tăcute ale peştilor. Contemplă şi Gabriel apa şi se gândeşte la picturile lui Rockwell Kent. În lumina albăstrie, ireală de deasupra portului, toţi trei părem fericiţi. Dinspre munţi plutesc melodii, cântece munteneşti, care sunt şi mai sclipitoare aici lângă mare, şi mai triste şi se duc plutind până la nesfârşit. „L-au ucis pe Başa Pesta, soldatul craiului“. Pornim, însă dacă ar rămâne cineva pe loc, din ţinuta noastră ar descifra tristeţe. Un turc bătrân trece pe drum, se-mpleticeşte de parcă ar fi beat şi bâiguie un cânt. „Domnule doctor“ – îl strigă cineva. Pe ţărm, nisipul e făinos şi cald. Trupul mi-e inundat de putere, de forţa dată de mângâiere, apa se despică, iar marea e plină de milioane, nemaiauzite poeme.

 

 

Elegie (Elégia)

 

Mi-au prădat liniştea.

Cerurile acelea nicicând nu-mi vor mai cădea pe umeri.

Noaptea nu mă mai pot duce spre lună

cu căruţa meşterită din in.

Mă-ncremeneşte o neputinţă cu ochi de şarpe,

privirea ei îmi suge vigoarea.

Nu mă mai pot minuna de moşneagul

care calcă alene-n faţa vacilor cu nume de flori.

Ale cărui – de există dumnezeu, de nu –

pălării pleoştite plutesc ca nişte nimburi

de la un nor la altul, de la o umbră la alta:

bunicul, deşiratul sfânt, Vass Dénes,

în astfel de momente îi bocea în doine

pe soldaţii omorâţi ai craiului.

Dinspre stânga, Târnava îşi foşnea

sunetele de liliac veşnic şuşotite,

dinspre dreapta stele-şi fluturau aripile:

păsări cu suflet de lumină nicicând pieritoare.

Mi-e prăduită liniştea.

Cerurile nu mă vor mai învălui niciodată.

Mă sufocă golul din preajmă.

Sar ades din vis cu spaimă.

 

 

Podul Garibaldi (A Garibaldi-híd)

 

Someşul curge grăbit pe sub podul Garibaldi

– et nous amours –,

în timp ce fuge în Occident cea mai

frumoasă dintre nuvelele mele: Rapidul de Viena…

Mi-ar plăcea să fiu lăsat în pace,

dar nici trecutul, nici viitorul mi-e sigur.

Unde voi fi nepăsător,

când voi fi impasibil?

Undeva, viaţa mea şi viaţa voastră au fost comune.

Cum să fiu deci nepăsător,

cum să fiu impasibil?!

Pe deasupra furatelor mele poeme

se roteşte cu mirare o muscă de mărimea ţării.

Vizavi, pietrele funerare ale cimitirului kardos.

Trăiesc şi ştiu: mă mai urmează doar

prezentul, trecutul şi viitorul trăit.

Şi fuge Someşul, cel blând, cel bălai.

Pe lângă mine, pe sub mine, în mine – în veci.

 

 

Îndrăgostiţii (A szerelmesek)

 

neclintiţi luptăm nu-i prima oară

pe mii de pagini în limba maghiară

 

unii pricep graiul îndată ce-i rostit

alţii sunt fiare de neîmblânzit

 

aş pleca spre mii de direcţii tentat

aici ori departe să dobor vânat

 

mă ia-n cătarea armei eva-soldat

eu de mult timp nici vrăbii n-am împuşcat

 

aş vrea să-nchei de s-ar putea-ncheia

n-am timp nici un ceas şi nici n-aş mai vrea

 

pe mii de pagini în limba maghiară

ce aşteptăm neclintiţi – şi nu-i prima oară?

 

 

 

prezentare şi traducere de Kocsis Francisko