MIHAELA MUDURE, CURAJUL COMPETENŢEI
James Joyce este, fără îndoială, unul dintre cei mai complecşi romancieri de limbă engleză. Receptarea lui în spaţiul românesc a suferit influenţa constrângătoare a ideologiei şi este relevantă, în sine, pentru evoluţia literelor româneşti. În interbelic, literaţii români au sesizat rapid noutatea şi originalitatea scriiturii lui Joyce, dovedind o conectare de bună calitate la evoluţiile romanului european. O selecţie chiar foarte sumară a celor care au scris despre Joyce înainte ca secera şi ciocanul să fie impuse cu forţa în spaţiul românesc îi include pe Izabela Sadoveanu[1], Mihail Sebastian[2], Ion Biberi[3], Pericle Martinescu[4] sau George Sbârcea[5].
După ce flamurile roşii arborate pe tancurile sovietice mancurtizează lumea literară românească, tonul se schimbă. Joyce devine simbolul decadentismului burghez, al decăderii lumii capitaliste care nu mai găseşte limbajul capabil să exprime realitatea, al incapacităţii personajului de a coagula un sens vieţii. Joyce e considerat a fi marca literară şi culturală a disoluţiei iminente a lumii capitaliste aflate, desigur, pe marginea prăpastiei. Vezi, în acest sens, consideraţiile lui Ion Vitner[6] sau Petre Solomon[7]. După moartea lui Stalin, comentariul joycean părăseşte încet-încet tonul polemico-politizat (vezi discursul lui Silvian Iosifescu[8] sau al lui H. Zalis[9]). După 1965, rafinamentul şi informaţia de bună calitate iau locul agresivităţii ideologice, se scrie tot mai mult în România despre Joyce. O enumerare inevitabil incompletă, pentru care autoarea îşi cere scuze, cuprinde anglişti şi americanişti (Dan Grigorescu, Lidia Vianu, Andrei Brezianu, Liviu Cotrău, Arleen Ionescu, Florentina Anghel, Ana-Maria Tupan, Mihai Miroiu, Ştefan Stoenescu, Virginia Cartianu, Rareş Moldovan, Dana Bădulescu, Elena Păcurar), traducători (Frida Papadache, Andrei Ion Deleanu), scriitori (Constantin Ţoiu, Costache Olăreanu, Grete Tartler, Traian Ştef), critici şi teoreticieni ai literaturii (Nicolae Balotă, Liviu Petrescu, Irina Petraş, Adriana Babeţi, Vasile Popovici, Ion Bogdan Lefter).
În acest context istoric şi cultural, Mircea Mihăieş, anglist şi americanist format la Universitatea de Vest din Timişoara, se impune ca una dintre vocile cele mai convingătoare ale joyceenilor români. Cele peste 2400 de pagini dedicate de Mihăieş marelui irlandez cuprind: Ulysses, 732. Romanul romanului (2016); O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei (2019) şi Finnegans Wake, 628. Romanul întunericului (2021). Specialistul timişorean se apropie de Joyce după ani de studiu şi scris în care a demonstrat că este atât un publicist de înaltă clasă, un condei cu nerv şi vehemenţă, dar şi un profesionist al lecturii atente, minuţioase la care acribia documentării se combină cu frumuseţea şi eleganţa intelectuală a exprimării. Volumele de anglistică şi americanistică publicate anterior triadei joyceene demonstrează din plin faptul că Mircea Mihăieş este unul dintre cei mai competenţi cititori români ai literaturilor anglo-saxone.
Ultima „ispravă“ a anglistului Mircea Mihăieş este comentariul şi explicitarea romanului Finnegans Wake, unul dintre textele cel mai puţin frecventate de către joyceenii români. Nici nu e de mirare! Se cunosc dificultatea lexicală a textului, onirismul, coerenţa cu totul specială a acestui text în care fiinţa umană e dezbărată de orice inhibiţii şi se arată aşa cum este ea în adâncurile dorinţelor, poftelor şi tânjirilor sale. Pentru a înţelege şi mai bine valoarea acestei abordări a lui Joyce, un mic excurs în istoria receptării lui Finnegans Wake în România este necesar. Apariţia romanului, al cărui titlu a fost tradus Trezirea lui Finnegan, a fost semnalată în chiar anul apariţiei sale, 1939, într-un articol nesemnat din revista bucureşteană Timpul[10]. Elita culturală românească a fost întotdeauna ahtiată după noutăţile literare din Occident. După un foarte lung interval de tăcere, au avut curajul să se apropie de Finnegans Wake lingvistul clujean Richard Lang în 1977[11] şi Alexandru Tănase[12] în 1984. Apoi George Săndulescu s-a legat de problema lexicului de origine scandinavă[13] şi a celui de origine românească[14] în acest laborator alchimic care este scriitura lui Joyce în Finnegans Wake. Daniel Clinci[15] abordează romanul Finnegans din perspectiva dada, iar Dan Alexe[16] are plăcerea explorării unor fragmente din acest labirintic roman oniric fără inhibiţii, chiar cu ostentaţie lubrică. De remarcat că Lang şi Tănase au introdus în titlul romanului un genitiv (Finnegan’s) care nu exista în intenţia auctorială. Monumentalul studiu al lui Mircea Mihăieş insistă asupra multiplicităţii perspectivei joyceene evidentă chiar din buclucaşul plural lăsat intenţionat în titlu de către autor. Acesta are „semnificaţia şi forţa unui gest întemeietor“ (p. 358) căci titlul „reprezintă, în sine, o metodă de a crea sensuri“ (p. 371), dar şi o primă „vămuire“ a sensurilor „dându-le o direcţie şi o substanţă în acord cu intenţiile autorului“ (p. 364).
Care este, deci, acel Joyce pe care îl descoperă Mircea Mihăieş? Criticul român nu se lasă subjugat de acei mari care s-au ocupat de Joyce. De exemplu, Mihăieş se delimitează de eforturile lui Derrida care a fost şi el fascinat de Joyce şi a exploatat la modul metaforic tehnologia poştală în interpretarea sa din Cartea poştală: de la Socrate la Freud şi dincolo. Criticul român se întâlneşte cu Derrida, mai degrabă, în eforturile sale de a descifra căile prin care Joyce a babelizat limbajul pentru a da universalitate romanescului său. Pentru Mihăieş, Finnegans Wake este atât o arheologie a comunicării umane aşa cum se păstrează ea în straturile adânci ale eului, cât şi o operă deschisă care poate fi înţeleasă într-un sens mai larg, cu ajutorul unei teorii generale a semnificaţiei şi comunicării. Mai insistent este analizată legătura dintre Vico şi Joyce. Ea ţine de modul în care trecutul, prezentul şi – de ce nu? – viitorul se leagă în nişte vârste ale omenirii care depăşesc istoria evenimenţială. Pentru Mihăieş, gândirea filosofului napolitan este „un cântar pe care Joyce îşi aşează propria desagă“ (p. 451).
Finnegans impune o ordine unică, profund subiectivă haosului care înconjoară omul modern. Acest model subiectiv reprezintă criza de valori a omului modern şi rezultă din sentimentul irealităţii care se tot intensifică. Ultimul roman al lui Joyce este o evadare din înţeles, textul e perforat de goluri pe care Mircea Mihăieş le-a umplut conştient fiindcă există în Finnegans o supracodare a textului. Pe de o parte, precum ne atrăgea atenţia ilustrul joycean Richard Ellmann, fiecare silabă din Finnegans poate fi justificată, pe de altă parte Finnegans este o naraţiune descentrată, non-lineară şi onirică, un experiment lingvistic şi narativ care „se termină în mijlocul unei propoziţii pentru a începe în mijlocul aceleiaşi“ structuri sintactice. Schimbările abrupte de perspectivă, de nume, de locaţii, absenţa unei trame lineare stârnesc apetitul cititorului, dar îl pot şi descuraja.
Mircea Mihăieş îşi caracterizează metoda printr-o comparaţie cu lucrul la maşina de cusut. Fiecare petec de text este descifrat până la ultimul detaliu, apoi legat de cel precedent şi de cel care urmează. Cu alte cuvinte, esenţa metodei Mihăieş este „încercarea de a înţelege, cuvânt cu cuvânt, ceea ce ar putea să se afle sub veşmântul lexical“ (p. 634) al romanului. Pe de altă parte, la nivel macro, anglistul român urmează o traiectorie impusă de logică şi de ordinea timpului lecturii. Se porneşte de la con-textul istoric, cultural al operei pentru a se ajunge la momentul biografic al redactării textului, la receptarea din anul I al erei post Finnegans, pentru a intra apoi în sinuoasele celor patru intervale de veghe din interiorul romanului, totul, într-un limbaj care dovedeşte înalta competenţă a autorului şi frumuseţea inteligenţei. Pe alocuri, criticul pare să fi fost influenţat de fertilitatea lingvistică a lui Joyce, cuvinte inventate[17] condimentează comentariului critic dându-i nuanţe neaşteptate. Explicaţia literară este clarificată cu ajutorul metaforei[18]. Cartea lui Mircea Mihăieş este în acelaşi timp critică literară, critica criticii literare şi romanul altui roman. Numerologia, miturile, istoria, Biblia sau Cabala, psihologia stărilor onirice sau abisale sunt tot atâtea fundamente ale unui meta-discurs care se întoarce asupra lui însuşi cu eleganţă, patimă, spirit, duh. Criticul s-a contaminat cu celebrul wit englezesc, iar rezultatul e o pandemie de aprecieri dintre cele mai ispititoare la lectură[19].
E de sperat că excepţionala întreprindere a lui Mircea Mihăieş va inspira un traducător atât pentru Finnegans Wake[20] cât şi pentru triada joyceană pe care el ne-a oferit-o cu preţul atâtor zile de muncă îndârjită. Anglistica românească nu poate avea un ambasador mai bun decât Mircea Mihăieş.
[1] Izabela Sadoveanu, „Literatura engleză actuală“, Adevărul literar şi artistic, 1928, nr. 385, pp. 5-6.
[2] Mihail Sebastian, „Romanul insular“, Cuvântul, 1930, nr. 1721, p. 1.
[3] Ion Biberi, „James Joyce“, Revista Fundaţiilor Regale, 1935, nr. 5, pp. 392-408;
[4] Pericle Martinescu, „James Joyce“, Meşterul Manole, 1941, nr. 1-4, pp. 1-7.
[5] George Sbârcea, „Peisajul metafizic al romanului contemporan englez“, Curentul. Magazin, Bucureşti, 1941, nr. 97, pp. 4-5.
[6] Ion Vitner, „Anti-realitate“, Gazeta literară, 1958, nr. 12, p. 1.
[7] Petre Solomon, „Moartea eroului în literatura burgheză“, Flacăra, 1948, nr. 27, pp. 7.
[8] Silvian Iosifescu, „Transformarea personajului“, Viaţa românească, 1958, nr. 11, pp. 141-156; nr.12, pp. 145-163.
[9] H. Zalis, „Spicuiri dintr-o estetică a decadentismului“, Scrisul bănăţean, 1960, nr. 4, pp. 75-77.
[10] •••, „Trezirea lui Finnegan“, Timpul, 1939, nr. 881, p. 2.
[11] Richard Lang, „Deformarea lingvistică de personaje istorice cuprinse în Finnegan’s Wake de James Joyce“, Studia Universitatis „Babeş-Bolyai“, Cluj-Napoca, fasc. I, 1977, pp. 59-65.
[12] Alexandru Tănase, „Ultima călătorie de la Work in Progress la Finnegan’s Wake“, Buletinul Universităţii din Galaţi, 1984, nr. 4, pp. 49-92.
[13] George Săndulescu, A Lexicon of Common Scandinavian in Finnegans Wake“, Bucureşti, Contemporary Literary Press, 2012.
[14] George Săndulescu, Romanian Words in Finnegans Wake, Bucureşti, Editura Integra, 2015.
[15] Daniel Clinici, „Joyce «cadavre exquis» sau despre cum să scrii un roman «dada»“, Tomis, vol. 43, aprilie nr. 457, 2008, pp. 47-48.
[16] Vezi articolele lui Alexe de pe site-ul https://cabalinkabul.com/2013.
[17] „aricioşenia“ (p. 305).
[18] „La Vico, tunetul e creator de limbaj. La Joyce, el a dat naştere unui demiurg bâlbâit care poceşte cuvintele, ascunzându-şi vinovăţia sub masca negaţiei“ (p. 620). „Absurdul … îşi croieşte drum prin fanta dintre mit şi istorie“ (p. 549). „Cartea IV posedă maiestatea şi impetuozitatea unui curs de apă presărat cu stânci şi cu maluri de lăţimi diferite. În funcţie de acestea, cursul e molcom sau tulburat, cu meandre sau direct, cu apă mică sau adâncă“ (p. 827).
[19] „… visului shakespearian din miezul de vară i s-a dat a doua şansă de a se împlini. Evident, cu noua recuzită a unui eon care şi-a ieşit din ţâţâni“ (p. 632).
[20] Până în prezent, doar Felicia Antip a îndrăznit să se apropie de Finnegans Wake ca traducătoare. Ea a publicat un fragment intitulat Veghea lui Finnegan. Anna Livia Plurabelle în Lettre Internationale, nr. 18 din vara lui 1996, pp. 83-88.